tradiţie



TRADIŢIE. (Gr. paradosis). Ceea ce este transmis din generaţie în generaţie, în particular, învăţătura transmisă de un învăţător ucenicilor săi. Conceptul este prezent adesea fără să fie menţionat cuvântul ca atare. Referite principale în evanghelii le întâlnim în Matei 15 şi Marcu 7 şi se ocupă cu tradiţia iudaică.

I. Tradiţia iudaică

Cuvântul „tradiţie" nu apare în VT, dar în perioada intertestamentală rabinii au adăugat multe învăţături care explică VT. Tradiţia a fost transmisă de la învăţător la elev şi pe vremea lui Isus ocupa un loc alături de Scriptură. Această punere pe picior de egalitate a comentariului uman cu revelaţia divină a fost condamnată de Domnul. Prin asemenea tradiţii Cuvântul lui Dumnezeu a fost „călcat", „desfiinţat", pus deoparte şi respins (Matei 15:3, 6; Marcu 7:8-9,13). Doctrinele susţinute de tradiţie erau „poruncile oamenilor" (Matei 15:9; Marcu 7:6-7).

II. Tradiţia creştină

Isus a pus învăţătura Sa alături de Cuvântul lui Dumnezeu ca un comentariu autoritar pe care El l-a transmis ucenicilor Săi. Astfel, în Predica de pe Munte Domnul Isus a citat din Lege, dar a pus alături cuvintele Sale: „Dar Eu vă spun..." (Matei 5:22, 28, 32, 34, 39,44; cf. 6:25). Îndreptăţirea de a face lucrul acesta o găsim în Persoana Lui. Fiind Mesia cel Uns de Duhul Sfânt, Cuvântul întrupat, El este singurul care a putut face un comentariu autoritar asupra Cuvântului lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt. De asemenea, epistolele pun accentul pe Persoana lui Cristos, spre deosebire de tradiţie. În Coloseni 2:8 Pavel avertizează cu privire la posibilitatea de a cădea pradă la „filozofiei şi la o amăgire deşartă, după datina tradiţia oamenilor şi nu după Cristos". La fel şi în Galateni 1:14, 16 Pavel a abandonat tradiţia bătrânilor atunci când Dumnezeu i S-a revelat prin Fiul Său; Cristos care, nu numai că a creat adevărata tradiţie, ci constituie adevărata tradiţie.

Tradiţia creştină din NT are trei elemente: (a) faptele cu privire la Cristos (1 Corinteni 11:23; 15:3; Luca 1:2, unde „încredinţat" redă termenul paredosan); (b) interpretarea teologică a acestor fapte; vezi de ex. întregul argument din 1 Corinteni 15; (c) modul de viaţă care rezultă din ele (1 Corinteni 11:2; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:6-7). În Iuda 3 „credinţa care a fost dată sfinţilor celor izbăviţi o dată pentru totdeauna" include toate aceste trei elemente (cf. Romani 6:17).

Cristos a fost făcut cunoscut prin mărturia apostolilor despre El; de aceea apostolii au pretins că tradiţia lor trebuia acceptată ca autoritară (1 Corinteni 11:2; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:6). Vezi de asemenea Efeseni 4:20-21, unde cititorii nu au auzit cuvintele Cristosului întrupat ci au auzit mărturia apostolică despre El. Cristos le-a spus apostolilor să depună mărturie despre El, deoarece ei au fost cu El de la început; El le-a promis de asemenea Duhul Sfânt care avea să-i călăuzească în tot adevărul (Ioan 15:26-27; 16:13). Această combinaţie de mărturie a unui martor ocular şi mărturie călăuzită de Duhul a produs „tradiţia" care a fost o completare adevărată şi valabilă a VT. Astfel, 1 Timotei 5:18 şi 2 Petru 3:16 plasează tradiţia apostolică alături de Scriptură şi o descrie ca Scriptură.

O şcoală teologică influentă de critica formei pune la îndoială validitatea istorică a tradiţiei NT, spunând că în această tradiţie creştinii au fost preocupaţi de proclamarea Cristosului credinţei lor şi nu de transmiterea faptelor istorice. Această preocupare, la rândul ei, a făcut ca istorisirea lor să fie influenţată de crezul lor şi, de aceea, misiunea cercetătorului biblic este să identifice lucrurile care au aparţinut original lui Cristos şi cele care au fost adăugate de primii credincioşi. B. Gerhardsson contestă valabilitatea presupunerilor acestei şcoli de critica formei. El arată că metodele riguroase de transmitere a tradiţiei în şcolile rabinice de mai târziu pot fi urmărite până în vremea NT. Metode cum sunt memorarea exactă a cuvintelor învăţătorului, condensarea materialului în texte scurte şi folosirea unor „caiete de notiţe" au fost lucruri obişnuite în zilele lui Cristos. Apostolii şi Biserica primară au fost de asemenea foarte interesaţi de transmiterea unei Tradiţii corecte despre Cristos şi nu doar de o transmitere inconştientă a unei tradiţii diluate de-a lungul unei propovăduiri mai îndelungate. Când luăm în considerare şi unicitatea lui Isus în concepţia Bisericii primare, posibilitatea de a adăuga ceva la istorisire devine şi mai puţin probabilă.

Lucrarea lui Gerhardsson a provocat reacţii puternice care au contestat aplicarea metodelor rabinice de mai târziu la perioada Bisericii primare şi au scos în relief caracterul distinctiv al învăţăturii creştine în comparaţie cu învăţătura iudaică contemporană. Deşi se poate ca Gerhardsson să fi mers puţin prea departe în prezentarea cazului său, el a arătat că mediul în care au fost scrise evangheliile a arătat o preocupare foarte mare faţă de transmiterea corectă a tradiţiei şi nu a fost interesat în completarea faptelor cu îmbunătăţiri închipuite, aşa cum cred unii cercetători. Îndemnurile lui Pavel cu privire la „tradiţie" capătă o semnificaţie nouă în acest context. Slujba apostolică a fost limitată la martorii oculari şi, întrucât numai martorii oculari puteau depune o mărturie credibilă despre viaţa, moartea şi învierea lui Cristos, adevărata tradiţie trebuie să fi fost de asemenea apostolică. Lucrul acesta a fost recunoscut de biserică mai târziu când a fost produs Canonul NT, pe baza caracterului apostolic al cărţilor în discuţie. Tradiţia apostolică a fost la un moment dat o tradiţie orală, dar pentru noi ea a fost cristalizată în scrierile apostolice care conţin mărturia călăuzită de Duhul despre Cristosul lui Dumnezeu. Alte învăţături pot fi instructive şi utile şi demne de o cercetare serioasă, dar nu pot pretinde să fie puse alături de VT şi NT ca scrieri autoritare, fără a atrage după sine aceeaşi greşeală ca şi tradiţia iudaică pe care a condamnat-o Domnul nostru.

BIBLIOGRAFIE
O. Cullmann, „The Tradition" în The Early Church, 1956, p. 59 ş.urm.; B. Gerhardsson, Memory and Manuscript, 1961, în special p. 122-170; idem, Tradition and Transmission in Early Christianity, 1964; R. P. C. Hanson, Tradition in the Early Church, 1962; Y. M. J. Congar, Tradition and Traditions, 1966; F. F. Bruce, Tradition Old and New, 1970.

D.J.V.L.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: