timp



TIMP. Cuvintele biblice referitoare la timp nu constitue în ele însele o bază sănătoasă pentru a medita asupra conceptelor biblice de timp. Acestea trebuie culese din contexte în care sunt folosite cuvintele.

I. Timpurile şi vremurile

Evreii au avut felul lor de a măsura trecerea timpului (*CALENDAR) dar contextul în care sunt folosite cuvintele traduse „timp" sau „vremuri" sugerează cel mai adesea o preocupare faţă de anumite vremuri rânduite, timpul potrivit, oportunitatea pentru un eveniment sau o acţiune oarecare. Cel mai obişnuit cuvânt este ’et (vezi Eclesiastul 3:1 ş.urm. pentru o folosire caracteristică); zeman are acelaşi înţeles. mo‘ed derivă de la o rădăcină care înseamnă „a hotărî" sau „a stabili dinainte" şi este folosit pentru perioadele naturale cum sunt luna nouă (de ex. Psalmul 104:19) şi sărbătorile rânduite (de ex. Numeri 9:2). În particular, toate aceste cuvinte sunt folosite pentru a se referi la timpuri rânduite de Dumnezeu, la prilejuri date de El (de ex. Deuteronom 11:14; Psalmul 145:15; Isaia 49:8; Ieremia 18:23). În NT termenul gr. kairos apare adesea în contexte similare, deşi nu înseamnă în sine „moment decisiv" (cf. Luca 19:44; Faptele Apostolilor 17:26; Tit 1:3; 1 Petru 1:11).

În felul acesta Biblia pune accentul nu pe continuitatea abstractă a timpului ci pe conţinutul dat de Dumnezeu anumitor momente din istorie. Această concepţie despre timp poate fi numită „liniară", în contrast cu concepţia ciclică despre timp, care era obişnuită în lumea antică; scopul lui Dumnezeu înaintează spre o împlinire; lucrurile nu se desfăşoară pur şi simplu doar ca să se întoarcă întoarcă la acelaşi punct de unde au plecat. Dar dacă numim concepţia biblică despre timp o concepţie „liniară" nu trebuie să permitem ca aceasta să sugereze că timpul şi istoria se desfăşoară într-o succesiune inevitabilă de evenimente; dimpotrivă, Biblia pune accentul pe „vremuri", momente în care Dumnezeu Însuşi promovează scopurile Sale în lume (*ZIUA DOMNULUI).

Dumnezeu este suveran în ceea ce priveşte stabilirea acestor vremuri şi de aceea, nici chiar Fiul, în timpul lucrării Sale pe pământ, nu a cunoscut ziua şi ora împlinirii (Marcu 13:32; Faptele Apostolilor 1:7). Suveranitatea lui Dumnezeu se extinde de asemenea asupra vremurilor din viaţa individului (Psalmul 31:15).

În cartea aramaică a lui Daniel cuvântul ‘iddan se referă la perioade cronologice de timp (de ex. 2:9; 3:15), care se pare că adesea sunt un an (de ex. 4:16; 7:25, deşi nu toţi comentatorii sunt de acord că este vorba de ani). Accentul este pus tot pe suveranitatea lui Dumnezeu (2:21).

Cuvântul chronos se referă uneori în NT, la fel ca şi în greaca seculară, la trecerea timpului (de ex. Luca 20:9; Faptele Apostolilor 14:28). Contextul poate indica sensul de „amânare" sau „întârziere", „mai multă vreme" (de ex. Faptele Apostolilor 18:20, 23); probabil că acesta este sensul în Apocalipsa 10:6 şi nu acela că „timpul va avea un sfârşit".

II. Eternitatea

În limba ebraică există cuvintele ‘ad şi ‘olam care indică un timp îndelungat sau un timp îndepărtat, cum este cel care pune capăt vieţii omului (cf. 1 Samuel 1:22,28) sau vârsta munţilor (Geneza 49:26). Mai presus de toate, aceste cuvinte sunt aplicate lui Dumnezeu, a cărui fiinţă nu este limitată de nici o limită de timp (Psalmul 90:2). Absenţa acestei limite temporale caracterizează de asemenea tot ce ţine de atributele lui Dumnezeu şi de harul Lui faţă de poporul Său (cf. Ieremia 31:3; 32:40; Osea 2:19). Pentru a exprima cu mai multă intensitate convingerea că Dumnezeu nu este limitat de nici o perioadă fixă, limba ebraică foloseşte pluralul poetic intensiv (de ex. Psalmul 145:13; Daniel 9:24) sau o formă dublă (de ex. Psalmul 132:14).

NT foloseşte termenul aion într-un mod similar; termenul poate fi folosit referitor la durata vieţii (1 Corinteni 8:13, Phillips) sau la o perioadă din trecutul îndepărtat (Luca 1:70) sau din viitor (Marcu 11:14). Este folosită intens în expresii cum este eis tous aionas ton aionon (de ex. Galateni 1:5); faptul că o asemenea folosire este mai curând intensivă decât un plural obişnuit care descrie o serie de perioade din istoria lumii, „veci de veci", unde genitivul este la singular. Dumnezeu este descris de asemenea ca fiind activ pro ton aionon, „mai înainte de veci" (1 Corinteni 2:7).

Aceste expresii folosite în VT şi NT corespund cu expresia modernă „etern, eternitate" care indică ceva ce a existat din totdeauna şi va exista întotdeauna; limbajul folosit în Biblie nu determină prin sine problema filozofică legată de timp şi eternitate, care este discutată pe scurt în cele ce urmează.

Adjectivul aionios corespunde cu folosirea termenului aion cu referire la Dumnezeu şi de aceea adaugă la sensul său temporal o nuanţă calitativă de „veşnic" sau „divin/nemuritor". Această tendinţă este ajutată de faptul că termenul ebr. ’olam este folosit în sensul spaţial al „lumii" - vezi traducerea VA a termenului aion, de ex. Marcu 10:30; Efeseni 1:21.

III. Cele două epoci

NT alege unul dintre timpurile hotărâte de Dumnezeu ca un timp decisiv. Prima notă din propovăduirea lui Isus a fost: „S-a împlinit vremea" (Marcu 1:15). Viaţa şi lucrarea lui Isus marchează criza scopului lui Dumnezeu (Efeseni 1:10). Aceasta este marea oportunitate (2 Corinteni 6:2) pe care creştinii trebuie să o apuce (Efeseni 5:16; Coloseni 4:5). În perioada lucrării pământeşti a lui Isus există o altă concentrare a atenţiei la timpul morţii şi învierii Lui (cf. Matei 26:18; Ioan 7:6).

Diferenţa între speranţa de viitor a evreului şi a creştinului depinde de plasarea acestui timp decisiv în trecut: evreul aşteaptă o intervenţie decisivă a lui Dumnezeu în viitor; creştinul poate avea o aşteptare intensă a împlinirii tuturor lucrurilor deoarece el ştie că momentul decisiv este de domeniul trecutului „odată pentru totdeauna". Noi trăim deja vremurile de pe urmă (Faptele Apostolilor 2:17; Evrei 1:2; 1 Ioan 2:18; 1 Petru 1:20).

NT modifică simţitor împărţirea contemporană iudaică a timpului în epoca prezentă şi epoca viitoare. Există un punct de tranziţie viitor între „epoca aceasta" şi „lumea viitoare" (Marcu 10:30; Efeseni 1:21; Tit 2:12-13), dar există o aşteptare a împlinirii, deoarece scopul lui Dumnezeu a fost împlinit în mod clar în Isus. Darul Duhului este semnul acestei aşteptări, un mod de a gusta puterile lumii veacului viitor (Efeseni 1:14; Evrei 6:4-6; cf. Romani 8:18-23; Galateni 1:4). De aceea Ioan pune în mod consecvent accentul pe faptul că noi avem deja viaţa veşnică, zoe aionios (de ex. Ioan 3:36). Lucrul acesta nu este sugerat doar de faptul că aionios are nuanţe calitative; dimpotrivă, Ioan accentuează faptul că orice creştin are în prezent viaţa în care va intra pe deplin prin înviere (Ioan 11:23-25). Această „suprapunere" a celor două epoci este posibilă în ceea ce are Pavel în vedere în 1 Corinteni 10:11.

IV. Timp şi eternitate

Mulţi filozofi creştini au susţinut că limbajul intensiv despre timp folosit în Biblie indică două aspecte ale Fiinţei lui Dumnezeu, care în filozofie pot fi exprimate cel mai bine în termenii unei eternităţi care este calitativ diferită de timpul pe care-l cunoaştem noi.

Alţii au susţinut că orice discuţie despre Fiinţa lui Dumnezeu ca fiind atemporală nu este biblică; ei susţin că limbajul nostru este raportat în mod necesar la timp şi noi nu putem vorbi despre atemporalitate fără riscul de a-l abstractiza atât de mult faţă de lume încât nu se mai poate concepe că ar influenţa în mod direct viaţa lumii. Astfel, dacă adoptăm concepţia creştină despre Dumnezeu ca fiind activ în istorie, trebuie să aderăm la limbajul biblic şi să nu folosim o terminologie platonistă care pune în contrast lumea temporală de „aici" cu o lume eternă de „dincolo". Totuşi, prin doctrina sa despre anticipare NT trece dincolo de o simplă antiteză dintre această lume şi lumea viitoare, dintre „acum" şi „atunci".

Oricare ar fi rezultatul dezbaterii filozofice, Scriptura afirmă în ansamblu că Dumnezeu nu este limitat de timp aşa cum suntem noi, că el este „Domnul veacurilor" (1 Timotei 1:17; cf. 2 Petru 3:8).

BIBLIOGRAFIE
J. Barr, Biblical Words for Time, 1962; O. Cullmann, Christ and Time, 1951; H. Sasse, TDNT 1, p. 197-209; H. W. Wolff, Anthropology of the OT, 1973, cap. 10; J. Guhrt, H.-C. Hahn, NIDNTT 3, p. 826-850.

M.H.C.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: