Tiatira



TIATIRA. O cetate din provincia romană Asia, în partea de V a Turciei asiatice din zilele noastre. A ocupat o poziţie importantă în „coridorul" care face legătura între Hermus şi valea Caicus. A fost o garnizoană de frontieră, la început pe frontiera de V a lui Seleucus I al Siriei, iar mai târziu, după ce a schimbat stăpânii, s-a aflat pe frontiera de E a regatului Pergam. Împreună cu regatul acela a trecut sub stăpânirea romană în anul 133 î.Cr. dar a continuat să rămână un punct important în reţeaua de drumuri romane, deoarece se afla pe drumul care ducea de la Pergam la Laodicea şi de acolo înspre provinciile de E. A fost de asemenea un centru manufacturier important; dintre meşteşugurile care se ştie că au fost practicate acolo putem menţiona vopsitul, confecţionarea de haine, olăritul şi prelucrarea aramei. Un oraş mare (Akhisar) continuă să se afle pe locul acela.

Lidia, „vânzătoarea de purpură" din Tiatira, pe care Pavel a întâlnit-o la Filipi (Faptele Apostolilor 16:14), a fost probabil o agentă din străinătate pentru un producător din Tiatira; se poate ca ea să fi contractat vânzarea de articole de lână vopsită, cunoscute simplu sub numele de vopsituri. Această „purpură" era obţinută din rădăcina de roibă şi până în secolul nostru a continuat să fie produsă în districtul acela, fiind numită „roşu turcesc".

Biserica din Tiatira a fost a patra (Apocalipsa 1:11) dintre cele „şapte biserici din Asia". Unele dintre simbolurile din scrisoarea către biserică (Apocalipsa 2:18-29) se pare că fac aluzie la circumstanţele cetăţii. Descrierea lui Cristos (v. 18) este potrivită pentru o cetate renumită pentru prelucrarea aramei (chalkolibanos, tradus „aramă lustruită", ar putea să fie un termen specific pentru un tip local de produs de aramă). S-ar putea ca termenii promisiunii (v. 26-27) să reflecte istoria militară îndelungată a cetăţii. „Izabela" (numele probabil că este simbolic) a fost evident o femeie care a fost acceptată în biserică (v. 20). Învăţătura ei probabil că a promovat o oarecare măsură de compromis cu o activitate care era implicit păgână. Probabil că este vorba de apartenenţa la cluburile sociale sau la „breslele" în care erau organizaţi meşteşugarii. Aceste organizaţii îndeplineau funcţii admirabile şi profesarea meşteşugului era aproape imposibilă fără apartenenţa la o breaslă; dar întrunirile lor erau asociate în mod indisolubil cu acte de închinare păgână şi imoralitate, (vezi W. M. Ramsay, The Letters to the Seven Churches of Asia, 1904, cap. 23-24; C. J. Hemer, Buried History 2, 1975, p. 110-118.)

M.J.S.R.
C.J.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: