Trinitate
TRINITATE. Cuvântul Trinitate
nu se găseşte Biblie şi deşi a fost folosit de Tertullian în ultimul deceniu al
sec. al 2-lea, el nu şi-a găsit locul în teologia bisericii până în sec. al
4-lea. Totuşi, el reprezentă o doctrină distinctivă şi atotcuprinzătoare a
credinţei creştine. Termenul face trei afirmaţii: că există un singur Dumnezeu,
că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt fiecare Dumnezeu, şi că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt
fiecare o Persoană distinctă. În această formă a devenit crezul bisericii încă
de când a primit prima formulare completă sub pana lui Tertullian, Athanasius
şi Augustin.
I. Derivarea
Deşi nu este o doctrină biblică în sensul
existenţei unei formulări a sa în Biblie, se poate observa că stă la baza
revelaţiei lui Dumnezeu, în mod implicit în VT şi explicit în NT. Prin aceasta
înţelegem că, deşi nu putem vorbi cu deplină încredere despre revelarea
Trinităţii în VT, după ce substanţa doctrinei a fost revelată în NT, putem
deduce multe afirmaţii implicite în VT.
a. În Vechiul Testament
Se poate înţelege că într-o vreme când religia
revelată a trebuit să-şi menţină puritatea în mijlocul idolatriei păgâne, nu
putea fi dată nici o revelaţie care ar fi periclitat ideea unicităţii lui
Dumnezeu. Prin urmare, primul imperativ a fost să proclame existenţa unui
Dumnezeu unic viu şi adevărat, iar VT a fost dedicat în principal acestui scop.
Dar chiar de pe primele pagini ale VT suntem învăţaţi să atribuim existenţa şi
persistenţa tuturor lucrurilor unei surse întreite. Există pasaje în care
Dumnezeu, Cuvântul Său şi Duhul Său sunt prezentaţi împreună, cum este de
exemplu naraţiunea creaţiei în care vedem cum Elohim crează prin Cuvântul Său
şi prin Duhul Său (Geneza 1:2-3). Se crede că Geneza 1:26 indică în aceeaşi
direcţie, când afirmaţia că Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru,
după asemănarea Noastră" este urmată de afirmaţia împlinirii: „Dumnezeu a
făcut pe om după chipul Său", un caz clar în care pluralul şi singularul
sunt interschimbate, sugerând pluralitatea în unitate. Există multe alte pasaje
în care Dumnezeu şi Cuvântul Său şi Duhul Său sunt aduşi împreună ca şi „cauze
comune ale unor efecte". În Isaia 63:8-10 avem trei vorbitori, Dumnezeul
legământului cu Israel (v. 8), îngerul prezenţei Lui (v. 9) şi Duhul
„întristat" de rebeliunea lor (v. 10). Atât activitatea creatoare a Lui
cât şi guvernarea Sa sunt asociate, mai târziu, cu Cuvântul lui Dumnezeu
personificat ca şi „Înţelepciunea" (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), precum
şi cu Duhul, Împărţitorul tuturor binecuvântărilor şi sursa puterii fizice, a
curajului, culturii şi stăpânirii (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10).
Sursa întreită revelată în creaţie devine şi mai
clară în desfăşurarea lucrării de răscumpărare. Într-un stadiu incipient
întâlnim fenomene remarcabile asociate cu îngerul lui Iahve îngerul Domnului
care primeşte şi acceptă onoare divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Nu în orice
pasaj din NT în care apare se referă acest nume la o fiinţă divină, deoarece
este clar că în pasaje cum sunt 2 Samuel 24:16; 1 Împăraţi 19:35, este vorba de
un înger creat învestit cu autoritate divină pentru îndeplinirea unei misiuni
speciale. În alte pasaje îngerul Domnului nu numai că poartă numele divin, ci
are demnitate şi putere divină, împarte izbăvire divină şi acceptă omagiul şi
adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu. Pe scurt, divinitatea îi este atribuită
lui Mesia, chiar şi atunci când este privit ca o persoană distinctă faţă de
Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6).
Duhul lui Dumnezeu ocupă de asemenea un loc
proeminent în legătură cu revelaţia şi răscumpărarea şi I se atribuie funcţia
de pregătire a lui Mesia pentru iucrarea Sa (Isaia 11:2; 42:1; 61:1); El mai
pregăteşte totodată poporul lui Dumnezeu pentru a răspunde cu credinţă şi
ascultare (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). Astfel Dumnezeul care
S-a revelat pe Sine în mod obiectiv prin Îngerul-Mesager, S-a revelat în mod
subiectiv în El Duhul şi prin, Cel care împarte binecuvântări şi daruri în
sfera răscumpărării. Binecuvântarea aaronică întreită (Numeri 6:24) trebuie
privită de asemenea ca un prototip pentru binecuvântarea apostolică din NT.
b. În Evanghelii
Trebuie să ne amintim că VT a fost scris înainte ca
revelaţia doctrinei Trinităţii să fie dată limpede iar NT a fost scris după
aceea. În NT doctrina a fost dată în special în întruparea lui Dumnezeu Fiul şi
în revărsarea Duhului Sfânt. Totuşi, oricât de slabă ar fi lumina vechii
dispensaţii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt din NT sunt aceiaşi ca şi în VT.
Se poate spune, însă, că în vederea pregătirii
venirii lui Cristos, Duhul Sfânt a venit în conştiinţa oamenilor temători de
Dumnezeu într-o măsură mai mare decât s-a cunoscut începând de la sfârşitul
lucrării profetice a lui Maleahi. Ioan Botezătorul, în mod deosebit, a fost
conştient de prezenţa şi chemarea Duhului, şi este posibil ca propovăduirea lui
să fi avut o referire trinitariană. El a chemat la pocăinţă faţă de Dumnezeu,
credinţă în viitorul Mesia şi a vorbit despre un botez al Duhului Sfânt, pentru
care botezul cu apă era un simbol (Matei 3:11).
Epocile speciale ale revelaţiei trinitariene au fost
următoarele:
(i) Vestirea. Acţiunea
Trinităţii în întrupare a fost dezvăluită Mariei în vestirea îngerească
potrivit căreia Duhul Sfânt avea să se coboare asupra ei, puterea Celui
Preaînalt o va umbri şi fiul născut de ea va fi numit Fiul lui Dumnezeu (Luca
1:35). Astfel, Tatăl şi Duhul au fost prezentaţi în întruparea Fiului.
(ii) Botezul lui Cristos. La botezul lui
Cristos în Iordan cele trei Persoane ale Dumnezeirii pot fi distinse: Fiul este
botezat, Tatăl vorbeşte din cer în semn de recunoaştere a Fiului Său, iar Duhul
se coboară sub forma unui porumbel, ca simbol obiectiv. După ce Isus a primit
în felul acesta mărturia Tatălui şi a Duhului, a primit autoritate să boteze cu
Duhul Sfânt. Se pare că Ioan Botezătorul a recunoscut foarte curând că Duhul
Sfânt vine de la Mesia şi nu numai că va fi cu El. Astfel, a treia Persoană a
fost Duhul lui Dumnezeu sau Duhul lui Cristos.
(iii) Învăţătura lui Isus. Învăţătura lui
Isus este în întregime trinitariană. El a vorbit despre Tatăl care L-a trimis,
a vorbit despre Sine, ca unul care Îl revelează pe Tatăl, şi Duhul, Cel prin
care lucrează El şi Tatăl. Relaţiile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul sunt
accentuate pretutindeni (vezi Ioan 14:7; 9-10). El a declarat cu tărie: „Voi
ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care va rămâne cu voi în veac,
şi anume Duhul adevărului" (Ioan 14:16-26). În felul acesta se face
distincţie între Persoane şi fiecare Persoană este identificată. Tatăl este
Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul, iar Fiul care este Dumnezeu L-a trimis pe
Duhul, care este El Însuşi Dumnezeu. Aceasta este baza credinţei creştine
despre „dubla purcedere" a Duhului. În controversa Sa cu evreii, Cristos a
afirmat că El era nu numai un fiu al lui David, că obârşia Lui provenea dintr-o
sursă care Îl face să fie Domnul lui David, şi că El a fost deja Domnul lui
David atunci când acesta a rostit cuvintele prorociei (Matei 22:43). Aceasta
indică atât dumnezeirea cât şi preexistenţa Lui.
(iv) Însărcinarea dată de Domnul înviat. În
însărcinarea dată de Cristos înainte de înălţarea Sa, El i-a instruit pe
ucenicii Săi să meargă în toată lumea cu mesajul Său, s-a referit în mod
specific la botezul în „Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh".
Este semnificativ că acest nume este unul singur, dar în cadrul unui nume
există trei Persoane distincte. Nu am putea exprima mai clar Trinitatea ca şi
tri-unitate.
c. Scrierile Noului Testament
Dovada scrierilor NT, afară de Evanghelii, este
suficientă pentru a arăta ca Isus Cristos le-a dat învăţături ucenicilor Săi cu
privire la această doctrină într-o măsură mai mare decât ne spun cei patru
evanghelişti. Ei proclamă din toată inima doctrina Trinităţii ca fiind sursa
întreită a răscumpărării. Revărsarea Duhului la Rusalii a adus într-o poziţie
proeminentă personalitatea Duhului şi în acelaşi timp a revărsat o lumină nouă
de la Duhul asupra Fiului. Petru, când a explicat fenomenul de la Rusalii, îl
prezintă ca fiind şi lucrarea Trinităţii: „Acest Isus... S-a înălţat prin
dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a
turnat ce vedeţi şi auziţi" (Faptele Apostolilor 2:32-33). Prin urmare,
biserica de la Rusalii a fost întemeiată pe doctrina Trinităţii.
În 1 Corinteni sunt menţionate darurile Duhului,
diversitatea de slujiri pentru acelaşi Domn şi inspiraţia aceluiaşi Dumnezeu
pentru lucrare (1 Corinteni 12:4-6).
Petru atribuie mântuirea aceleiaşi surse triunice:
„După ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de
Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos" (1 Petru
1:2). Binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi
dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi"
(2 Corinteni 13:14), nu numai că rezumă învăţătura apostolică, ci interpretează
semnificaţia mai profundă a Trinităţii în experienţa creştină, harul mântuitor
al Fiului dând acces la dragostea Tatălui şi la părtăşia Duhului.
Ceea ce este uimitor, însă, este că această
mărturisire a lui Dumnezeu ca Unul în Trei a fost acceptată fără nici o luptă
şi fără nici o controversă de către un popor, care fusese îndoctrinat timp de
secole în credinţa într-un singur Dumnezeu şi că prin intrarea în biserica
creştină ei nu au considerat că ar contrazice în vreun fel credinţa
strămoşească.
II. Formularea
Deşi Scriptura nu ne dă o formulare a doctrinei
Trinităţii, ea conţine toate elementele din care teologia a construit doctrina.
Învăţătura lui Cristos depune mărturie despre adevărata personalitatea
fiecăreia dintre Persoanele distincte ale Dumnezeirii, şi revarsă de asemenea
lumină asupra relaţiilor care există între cele trei Persoane. A rămas în
sarcina teologiei să formuleze această doctrină a Trinităţii. Necesitatea de a
formula doctrina a fost impusă bisericii de forţe din exterior şi credinţa în
divinitatea lui Cristos şi necesitatea de a o apăra a fost prima forţă care a
obligat biserica să formuleze o doctrină completă a Trinităţii ca un crez
fundamental. Irenaeus şi Origen au avut împreună cu Tertullian
responsabilitatea de a formula doctrina care continuă să fie păstrată, în linii
mari, în biserica catolică. Sub conducerea lui Athanasius doctrina a fost
proclamată ca şi crez al bisericii la Conciliul de la Nicea (325 d.Cr.) şi de
sub pana lui Augustin a ieşit un secol mai târziu formularea păstrată în aşa-numitul
Credeu Atanasian care este acceptată de bisericile trinitariene până în ziua de
azi. După ce a fost elucidată mai mult de John Calvin (vezi B. B. Warfield, Calvin
and Augustine, 1956, p. 189-284), a intrat în patrimoniul credinţei
reformate. În ceea ce priveşte relaţia dintre Persoane pot fi remarcate nişte
distincţii.
a. Unitate în diversitate
În majoritatea formulărilor doctrinei se spune că
Dumnezeu este Unul singur în esenţa fiinţei Sale, dar că în fiinţa Sa există
trei Persoane, însă fără a forma individualităţi separate şi distincte. Există
trei moduri sau forme în care există esenţa divină. Totuşi, „Persoană"
este o expresie imperfectă a adevărului, în măsura în care termenul indică
pentru noi o individualitate raţională şi morală separată. Dar în fiinţa lui
Dumnezeu nu există trei indivizi, ci trei distincţii personale în cadrul unei
singure esenţe divine. Totuşi, în cazul omului, personalitatea subînţelege
indepedenţa voinţei, acţiunii şi sentimentelor care duc la o conduită specifică
pentru acea persoană. Nu putem gândi în asemenea termeni cu privire la
Trinitate. Fiecare persoană este conştientă de sine şi auto-direcţionată şi, cu
toate acestea, nu acţionează niciodată independent sau în opoziţie. Când spunem
că Dumnezeu este o Unitate înseamnă că, deşi Dumnezeu este în Sine un centru
întreit de viaţă, viaţa Lui nu este împărţită în trei. El este Unul în esenţa,
personalitatea şi voinţa Sa. Când spunem că Dumnezeu este o Trinitate în
Unitate, înţelegem că există o unitate în diversitate şi că diversitatea se
manifestă în Persoane, în caracteristici şi în operaţiuni.
b. Egalitate în demnitate
Există o egalitate perfectă în natură, onoare şi
demnitate între Persoane. Paternitatea aparţine însăşi esenţei primei Persoane
şi aşa a fost din veşnicie. Este proprietatea personală a lui Dumnezeu „din
care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ" (Efeseni
3:15).
Fiul este numit „singurul născut", poate
pentru a sugera unicitatea şi nu derivarea. Cristos a revendicat întotdeauna
pentru Sine o relaţie unică cu Dumnezeu ca Tată, iar evreii care L-au auzit se
pare că nu au avut nici o iluzie cu privire la afirmaţiile Lui. De fapt, ei au
încercat să-L omoare deoarece „zicea că Dumnezeu este Tatăl Său" (Ioan
5:18).
Duhul este revelat ca şi Singurul care cunoaşte
adâncurile naturii lui Dumnezeu: „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi
lucrurile adânci ale lui Dumnezeu... nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu
afară de Duhul lui Dumnezeu" (1 Corinteni 2:10 ş.urm.). Cu alte cuvinte, Duhul
este „Dumnezeu Însuşi în esenţa cea mai profundă a fiinţei Sale".
c. Diversitate în acţiune
În funcţiile atribuite fiecărei Persoane în
Dumnezeire, în special în răscumpărarea omului, este clar că este implicat un
oarecare grad de subordonare (în relaţie, nu în natură); Tatăl este primul,
Fiul este al doilea, Duhul este al treilea. Tatăl lucrează prin Fiul, prin
Duhul. Astfel, Cristos poate spune: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine".
După cum Fiul este trimis de Tatăl, tot aşa Duhul este trimis de Fiul. După cum
funcţia Fiului a fost să-L reveleze pe Tatăl, funcţia Duhului este să-L
reveleze pe Fiul, aşa încât Cristos declară: „El Mă va proslăvi, pentru că va
lua din ceea ce este al Meu şi vă va descoperi" (Ioan 16:14).
Trebuie să recunoaştem că doctrina s-a născut ca o
expresie spontană a experienţei creştine. Primii creştini ştiau că sunt
împăcaţi cu Dumnezeu Tatăl şi că împăcarea a fost obţinută pentru ei prin
lucrarea ispăşitoare a Fiului, şi aceasta le-a fost transmisă ca o experienţă
de către Duhul Sfânt. Astfel Trinitatea a fost pentru ei o realitate mai
înainte de a fi o doctrină, dar pentru a o păstra în crezul oficial al
bisericii trebuia să fie formulată ca doctrină.
III. Implicaţiile doctrinei
Implicaţiile doctrinei sunt de o importanţă vitală
nu numai pentru teologie ci şi pentru experienţa şi trăirea creştină.
a. Înseamnă că Dumnezeu poate fi revelat
Revelaţia este pentru Dumnezeu un lucru la fel de
natural cum este pentru soare răsăritul. Mai înainte de a fi existat vreo
fiinţă creată, a existat o revelaţie de Sine în cadrul Trinităţii: Tatăl S-a
revelat Fiului, Tatăl şi Fiul S-au revelat Duhului, iar Duhul a comunicat acea
revelatie în cadrul Fiinţei lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a vrut să creeze
universul, nu este subînţeleasă nici o schimbare în comportarea lui Dumnezeu; a
însemnat ca revelaţia Sa să strălucească în exterior în creaţia Sa. Şi El a
făcut lucrul acesta prin Duhul Său care revelează.
b. Înseamnă că Dumnezeu poate fi comunicat
Când soarele străluceşte, el comunică lumina, căldura
şi energia sa. Prin urmare, dacă Dumnezeu este o comuniune în Sinea Sa, El
poate permite ca acea comuniune să le fie transmisă creaturilor Sale şi Se
poate comunica pe Sine creaturilor Sale, potrivit cu capacitatea lor de
receptionare. Acesta este lucrul care s-a petrecut în mod suprem când El a
venit să-i răscumpere pe oameni: El a făcut ca părtăşia Sa să se aplece în jos
ca să ajungă la omul căzut şi să-l ridice. Şi aceasta a făcut-o pentru că
Dumnezeu este o Trinitate şi are ceva de împărtăşit: propria Sa viaţă şi
comuniune.
c. Înseamnă că Trinitatea este baza oricărei
adevărate comuniuni din lume
Întrucât Dumnezeu Însuşi este o comuniune, înseamnă
că şi creaturile Sale morale care sunt făcute după chipul Său găsesc plinătatea
vieţii numai într-o comunitate. Lucrul acesta este reflectat în căsătorie, în
cămin, în societate şi mai presus de toate în biserică, unde koinonia
este bazată pe părtăşia celor trei Persoane. Prin urmare, comuniunea creştină
este cel mai divin lucru de pe pământ, un omolog pământesc al vieţii divine,
aşa cum S-a rugat Cristos pentru urmaşii Săi: „Mă rog ca toţi să fie una, cum
Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi" (Ioan
17:21).
d. Conferă varietate vieţii universului
Aşa cum am văzut, există diversitate în viaţa lui
Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl concepe, Dumnezeu Fiul creează, Dumnezeu Duhul dă
viaţă; o mare diversitate de viaţă, funcţie şi activitate. Acesta este motivul
pentru care ne putem da seama că, dacă universul este o manifestare a lui Dumnezeu,
ne putem aştepta să observăm o diversitate în viaţa întregului univers creat.
Noi credem că aşa - numita uniformitate a naturii este o idee complet greşită.
Toate minunile creaţiei, toate formele de viaţă, toate mişcările universului
sunt o reflectare, o oglindire a aspectelor multiple ale vieţii lui Dumnezeu.
Nu există identitate monotonă, uniformitate a tiparelor pe scară mare, deoarece
natura reflectă multilateralitatea naturii şi caracterului Dumnezeului cel viu.
BIBLIOGRAFIE
J. R. Illingworth, The Doctrine of the Trinity,
1909; C. W. Lowry, The Trinity and Christian Devotion, 1946; A. E.
Garvie, The Christian Doctrine of the Godhead, 1925; H. Bavnick, The
Doctrine of God, 1951, p. 255-334; B. B. Warfield în ISBE (s.v.
„Trinity"); R. S. Franks, The Doctrine of the Trinity, 1953; K.
Barth, Church Dogmatics, E.T. 1936, 1, p. 339 ş.urm.; D. Lamont, Christ
and the World of Thought, 1934, p. 221-247.
R.A.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu