viaţă

viaţă

  08:08    

---

VIAŢĂ.

I. În Vechiul Testament

a. Termeni şi concepte

1. Inerentă în „viaţă" (ebr. hayyim) este ideea de activitate. Viaţă este „ceea ce mişcă" (Geneza 7:21 ş.urm.; Psalmul 69:34; cf. Faptele Apostolilor 17:28), în contrast cu starea relaxată sau inertă a lucrurilor lipsite de viaţă (cf. Romani 7:8; Iacov 2:17,20). Apa curgătoare este „vie" (Geneza 26:19) şi mişcările rapide la naşterea unui copil indică „vivacitatea" mamei (Exod 1:19). Forma de plural a cuvântului, frecvent întâlnită, pune accentul pe intensitatea conceptului. Viaţa este asociată cu lumina, bucuria, plinătatea, ordinea şi activitatea (Psalmul 27:1; Iov 33:25 ş.urm.; Proverbe 3:16; Geneza 1) şi este în contrast cu întunericul, durerea, goliciunea, haosul şi tăcerea care sunt caracteristice ale morţii şi ale stării neînsufleţite (Eclesiastul 11:8; Psalmul 115:17).

2. Sufletul (ebr. nepes), ca „fiinţă" sau „sine" este comun pentru om şi animal, pentru vii şi morţi (Levitic 21:11; Iov 12:10; Apocalipsa 8:9; 16:3). Dar starea semnificativă este aceea de „suflet viu" (nepes hayya, Geneza 2:7) şi, prin urmare, poate însemna pur şi simplu „viaţă". A muri sau înseamnă a-ţi da sufletul, iar a reînvia înseamnă revenirea sufletului (Ieremia 15:9; 1 Împăraţi 17:21; cf. Faptele Apostolilor 20:10); sau, întrucât viaţa îşi are sediul în sânge, ea poate fi „vărsată" la moarte (Levitic 17:11; Plângerile 2:12; Isaia 53:12). Deşi sufletul poate continua să existe în sângele vărsat (Apocalipsa 6:9; Geneza 4:10) sau, în sens colectiv, în numele sau urmaşii cuiva, „viaţa" şi „eul" sunt atât de strâns legate încât pierderea vieţii înseamnă practic pierderea identităţii personale (Pedersen, p. 151 ş.urm.; Iov 2:4; Ezechiel 18).

3. În mod asemănător, spiritul duhul (ebr. ruah) sau suflarea (nesama), ca principiu care distinge pe cei vii de cei morţi, poate fi tradus adeseori „viaţă" (1 Samuel 30:12; Iov 27:3 ş.urm.). A muri înseamnă a-ţi pierde suflarea sau duhul (Iov 27:3; Psalmul 104:29 ş.urm.; cf. Matei 27:50); a reveni la viaţă înseamnă ca „duhul să se întoarcă iarăşi în om" (cf. Luca 8:55; Apocalipsa 11:11; 13:15).

4. Viaţa îi este dată omului ca o unitate psihosomatică în care „propriile noastre distincţii între viaţa fizică, intelectuală şi spirituală nu există" (vol Allmen, p. 231 ş.urm.); în concepţia VT omul poate fi descris ca un „trup însufleţit" (Robinson, p. 27). Astfel, sufletul poate fi comparat cu carnea (Psalmul 63:1; cf. Matei 6:25; Faptele Apostolilor 2:31), viaţa (Iov 33:28) sau duhul (Psalmul 77:2 ş.urm.; cf. Luca 1:46 ş.urm.) şi toţi aceşti termeni sunt concepuţi ca şi „eul". „Eul" este cel care trăieşte - sau care moare (cf. Geneza 7:21; Ezechiel 18:4).

b. Viaţa muritoare

1. Ce va da un om în schimb pentru viaţa sa (Iov 2:4; cf. Marcu 8:37)? Omul este nu numai o fiinţă unitară, ci este şi o fiinţă ameninţată de moarte - o fiinţă muritoare (Iov 4:17), oprită să ajungă la pomul vieţii (Geneza 3:24), care există ca şi iarba tăiată sau ca rouă dimineţii (Iov 7:9; Psalmul 39:4 ş.urm.; 90:5 ş.urm.; cf. 1 Petru 1:24; Iacov 4:14). Moartea lucrează în mijlocul vieţii şi, prin urmare, viaţa este o luptă împotriva descompunerii morţii, un flux şi reflux - viaţa poate fi posedată într-o măsură mai mare sau mai mică. Sclavul obosit se odihneşte şi „răsuflă" (Exod 23:12). Izbăvirea de boală, de un duşman sau de necaz înseamnă izbăvire din moarte, iar a fi bolnav sau tulburat înseamnă a fi în Şeol (Numeri 21:8 ş.urm.; Iosua 5:8; Psalmul 30:2 ş.urm.; cf. Psalmul 71:20; 86:13). Nu înseamnă că acestea sunt puse pe plan de egalitate cu moartea, ci că orice lucru care ameninţă viaţa este privit ca o invazie a morţii împotriva sufletului. Astfel, Adam şi Eva au „murit" când au fost neascultători (Geneza 2:17); Abimelec, după ce a atras mânia lui Dumnezeu, este un „om mort" (Geneza 20:3); iar Iona (2:2) în pântecele peştelui este în Şeol. Când este aflat sub ameninţarea morţii, omul poate fi privit din acea perspectivă (cf. Luca 9:60).

2. Viaţa lungă, ca dar al înţelepciunii sau al lui Dumnezeu (Proverbe 3:16; Deuteronom 5:16) conţine în sine - subînţeleasă - ideea de viaţă bună. „Îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul" (Deuteronom 30:15). „Trăiască o viaţă lungă regele" (1 Samuel 10:24), nu înseamnă doar o viaţă îndelungată, ci o domnie cu pace, prosperitate şi biruinţă. Moartea celui neprihănit la *bătrâneţe şi sătul de zile este o binecuvântare prin faptul că viaţa a fost trăită din plin şi nişte urmaşi binecuvântaţi de Dumnezeu poartă mai departe numele (Geneza 25:8; Numeri 23:10).

3. Cu toate acestea, viaţa prezentă este sortită morţii. „Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?" (Psalmul 89:48). Omul este o făptură modelată din lut; suflarea lui se întoarce la Dumnezeu, omul moare şi se întoarce în ţărână (Geneza 3:19; Iov 10:9; Psalmul 144:4; Eclesiastul 12:7). Omul poate continua să „trăiască" prin numele său sau prin urmaşii săi (Psalmul 72:17; Isaia 66:22) şi într-un sens foarte real acestea sunt considerate o extindere colectivă a sufletului personal (Pedersen, p. 254 ş.urm.). Dar viaţa personală se încheie şi existenţa personală nu mai face parte din „tărâmul celor vii" (cf. Psalmul 52:5; Ieremia 11:19). A trăi înseamnă a vorbi despre viaţa mea; la moarte planurile omului pier şi el se întoarce în pământ, este adăugat la părinţii săi sau adoarme alături de ei (Geneza 25:8; 37:35; Deuteronom 31:6). Sfârşitul omului este ca „apa vărsată pe pământ care nu mai poate fi adunată" (2 Samuel 14:14).

4. Moartea nu este doar evenimentul efemer de încetare din viaţă; ea este starea de moarte, adică, Şeol. Şeol este „în ţărână" (Iov 17:13 ş.urm.) şi probabil că poate fi înţeles cel mai bine ca termenul generic „mormântul". Ca sinonim pentru moarte este ţelul comun şi egalizatorul final pentru toţi cei vii: oameni şi animale, buni şi răi, înţelepţi şi nebuni (Iov 3:13 ş.urm.; Psalmul 49; Eclesiastul 2:14; 3:19). Este o stare de somn, odihnă, întuneric, tăcere, fără gânduri sau amintiri (Iov 3:16 ş.urm.; 17:13 ş.urm.; Psalmul 6:5; Eclesiastul 9:5,10) în care omul nu-L laudă pe Dumnezeu şi din care nu se întoarce (2 Samuel 12:23; Iov 7:9; Psalmul 30:9; Isaia 38:18). Moartea este ca şi un monstru nesăţios şi perspectiva morţii - în afară de situaţiile cele mai disperate - este înfricoşătoare (Habacuc 2:5; cf. 2 Samuel 22:5 ş.urm.).

De câteva ori Şeol este descris ca o groapă imensă în care, printre viermi, continuă o viaţă a duhurilor slăbite (Ezechiel 31-32; Isaia 14:4 ş.urm.) şi din care poate fi chemată „umbra" cuiva (1 Samuel 28:8 ş.urm.). În timp ce în primele două pasaje avem de-a face cu un simbolism poetic, vrăjitoarea din En-Dor care vorbeşte cu morţii - un lucru interzis - face un lucru obişnuit. Evenimentul acesta nu este reprezentativ pentru concepţia generală a VT, care priveşte viaţa şi moartea în opoziţie totală (contra Johnson, p. 89).

Deşi nu este strict o stare de ne-fiinţă, Şeol este sfârşitul existenţei semnificative şi este o „anihilare virtuală" (Johnson, p. 93). „Calea gloriei nu duce decât la groapă" şi această concluzie despre viaţa umană dă naştere la refrenul Eclesiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune" (Eclesiastul 12:8; Psalmul 89:47). VT nu oferă un răspuns plin de speranţă la această victorie a morţii; răspunsul nu este în natura omului, ci în puterea Dumnezeului viu.

c. Dumnezeul Cel viu

1. Formula obişnuită pentru jurământ: „Viu este Domnul" (cf. Numeri 14:21, 28; 1 Samuel 14:39) pune accent pe faptul că Dumnezeu este Dumnezeul care vorbeşte şi acţionează pentru că este „Dumnezeul Cel viu". Această calitate îl deosebeşte pe Iahve de toţi idolii şi atestă nu numai propria Lui vitalitate ci şi puterea Lui creatoare şi activitatea providenţială (Iosua 3:10; Ieremia 10:10; Isaia 46:5 ş.urm.). El este sursa şi susţinătorul vieţii, izvorul apelor vii (Ieremia 17:13; Psalmul 36:9 ş.urm.),

Cel care dă suflare omului şi care, izbăvindu-l din Şeol, îl conduce pe om pe calea vieţii (Geneza 2:7; Psalmul 16:11; Proverbe 5:6). Dumnezeu este Dumnezeul care dă viaţă şi care omoară (Geneza 6:17; Deuteronom 32:39; Judecători 13:3,23; 1 Samuel 2:6; 2 Împăraţi 5:7).

2. Omul depinde de Dumnezeu într-o măsură atât de mare în ceeace priveşte viaţa sa, încât se poate spune că suflarea sau spiritul duhul omului este suflarea sau Spiritul lui Dumnezeu (Iov 27:3 ş.urm.; 33:4; Geneza 6:3; Isaia 42:5). Dumnezeu a dat mana în pustie pentru ca Israelul să înveţe că viaţa fizică este menţinută prin „tot ce iese din gura Domnului" (Deuteronom 8:3; cf. Matei 4:4; Luca 12:15, 20). Dumnezeu dă suflare şi omul trăieşte (Geneza 2:7; cf. Apocalipsa 11:11); dacă Dumnezeu „Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână" (Iov 34:14 ş.urm.; cf. Eclesiastul 12:7; Psalmul 90:3; 104:29 ş.urm.). Prin urmare, viaţa omului îi este împrumutată după plăcerea lui Dumnezeu şi adevărata viaţă nu constă din viaţa trecătoare a celor răi, chiar dacă este prosperă, ci adevărata viaţă înseamnă a-L avea pe Dumnezeu ca „partea mea pentru vecie" (Psalmul 73:17, 26). Viaţa omului este asigurată dacă el este „legat în mănunchiul celor vii la Domnul" (1 Samuel 25:29).

3. Deoarece viaţa este „viaţa în raport cu Dumnezeu", viaţa şi moartea sunt alternative morale. Soarta individului şi a naţiunii - fie binecuvântare şi viaţă, fie nenorocire şi moarte - depinde de neprihănire sau păcătoşenie, de ascultarea sau neascultarea de Iahve (Deuteronom 30:15 ş.urm.; Judecători, 2:18 ş.urm.; Ezechiel 18). Moartea universală (atunci când este considerată) este concepută ca o judecată împotriva păcatului; datorită neascultării sale, omul este oprit să ia din „pomul vieţii" (Geneza 3:17 ş.urm.; cf. Iov 14:1 ş.urm., 16 ş.urm.; contrast cu Psalmul 89:47). Deşi acest lucru nu este întotdeauna evident, neprihănirea duce la viaţă, iar răul duce la moarte (cf. Psalmul 73:17; Proverbe 11:19); neprihănirea este „calea vieţii" şi prin ea este izbăvit omul de ameninţările Şeolului (Amos 5:4, 14; Proverbe 6:23; Habacuc 2:4).

4. Dumnezeu nu are nici o legătură cu Şeolul sau cu cei din Şeol. Lucrul acesta, însă, nu trebuie confundat cu ideea greşită că Dumnezeu nu are putere asupra Şeolului. Aşa cum se arată în toate categoriile de literatură, crezul fundamental al VT este că Iahve, Dumnezeul Cel viu, domneşte peste moarte şi/sau Şeol. Vindecarea (2 Împăraţi 5:7,14), învierea morţilor (1 Împăraţi 17:20 ş.urm.; 2 Împăraţi 4:16, 33 ş.urm.), izbăvirea Israelului de la moartea naţională (Judecători 7:2 ş.urm.; Osea 13:14; Ezechiel 37), zămislirea vieţii într-o femeie stearpă (Geneza 17:15 ş.urm.; Judecători 13:2; 1 Samuel 1:19 ş.urm.; 2:6) - toate acestea revelează puterea lui Dumnezeu asupra Şeolului, deoarece bolile însele sunt invazii ale morţii în calea cărora Dumnezeu interpune puterea învierii.

Deşi puterea lui Dumnezeu de a-i izbăvi pe oameni din Şeol este subînţeleasă în tot VT, intenţia Lui de a face acest lucru este exprimată explicit în relativ puţine pasaje (cf. Isaia 25:8; 26:19; Iov 19:26; Psalmul 16:8-11; 49:14 ş.urm.; Daniel 12:2). Totuşi, atunci când apare, convingerea este deplin dezvoltată şi nu pare să fie o inovaţie (W. O. E. Oesterley, The Jews and Judaism during the Greek Period, 1941, p. 183). Conceptul este înrudit şi poate fi o deducţie din: (i) relaţia lui Dumnezeu cu morţii neprihăniţi, şi (ii) izbăvirea Israelului de către Dumnezeu, interpretată în contextul unei „personalităţi colective" în care realitatea individului este păstrată în realitatea întregului. Mai târziu, Isus Cristos, cât şi alţi rabini, au insistat că prima idee este cheia pentru înţelegerea învăţăturii VT în această privinţă (Matei 22:31 ş.urm.; Luca 20:37 ş.urm.; cf. SB 1, p. 893 ş.urm.). (i) Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam". (ii) Avraam este în Şeol. (iii) Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi nu are nici o legătură cu Şeolul. (iv) Prin urmare, se poate deduce că Dumnezeu va învia pe Avraam din Şeol.

5. Viaţa după înviere este descrisă (la fel ca în iudaismul intertestamental) în termeni materialişti. Este o viaţă restaurată în care „viaţa", adică, prosperitatea, pacea şi plinătatea, este înmulţită şi ameninţările Şeolului sunt îndepărtate (Isaia 27; cf. Apocalipsa 21-22). Realizarea ei (în Isaia 26:19; Daniel 12:2) face parte din viitoarea izbăvire mesianică şi, la fel ca şi viaţa de la creaţie, este în totalitate rezultatul unui act suveran şi milostiv al lui Dumnezeu. Dumnezeu, care prin cuvântul Său creator l-a chemat pe om în fiinţă, cheamă din nou ţărâna la viaţă prin înviere.

II. În Noul Testament

a. Termeni şi concepte

1. Viaţă (gr. bios) înseamnă „cursul vieţii" sau „lucruri necesare pentru întreţinerea vieţii" (Marcu 12:44; 1 Timotei 2:2; 1 Ioan 3:17). Deşi termenul zoe descrie în mod caracteristic (şi întotdeauna în scrierile lui Ioan) viaţa după înviere, el indică de asemenea „cursul vieţii" (Luca 16:25; Filipeni 1:20; cf. Luca 15:13; Romani 6:2), viaţa sufletului sau vitalitatea naturală (Faptele Apostolilor 8:33; 17:25; Filipeni 1:20; 1 Timotei 4:8; cf. Ioan 4:50) şi durata vieţii (Iacov 4:14). Sufletul (psyche) şi duhul spiritul (pneuma) continuă rolul lor ambiguu de „sine" şi de „viaţă". Când se referă la viaţă, sufletul indică pur şi simplu „existenţa", „viaţa naturală" (Luca 9:25; Marcu 8:36). Sufletul poate fi păstrat pentru viaţa după înviere (Ioan 12:25), dar în prezent există ca o vitalitate naturală care este pierdută la moarte (Matei 2:20; Ioan 15:13; Faptele Apostolilor 20:10; 1 Ioan 3:16) sau, mai important, ca viaţa adamică, viaţa epocii vechi, viaţa sub judecata divină (Luca 12:20; cf. 1 Corinteni 2:14; 15:44 ş.urm.; Iacov 3:15). În timp ce duhul spiritul poate însemna (ca şi în Israelul antic) principiul vitalizator al vieţii adamice (Ioan 19:30; Faptele Apostolilor 7:59), duhul are tendinţa să fie asociat cu viaţa după înviere şi, ca atare, este în contrast cu viaţa sufletească, adică, viaţa supusă judecăţii (cf. Iuda 19; Ioan 6:63; 1 Corinteni 15:45).

2. La fel ca şi în VT, viaţa şi existenţa omului, deşi privite sub aspecte diferite, constituie o unitate psihosomatică (cf. Bultmann). Dualismul grec suflet-trup este reflectat tangenţial în pilda din Luca 16:19 ş.urm., dar nu este în armonie cu concepţia sau învăţătura generală a NT.

b. Viaţa până la moarte

1. Concepţia VT este continuată. (i) Viaţa este împrumutată, este trecătoare, este dependentă de Dumnezeu şi la dispoziţia Lui (cf. Matei 4:4). Omul nu poate prelungi viaţa sufletului său şi nici nu o poate distruge (Matei 6:25 ş.urm.; Luca 12:25; Iacov 4:15). Dumnezeu poate să-i pună capăt sau o poate răscumpăra pentru viaţa după înviere (Matei 10:28: Luca 12:20; 1 Corinteni 15:44; 1 Ioan 5:16; cf. Iacov 5:20). (ii) Viaţa este flux şi reflux; a trăi înseamnă a trăi sănătos (Ioan 4:50).

2. O dezvoltare radicală a ideii din VT constă în faptul că se pune accent pe calitatea morală a vieţii ca relaţie cu Dumnezeu. Cine are o relaţie bună cu Dumnezeu, chiar dacă este mort, poate fi considerat „viu" (Luca 20:38). Pe de altă parte, viaţa sufletului înstrăinată de viaţa lui Dumnezeu (Efeseni 4:18) nu este nicidecum viaţă. Oricine se află în această stare - nu numai cei care sunt ameninţaţi direct de Şeol (Marcu 5:23; cf. Matei 9:18) - pot fi consideraţi „morţi" (Luca 9:60; Romani 8:10; 1 Ioan 3:14; Apocalipsa 3:1; cf. Luca 15:24). Chiar şi când este numită viaţă, „viaţa aceasta" este contrastată cu viaţa reală (1 Corinteni 15:19; 1 Timotei 6:19) şi are sens numai în conjuncţie cu viaţa viitoare (Galateni 2:20; Filipeni 1:22; 1 Timotei 4:8).

3. Strigătul lui Ioan Botezătorul, „Pocăiţi-vă!", dă tonul pentru NT (Matei 3:2; cf. Faptele Apostolilor 11:18; 17:30 ş.urm.). Viaţa va ajunge sub judecata iminentă şi la toţi oamenii li se cere să ia o decizie, dacă vor să aibă parte de viaţă în lumea viitoare. Criminalii care suferă o execuţie înjositoare nu sunt o categorie deosebită de păcătoşi: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel" (Luca 13:3). Nici prosperitatea nu poate fi considerată un semn al favoarei lui Dumnezeu: Dumnezeu îi vorbeşte unui om în toiul belşugului: „Nebunule, chiar în noapte aceasta ţi se va cere sufletul" (Luca 12:20). Deşi această concepţie (VT) despre judecata vieţii sufletului prin moartea fizică este prezentă, cel mai adesea locul judecăţii este schimbat la împlinirea escatologică - parousia (Matei 24:36 ş.urm.; 25:31 ş.urm.), învierea pentru judecată (Ioan 5:28 ş.urm.), moartea a doua (Apocalipsa 21:8) - în care Dumnezeu nimiceşte „sufletul şi trupul" în iad (Matei 10:28). Viaţa sufletului (psyche), în contrast cu viaţa învierii (zoe), este viaţa adamică, viaţa sub judecată, fără care zoe trebuie să piară (Ioan 3:16). De fapt, omul „sufletesc" este cel care îşi îndreaptă viaţa spre lumea veche pieritoare, iar trupul „sufletesc" este stăpânit de puterea Şeolului care domină lumea veche (1 Corinteni 2:14; 15:44; Iacov 3:15; Iuda 19).

4. Judecata morţii este executată în mod colectiv şi reprezentativ în Isus Cristos, Adamul escatologic (1 Corinteni 15:45), care „S-a făcut păcat" şi de bună voia Şi-a dat sufletul în Şeol „ca preţ de răscumpărare" (Marcu 10:45; Ioan 10:15; 2 Corinteni 5:21; cf. Marcu 14:34; Isaia 53:6, 10; Faptele Apostolilor 8:32 ş.urm.; 1 Petru 6:51). Totuşi, sufletul lui Cristos nu a rămas în Şeol; în victoria învierii El Şi-a luat din nou sufletul (Faptele Apostolilor 2:31; Ioan 10:17). Prin puterea unei „vieţi indestructibile" el a devenit „un Duh dătător de viaţă" care împarte cu alţii victoria Sa şi care dă viaţa învierii la toţi la care o vor (Evrei 7:3; 1 Corinteni 15:45; Efeseni 4:8; Ioan 5:21; 17:2). Prin aceasta Cristos îndepărtează pentru totdeauna ameninţarea Şeolului pentru sufletul omului.

5. Prin urmare, viaţa sufletească a omului nu trebuie pierdută. Dacă omul o iubeşte şi încearcă să o păstreze, o va pierde, dar dacă o pierde sau dacă renunţă la ea de dragul lui Cristos, de dragul Evangheliei sau de dragul fraţilor, o va păstra, învăluită în viaţa învierii (Marcu 8:35 ş.urm.; Ioan 12:25; 1 Ioan 3:16; 2 Corinteni 12:15; Filipeni 2:30; Apocalipsa 12:11). A crede sau a converti un păcătos înseamnă a salva sufletul său de la moarte (Evrei 10:39; Iacov 1:21; 5:20; 1 Petru 1:9). Cine crede nu va gusta niciodată moartea reală (Ioan 8:51 ş.urm.; 11:26; cf. Ioan 10:28 ; Marcu 9:1), deoarece în Cristos moartea este transformată într-un somn temporar „în Isus" (1 Tesaloniceni 4:4 cf. Marcu 5:39; Ioan 11:11). Atât viaţa sufletească cât şi viaţa învierii sunt viaţa eului, omul în totalitatea sa. Viaţa învierii nu o înlocuieşte pe cea dintâi, ci o păstrează şi o transformă.

c. Viaţa învierii

1. Idealul VT de viaţă bună are în NT o împlinire escatologică în viaţa învierii (zoe). Întrucât este singura viaţă adevărata, poate fi numită simplu „viaţa" (Faptele Apostolilor 5:20; 11:18; Romani 5:17; 2 Petru 1:3; 1 Ioan 5:16). Este asociată cu lumina (Ioan 8:12), gloria (1 Petru 5:1, 4; cf. Iacov 1:12), onoarea (Romani 2:7, abundenţa (Ioan 10:10), imortalitatea (2 Timotei 1:10), învierea (Ioan 6:40; 11:25), viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu (Coloseni 1:13; Matei 25), sfinţenia (Romani 6:22 ş.urm.), bucuria (1 Tesaloniceni 2:19), duhul (Ioan 6:63; cf. 1 Corinteni 15:45), neputrezirea (Evrei 7:16; 1 Petru 1:23); este în contrast cu întunericul (Coloseni 1:13), dezonoarea (Romani 2:7), moartea (1 Ioan 3:14), mortalitatea (2 Corinteni 5:4), distrugerea (Matei 7:13 ş.urm.), judecata (Ioan 5:28 ş.urm.), putrezirea (Galateni 6:8), mânia (Romani 2:7 ş.urm.; Ioan 3:36), pedeapsa veşnică (Matei 25:46). A avea viaţă înseamnă a „rămâne" (Ioan 6:27). A fi lipsit de viaţă înseamnă a te veşteji, a te usca la fel ca şi o mlădiţă ruptă (Matei 7:13,19; Luca 3:9; cf. Ioan 15:6) şi a fi nimicit în iad (Matei 10:28; Marcu 9:43 ş.urm.; Apocalipsa 20:14 ş.urm.).

2. La fel ca şi în VT, viaţa este de fapt viaţa lui Dumnezeu, Cel veşnic viu (Romani 5:21; Apocalipsa 4:9), care are viaţă în sine şi singurul care are nemurirea (Ioan 5:26; 1 Timotei 6:16). El poate da viaţă şi poate omorî (Romani 4:17; 2 Corinteni 1:9; 1 Timotei 6:13; Matei 10:28 ş.urm.; Iacov 4:14 ş.urm.; Luca 12:20).

3. Această viaţă de la Dumnezeu este manifestată în Isus Cristos. În evangheliile sinoptice Isus le dă urmaşilor Săi asigurarea despre viaţa învierii (Marcu 8:34 ş.urm.; 9:41 ş.urm.; 10:29 ş.urm.; Matei 25:46) şi dovezile despre puterea Sa de a împărţi această viaţă sunt: vindecarea pentru a „mântui sufletele" (Luca 6:9) şi pentru a face „să trăiască" (Marcu 5:23). Şeolul este jefuit prin cuvântul creator al lui Cristos (Marcu 5:39 ş.urm.; Luca 7:14 ş.urm.; cf. Ioan 11:43). Evanghelia a patra şi Epistolele, scrise cu învierea lui Cristos într-o perspectivă mai clară, sunt mai explicite şi mai elaborate: Cristos este „adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică" (1 Ioan 5:20; Ioan 1:4; 14:6), „Dătătorul vieţii" (Faptele Apostolilor 3:15), căruia Tatăl I-a dat „să aibă viaţa în Sine" (Ioan 5:26). El este „Învierea şi Viaţa" (Ioan 11:25), „Pâinea vieţii" (Ioan 6:35), iar cuvintele Sale sunt „duh şi viaţă" (Ioan 6:63). Prin învierea Lui El se dovedeşte a fi Domnul şi Judecătorul celor vii şi morţi (Matei 25:31 ş.urm.; Marcu 14:62; Ioan 5:27 ş.urm.; Faptele Apostolilor 10:42; 17:31; Romani 10:9 ş.urm.; 14:9; 2 Timotei 4:1; cf. 1 Petru 4:5; Apocalipsa 11:18).

În învierea lui Isus Cristos viaţa nemuritoare a fost actualizată pe planul istoriei. Învierea Lui devine baza pentru orice înviere şi orice înviere trebuie interpretată în termenii acesteia (cf. 1 Corinteni 15; Coloseni 3:4; 1 Ioan 3:2). Speranţa învierii nu se mai bazează, ca în VT, doar pe vedenia profetică sau pe deducţii din relaţiile legământului cu Dumnezeu. Învierea nu mai este definită ca o reînnoire a vieţii din Şeol. Viaţa învierii îşi găseşte acum sens în chipul lui Isus Cristos (Romani 8:29).

4. Pentru om, deci, viaţa adevărată este bazată în Isus Cristos care „a devenit un duh dătător de viaţă" (1 Corinteni 15:45; cf. Ioan 6:63; 2 Corinteni 3:17). Esenţa proclamării Evangheliei este că Cel care a fost mort este „viu în vecii vecilor" (Faptele Apostolilor 2:31 ş.urm.; 1 Corinteni 15:3 ş.urm.; Apocalipsa 1:5, 18) şi prin puterea unei vieţi indestructibile dă viaţă lumii (Evrei 7:16; Ioan 6:33). Dacă Cristos nu a înviat din morţi atunci trebuie să scriem peste creştini că sunt morţi, finis (1 Corinteni 15:18, 32). Dar Cristos a înviat şi El are „cheile Şeolului locuinţei morţilor"; întrucât Şeolul nu a putut să-L biruiască pe Cristos, nu poate birui nici biserica (Matei 16:18; Apocalipsa 1:18). Viaţa Lui este dată credinciosului prin pocăinţă, credinţă şi botez (Faptele Apostolilor 11:18; Ioan 3:16; 11:25 ş.urm.; Romani 6:4); prin ea sunt „mântuiţi" oamenii (Romani 5:10). În moartea şi învierea lui Cristos Dumnezeu pătrunde în mod radical în lumea omului pentru a-l face să vadă caracterul fatal al păcatului şi harul desăvârşit al vieţii noi de la Dumnezeu - un act de mântuire insondabil, neaşteptat şi dăruit gratuit.

5. Viaţa învierii, la fel ca şi viaţa sufletească adamică, este împărţită şi susţinută prin cuvântul creator al lui Dumnezeu. Omul nu are nici un control asupra ei. El o poate moşteni, primi sau intra în ea (Marcu 9:43 ş.urm.; 10:17, 30; Tit 3:7; 1 Petru 3:7). Prin faptele rele sau prin respingerea Evangheliei el se poate judeca pe sine ca fiind nedemn de ea (Faptele Apostolilor 13:46; cf. Romani 1:32) sau, pe de altă parte, prin Duhul el poate face fapte care duc la viaţa veşnică (Marcu 10:17 ş.urm.; Ioan 5:28 ş.urm.; Romani 2:7; 2 Corinteni 5:10; Galateni 5:22; 6:8). Asemenea fapte sunt posibile numai printr-o relaţie cu Cristos prin credinţă (Romani 1:17; Ioan 20:31) care dă viaţă (Ioan 6:53 ş.urm.; Romani 6:23; Coloseni 3:3; 1 Ioan 3:14; 5:13). Dumnezeu dă viaţă la cine vrea (Ioan 1:13; 5:21), la cine este rânduit pentru aceasta şi la cei care sunt scrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii (Faptele Apostolilor 13:48; Romani 9:11; Filipeni 4:3; Apocalipsa 17:8; 20:12 ş.urm.). Viaţa nouă este o înviere, o naştere nouă, un act suveran şi milostiv al Dumnezeului Creator (Ioan 5-24 ş.urm.; Romani 6:4; Coloseni 3:1 ş.urm.; Efeseni 2:1 ş.urm.; Ioan 1:13).

6. În Evangheliile sinoptice viaţa este privită întotdeauna ca fiind de domeniul viitorului şi este asociată cu viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu (Marcu 10:17, 23; 9:43, 47; Matei 25:46). Calea de obţinere a ei este blocată de păcat şi este găsită de puţini; totuşi, obţinerea vieţii este cel mai înalt ţel posibil şi merită orice sacrificiu (Marcu 9:42 ş.urm.; Matei 7:14; 13:44 ş.urm.), deoarece numai în felul acesta poate fi păstrat sufletul (Marcu 8:34 ş.urm.; cf. Ioan 12:25).

7. În scrierile lui Ioan şi Pavel perspectiva aceasta a parousiei continuă (Ioan 5:24, 28 ş.urm.; 6:40; 11:24; 14:3,6,19; Romani 5:10; 6:22; 2 Corinteni 5:4; 13:4; Filipeni 3:10 ş.urm.; cf. 1 Corinteni 15:52 ş.urm.), dar viaţa învierii este privită de asemenea ca o posesiune prezentă a credinciosului. Omul trece „din moarte la viaţă" atunci când este convertit (1 Ioan 3:14; cf. Ioan 5:24; Efeseni 2:1 ş.urm.) şi se poate vorbi la trecut despre răstignirea eului, învierea la o viaţă nouă, intrarea în Împărăţia lui Cristos, glorificarea şi aşezarea în cer (Galateni 2:20; Efeseni 2:5 ş.urm.; Coloseni 1:13; Romani 8:30). Totuşi, în scrierile lui Pavel (şi probabil în cele ale lui Ioan) lucrul acesta este privit întotdeauna ca o participare colectivă în moartea şi învierea lui Cristos (Romani 6:4; 8:2; 2 Timotei 1:1; cf. Ioan 6:33, 51 ş.urm.) garantată prin Duhul, „arvuna" vieţii din lumea viitoare (cf. 2 Corinteni 4:12; 5:5). Viaţa noastră este ascunsă cu Cristos (Coloseni 3:3) şi a avea viaţa înseamnă pur şi simplu a-L avea pe Cristos (1 Ioan 5:11 ş.urm.). În mod individual, viaţa învierii este realizată în prezent prin înnoirea etică şi prin transformarea psihologică (Romani 8:10; 12:1; Galateni 5:22 ş.urm.; Coloseni 3:1 ş.urm., 9 ş.urm.; Efeseni 4:18 ş.urm.); dar eul, în starea lui muritoare, rămne supus morţii. Numai în parousia caracterul muritor este „înghiţit de viaţă" şi puterea Şeolului este nimicită (1 Corinteni 15:26, 52 ş.urm.; 2 Corinteni 5:4; cf. Apocalipsa 20:13). În prezent victoria este actualizată în mod personal numai în Isus Cristos, „pârga (cel dintâi rod) celor adormiţi", „Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi" (1 Corinteni 15:20; Romani 8:29).

8. La fel ca în Israelul antic, problema morţii nu îşi găseşte răspunsul în speculaţia filozofică despre nemurire sau în viaţa inferioară din Şeol, ci în izbăvirea din Şeol; a fi un fiu al lui Dumnezeu înseamnă a fi un fiu al învierii (Luca 20:36). Fiul înviat al lui Dumnezeu este Cel care conferă această victorie bisericii Sale; după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos (1 Corinteni 15:22). Atitudinea NT faţă de moarte nu este exprimată în cuvintele lui Bach: „Vino, dulce moarte", ci în cuvintele lui Ioan: „Vino, Doamne Isuse".

Viaţa învierii este o viaţă a trupului - viaţa întregului om (Luca 24:39 ş.urm.; Ioan 5:28 ş.urm.; 1 Corinteni 15; Filipeni 3:21; Apocalipsa 20:13). Înseamnă a fi cu Cristos (Ioan 14:3; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:17), a-L vedea deplin pe Dumnezeu (1 Corinteni 13:12; 2 Corinteni 5:7; 1 Ioan 3:2; Apocalipsa 22:4), a intra în Împărăţie (Matei 25:34, 46), a te bucura de desăvârşirea „neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt" (Romani 14:17; cf. Apocalipsa 21-22) în care toate ameninţările Şeolului sunt îndepărtate.

Viaţa învierii va fi „viaţa mea". Continuitatea personală a omului nu se bazează pe monada reziduală despre care vorbeşte Leibnitz, nici pe evadarea sufletului, cum spune Platon. Continuitatea se bazează pe Dumnezeu în al cărui gând „toţi trăiesc" (Luca 20:38) şi „care îi poate aduce pe morţi la viaţă şi poate chema la Sine lucrurile care nu există ca şi cum ar exista" (Romani 4:17, trad. Williams).

BIBLIOGRAFIE

J.-J. von Allmen (ed.), Vocabulary of the Bible, 1958, p. 231-237; R. Bultmann, The Theology of the New Testament, 1955, 1, p. 191-227, 324-329; E. de W. Burton, Spirit, Soul and Flesh, 1918; H. C. C. Cavallin, Life after Death... in 1 Cor. 15, 1, 1974; 2, în curs de apariţie C. E. B. Cranfield, „On Rom. viii 19-21" în Reconciliation and Hope, ed. R. Banks, 1974, p. 224-230; O. Cullmann, Immortality of the Soul or Resurrection of the Dead?, 1958; idem, The Early Church, 1956, p. 165-173; C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, 1954, p. 144-150, 201 ş.urm.; E. E. Ellis, Paul and his Recent Interpreters, 1961, p. 35-48; idem, NTS 10, 1963-64, p. 274-279; idem, Eschatology in Luke, 1972; R. H. Gundry, Soma in Biblical Theology, 1976; K. Hanhart, The Intermediate State in the New Testament, 1966; F. G. Lang, 2. Korintherbrief 5. 1-10 in der neueren Forschung, 1973; H.-G. Link, NDNTT 2, p. 474-484; TDNT 2, p. 832-872; 8, p. 359-451; 9, p. 617-656; A. R. Johnson, The Vitality of the Individual in the Thought of Ancient Israel, 1949; J.Pedersen, Israel: Its Life and Culture, 1, 1926, p. 99-181, 453-496; H. W. Robinson, Corporate Personality in Ancient Israel, 1964.

E.E.E.