ucenic



UCENIC. Ucenicul sau discipolul (de la lat. discipulus, „elev, învăţăcel", corespunde cu gr. mathetes, de la manthano, „a învăţa") este în esenţă elevul unui învăţător. Termenul ebr. corespunzător limmud apare destul de rar în VT (Isaia 8:16; 50:4; 54:13; cf. Ieremia 13:23), dar în scrierile rabinice talmid (cf. 1 Cronici 25:8) este un personaj familiar, fiind elevul unui rabin de la care a învăţat cunoştinţele tradiţionale. Şi în lumea greacă filozofii erau înconjuraţi de elevii lor. Întrucât elevii adoptau adesea învăţătura distinctivă a maeştrilor lor, termenul a ajuns să însemne aderentul unei anumite concepţii religioase sau filozofice.

Adoptarea termenilor de către evrei poate fi văzut din referirile NT la ucenicii fariseilor (Marcu 2:18). Evreii înşişi se considerau, în ultimă instanţă, ucenicii lui Moise (Ioan 9:28), întrucât învăţătura lui a constituit baza educaţiei rabinice. Urmaşii lui Ioan Botezătorul au fost cunoscuţi ca ucenicii lui (Marcu 2:18; Ioan 1:35). Termenul a fost probabil folosit pentru asociaţii săi apropiaţi. Ei se rugau şi posteau potrivit cu învăţăturile lui (Marcu 2:18; Luca 11:1), iar unii dintre ei s-au îngrijit de el când era în închisoare şi s-au îngrijit de înmormântarea lui (Matei 11:2-7; Marcu 6:29).

Deşi Isus (la fel ca şi Ioan) nu a fost un învăţător oficial ca un învăţător (Ioan 7:14 ş.urm.), El a fost recunoscut de mulţime ca învăţător sau rabin (Marcu 9:5; 11:21; Ioan 3:2), iar asociaţii Săi au fost cunoscuţi ca ucenici. Cuvântul a ajuns să îi desemneze pe toţi cei care au acceptat mesajul Lui (Matei 5:1; Luca 6:17; 19:37), dar se poate referi în sens mai restrâns la cei care L-au însoţit în călătoriile Sale (Marcu 6:45; Luca 8:2 ş.urm.; 10:1) şi în special la cei doisprezece apostoli (Marcu 3:14). Ucenicia era bazată pe o chemare făcută de Isus (Marcu 1:16-20; 2:13 ş.urm.; Luca 9:59-62; chiar şi Luca 9:57 ş.urm. presupune că Isus a făcut o invitaţie în termeni generali). Termenul presupune fidelitate faţă de El, exprimată prin urmarea Lui şi printr-o joialitate exclusivă (Marcu 8:34 38; Luca 14:26-33). În cel puţin câteva cazuri a însemnat părăsirea familiei, a legăturilor de afaceri şi a posesiunilor (Marcu 10:21, 28), dar în fiecare caz se cerea să fie gata să pună cerinţele lui Isus mai presus de orice, indiferent care ar fi costul. O asemenea atitudine a trecut dincolo de relaţia normală dintre învăţător şi ucenic şi a dat cuvântului „ucenic" un sens nou. Credinţa în Isus şi fidelitatea faţă de El sunt lucrurile care determină soarta oamenilor la judecata de pe urmă (Luca 12:8 ş.urm.).

Cei care au devenit ucenici au fost învăţaţi de Isus şi au fost desemnaţi ca reprezentanţi ai Lui pentru a propovădui mesajul Său, pentru a scoate demoni şi a vindeca pe cei bolnavi (Marcu 3:14 ş.urm.); deşi aceste responsabilităţi le-au fost delegate în principal celor Doisprezece, ele nu s-au limitat la ei (Marcu 5:19; 9:38-41; Luca 10:1-16).

Potrivit lui Luca, membrii Bisericii primare erau cunoscuţi ca „ucenici" (Faptele Apostolilor 6:1 ş.urm., şi frecvent după aceea). Aceasta arată clar că ucenicii pământeşti ai lui Isus au format nucleul Bisericii şi că tiparul relaţiei dintre Isus şi ucenicii Săi pământeşti a fost modelul pentru relaţia dintre Domnul înviat şi membrii Bisericii Sale. Cuvântul, însă, nu este întâlnit în afara Evangheliilor şi a cărţii Faptelor, iar ceilalţi scriitori ai NT au folosit o diversitate de termeni (credincioşi, sfinţi, fraţi) pentru a exprima mai deplin caracteristicile uceniciei după înviere.

BIBLIOGRAFIE
K. H. Regenstorf, TDNT 4, p. 415-460; E. Schweizer, Lordship and Discipleship, 1960; M. Hengel, Nachfolge und Charisma, Berlin, 1968; NIDNTT 1, p. 480-494.

I.H.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: