Tir



TIR. Principalul port maritim de pe coasta feniciană, situat la aproximativ 40 km S de Sidon şi 45 km N de Akko, Tirul (mod. Sur; ebr. sor; asir. Sur(r)u; egip. Daru; gr. Tyros) avea două porturi. Unul se afla pe o insulă, iar celălalt, „Vechiul" port era situat pe ţărm; s-ar putea să fie Ussu din inscripţiile asiriene. Cetatea care era străbătută de râul Litani domina câmpia înconjurătoare, câmpie la N căreia se afla Sarepta (*SAREPTA).

I. Istoria

Potrivit lui Herodot (2.44) Tirul a fost întemeiat pe la 2700 î.Cr. şi este menţionat în Textele Execrative din *Egipt (cca. 1850 î.Cr.) şi într-o poezie canaanită (Keret, ANET; p. 142 ş.urm.) de la Ras Shamra (*UGARIT). Încă din vechime a avut un rol activ în comerţul maritim şi în comerţul cu obiecte de lux cu Egiptul, fapt care a dus la campaniile care urmăreau stăpânirea coastei feniciene. În timpul perioadei Amarna domnitorul local al Tirului, Abimilki, a rămas loial, i-a scris lui Amenophis III despre trădarea oraşelor învecinate şi a cerut ajutor împotriva amoritului Aziru şi împotriva regelui din Sidon. Când filistenii au jefuit Sidonul (cca. 1200 î.Cr.), mulţi dintre locuitorii Sidonului au fugit la Tir, care a devenit astfel „fiica Sidonului" (Isaia 23:12), principalul port fenician. Către sfârşitul mileniului al 2-lea î.Cr. Tirul era considerat o cetate puternică pe graniţa teritoriului dat lui Aşer (Iosua 19:29) şi această reputaţie a continuat (2 Samuel 24:7). O dată cu declinul Egiptului, Tirul a devenit independent şi domnitorii săi au dominat majoritatea cetăţilor feniciene de pe coastă, inclusiv regiunile interioare ale Libanului. Hiram I a fost prieten cu David şi i-a furnizat materiale pentru construirea palatului regal din Ierusalim (2 Samuel 5:11; 1 Împăraţi 5:1; 1 Cronici 14:1), o politică extinsă şi în timpul domniei lui Solomon, când el a trimis lemn şi piatră de construcţie pentru Templu (1 Împăraţi 5:1-12; 2 Cronici 2:3-16) şi în schimb a primit alimente şi avantaje teritoriale (1 Împăraţi 7:13-14). În timpul domniei sale Hiram I a legat portul de pe ţărm cu cel de pe insulă, cu un drum artificial prin mare şi a construit un templu dedicat zeităţilor Melcart şi Astarte. Ca parte din politica sa de expansiune colonială şi comerţ el l-a ajutat pe Solomon la dezvoltarea portului Eţion-Gheber la Marea Roşie, pentru călătoriile spre S (1 Împăraţi 9:27), iar corăbiile sale au ajuns până în locuri îndepărtate (1 Împăraţi 9:28; *OFIR). Din vremea aceasta, numită adesea „epoca de aur a Tirului", locuitorii Tirului au devenit prinţii negustorilor din E Mediteranei (Isaia 23:8) şi erau renumiţi pentru calităţile lor de navigatori maritimi (Ezechiel 26:17; 27:32). Cele mai importante articole de comerţ erau *sticla produsă de ei şi vopselele lor speciale purpurii, numite „Tiriene", făcute din murexul local (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI; *FENICIA).

Canonul lui Ptolomeu continuă să fie sursa principală pentru lista regilor, deşi, în ciuda corelaţiilor cu istoria asiriană şi ebraică, continuă să existe o diferenţă de vreo 10 ani în cronologia primilor domnitori. Astfel, Hiram I este datat prin 979-945 î.Cr. (cf. Albirght, Katzenstein, cca. 969-936 î.Cr.). Succesorul său Baal-eser I (= Balbazeros) a fost urmat la tron de Abd-Ashtart, care a fost omorât de fraţii săi, dintre care cel mai în vârstă, Methus-Astartus, a uzurpat tronul. Phelles, care l-a succedat pe Astarymus în cca. 897 î.Cr., a fost detronat de marele preot Etbaal (Ithobal), a cărui fiică Izabela s-a căsătorit cu Ahab, regele Israelului pentru a întări alianţa făcută între ţările lor (1 Împăraţi 16:31). Etbaal a fost de asemenea contemporan cu Ben-Hadad I. Succesul lui împotriva lui Phelles ar putea să fie legat de invazia asiriană a lui Assurbanipal II, care a cerut un tribut greu de la Tir.

Portul a suferit o altă lovitură în 841 î.Cr. când, în al 18-lea an al domniei sale, Salmanaser III al Asiriei a primit tribut de la Ba’alimanazar şi, în acelaşi timp, Iehu i-a prezentat omagiile sale la Nahr-el-Kelb (Sumer 7, 1951,3-21). Baalezer II a fost urmat de Martan I (cca. 829-821) şi de Pygmalion (Pu’m-yaton); în al 7-lea an al domniei sale (825 î.Cr., după alţii 815 î.Cr.) Cartagina a fost înfiinţată de Tir.

Presiunile asiriene asupra Feniciei au continuat şi Tirul a plătit tribut lui Adad-Nirari III al Asiriei în anul 803 î.Cr., iar regele Hiram II al Tirului a trimis daruri lui Tiglat-Pileser III, care susţine că *Rabşache al său a luat 150 de talanţi de aur de la Mattan II, următorul rege al Tirului (cca. 730 î.Cr.; ANET; p. 282). În urma supunerii paşnice cetatea a păstrat o bună parte a autonomiei sale. Potrivit lui Josephus (Ant. 9. 283), Salmanaser V al Asiriei (ale cărui cronici lipsesc) a asediat Tirul în 724 î.Cr. şi cetatea a căzut o dată cu Samaria în mâinile lui Sargon II în anul 722 î.Cr. Oficialităţile asiriene au supravegheat înapoierea impozitelor în natură la Ninive, dar tulburări considerabile au fost stârnite în Egipt, de la care Tirul a cerut ajutor. Aceasta a dus la o condamnare a Tirului de către prorocii evrei care au urmat după Isaia şi de prorocul Ioel (3:5-6) pentru că i-au vândut ca sclavi la greci. Tirul a ajuns sub dominaţia Sidonului şi atunci când Sanherib s-a apropiat de cetate, domnitorul ei Luli (Elulaeus) a fugit şi a murit în exil. Lucrul acesta a salvat cetatea de la asalt, deoarece asirienii l-au instalat pe pretendentul candidatul lor Tuba’alu (Etbaal III) în 701 î.Cr.

Esar-Hadon, care a păstrat drumul deschis pentru a ataca Egiptul, l-a executat pe Abdi-milkitti, regele Sidonului (cca. 677 î.Cr.) şi l-a pus pe tron pe Ba’ali (I), obligându-l să facă un tratat cu Asiria. Totuşi, Tirul, instigat de Tirhaca, regele Egiptului, s-a răsculat şi Esar-Hadon a asediat portul care, însă, nu a căzut deoarece Ba’ali s-a supus. Influenţa şi independenţa lui trebuie să fi fost mari în Fenicia deoarece el a păstrat tronul în tot timpul vieţii sale. Când s-a răsculat iarăşi în anul 664 î.Cr. cetatea a căzut în mâinile lui Asurbanipal, care l-a făcut rege pe Azi-Baal, luând ostateci la Ninive pe surorile lui şi pe mulţi demnitari.

O dată cu declinul Asiriei, la sfârşitul domniei lui Asurbanipal (cca. 636-627 î.Cr.), Tirul şi-a redobândit autonomia precum şi o mare parte a comerţului maritim pe care l-a controlat anterior. Cu toate acestea, Ieremia a prorocit supunerea Tirului de către babilonieni (25:22; 27:1-11), la fel cum au făcut mai târziu Ezechiel (26:1-28:19; 29:18-20) şi Zaharia (9:2 ş.urm.). Nebucadneţar II a asediat Tirul timp de 13 ani, cca. 587-574 î.Cr. (Josephus, Ant. 10.228; JBL 51, 1932, p. 94 ş.urm.), dar nu s-a păstrat nici un document contemporan despre acest asediu (cf. Ezechiel 29:18-20). Cetatea (sub domnia lui Ba’ali II) a recunoscut în cele din urmă suzeranitatea babiloniană şi o serie de contracte babiloniene confirmă acest lucru şi dau numele demnitarilor locali babilonieni. Timp de un deceniu cetatea a fost condusă de „judecători" (spt).

În 332 î.Cr. Alexandru cel Mare a asediat portul de pe insulă timp de 7 luni şi l-a cucerit numai după construirea unui drum prin mare până la fortăreaţa de pe insulă. În ciuda unor pierderi grele, portul şi-a revenit curând sub patronajul seleucid. Irod I a reconstruit templul principal, care continua să existe atunci când Domnul Isus a vizitat districtul care se învecina cu Tirul şi Sidonul (Matei 15:21-28; Marcu 7:24-31). Locuitorii din Tir L-au auzit vorbind (Marcu 3:8; Luca 6:17) şi El a spus că Tirul este o cetate păgână mai puţin vinovată decât acele cetăţi galileene care au fost martore constante ale lucrării Lui (Matei 11:21-22; Luca 10:13-14). Creştinii au fost activi în Tir în secolul 1 (Faptele Apostolilor 21:3-6) şi acolo a fost îngropat teologul Origen (254 d.Cr.).

II. Arheologie

Principalele ruine care s-au păstrat datează de la căderea cetăţii Cruciaţilor în 1291 d.Cr., dar excavaţii din 1921 (Syria 6, 1922) şi din 1937 în port au scos la lumină unele temelii mai vechi. Numeroasele monede emise în Tir începând din secolul al 5-lea î.Cr., găsite în diferite locuri din întregul Orient Apropiat şi din bazinul mediteranean, atestă importanţa Tirului.

„Scara Tirului" (Josephus, BJ 2.188) care a marcat graniţa dintre Fenicia şi Palestina propriu-zisă (1 Macabei 11:59) este identificată cu un promontoriu stâncos de la Ras en-Naqara sau Ras el-’Abyad.

BIBLIOGRAFIE
N. Jidejian, Tyre through the Ages, 1969; H. J. Katzenstein, The History of Tyre, 1973.

D.J.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: