texte şi versiuni
TEXTE ŞI VERSIUNI. Textele şi
versiunile furnizează materia primă pentru disciplina numită critica de text.
Scopul final este reconstituirea textului în forma intenţionată de autor. În
general, cu cât este mai mare vârsta documentului, cu atât mai mare este
autoritatea lui. Totuşi, pot exista cazuri în care lucrul acesta nu se aplică;
de exemplu, dintre două MS se poate ca cel mai vechi să fi fost copiat de pe un
exemplar mai recent şi de calitate mai slabă, iar celălalt să fi fost copiat
după un exemplar foarte vechi şi mai bun. Istoria documentului trebuie luată în
considerare mai înainte de a rosti verdictul asupra versiunilor.
Documentele sunt expuse la ravagiile timpului şi la
slăbiciunea naturii umane, şi aceasta din urmă creează cele mai multe probleme.
Erorile scribilor, însă, par să se încadreze în nişte tipare bine definite.
Cele mai obişnuite erori sunt:
1. haplografie (omiterea repetării unei
litere sau a unui cuvânt);
2. ditografie (repetarea unui element care
apare numai o singură dată);
3. amintire falsă (a unui pasaj similar sau
a unui alt MS);
4. homeoteleuton (omiterea unui pasaj
cuprins între două cuvinte identice);
5. omiterea unui rând (uneori prin
homeoteleuton);
6. confundarea literelor cu formă similară;
7. introducerea în text a adnotărilor marginale.
Studiul comparat al textelor poate ajuta la
eliminarea alterărilor. În cazul acesta preponderenţa numerică nu este
decisivă: mai mulţi reprezentanţi ai aceluiaşi arhetip contează numai ca un
singur martor. Forma transmiterii textuale poate fi descrisă cel mai bine ca un
arbore genealogic şi relaţiile genealogice pot fi aplicate la evaluarea
dovezilor pentru orice versiune dată.
1. VECHIUL TESTAMENT: EBRAIC
Dovezile documentare pentru textul VT constau din
MS ebr. datând din sec. al 3-lea î.Cr. până în sec. al 12-lea d.Cr. şi din
versiuni antice în aramaică, greacă, siriacă şi latină.
Din cele mai vechi timpuri evreii au avut la
dispoziţie mijloacele de producere a naraţiunilor scrise. Alfabetul semitic a
existat cu mult înainte de perioada lui Moise (*SCRIERE). Moise trebuie să fi
fost familiar cu scrierea egipeană şi cu metodele literare din acea ţară. De
asemenea, este posibil ca el să fi fost familiar cu scrierea cuneiformă,
deoarece scrisorile de la el-*Amarna şi altele arată că limba acadiană era
folosită pe larg în secolele al 15-lea până la al 13-lea î.Cr. ca o limbă
diplomatică. Dacă Biblia nu ar afirma direct că Moise ştia să scrie (Numeri
33:2 şi passim), am fi obligaţi să ajungem la această concluzie din
dovezile colaterale. Prin urmare, nu este nevoie să postulăm existenţa unei
perioade de tradiţie orală. Analogiile făcute cu popoare din culturi disparate,
chiar dacă sunt contemporane, sunt irelevante. Adevărul este că popoarele din
acelaşi mediu cultural ca şi evreii cunoşteau scrierea începând din mileniul al
4-lea î.Cr., iar din mileniul al 3-lea bărbaţii erau pregătiţi nu numai ca şi
cărturari ci şi ca experţi copişti. Este puţin probabil ca sub conducerea lui
Moise evreii să fi fost mai puţin avansaţi decât contemporanii lor sau să fi
fost mai puţin grijulii decât egiptenii şi babilonienii în transmiterea
textelor (cf. W. J. Martin, Dead Sea Scroll of Isaiah, 1954, p. 18
ş.urm.).
Înainte de descrierea surselor care ne stau la
dispoziţie pentru restaurarea textului VT, este important să ne amintim de
atitudinea evreilor faţă de Scripturile lor. Aceasta poate fi rezumată cel mai
bine în afirmaţia lui Josephus: „Noi am dat dovadă practică de reverenţa
noastră pentru Scripturile noastre. Deşi a trecut atât de multă vreme, nimeni
nu a îndrăznit să adauge sau să scoată ceva, sau să modifice o silabă; şi este
un instinct în fiecare evreu, din ziua naşterii sale, să le socotească drept
decrete ale lui Dumnezeu, să trăiască pe baza lor şi, dacă este nevoie, să-şi
dea viaţa cu bucurie pentru ele. De nenumărate ori până acum am văzut cu ochii
noştri prizonieri care au îndurat torturi şi moarte sub orice formă în
amfiteatre, mai degrabă decât să rostească un singur cuvânt împotriva legii şi
a documentelor care o însoţesc" (Against Apion, 1.42 ş.urm.).
Faptul că Josephus nu face decât să exprime o
atitudine a scriitorilor biblici înşişi este clar din pasaje cum sunt
Deuteronom 4:2 („Să n-adăugaţi nimic la cele vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi
nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi
le dau eu") sau Ieremia 26:2 („...toate cuvintele pe care ţi le porunccesc
să li le spui; nu lăsa nici un cuvânt din ele"). Nu avem nici un motiv să
credem că evreii ar fi abandonat vreodată aceste principii. Multe dintre
divergenţele din texte se pot datora obiceiului de a folosi aceiaşi scribi
pentru a copia atât textele biblice cât şi Targumurile. Întrucât Targumurile
parafrazează adesea textul tratat, această lipsă de precizie se poate să-i fi
afectat în mod subconştient pe copişti.
I. Transmiterea textului
Măsurile de păstrare a textului erau deja în
folosinţă în era precreştină, deoarece în Sulurile cărţii lui Isaia găsite la
Marea Moartă (de ex. foto XXIX, rândurile 3 la 10) au fost puse puncte deasupra
cuvintelor îndoielnice, la fel cum au făcut masoreţii de mai târziu. În vremea
NT scribii/cărturarii constituiau deja o instituţie bine stabilită şi nu o
inovaţie recentă. Nu încape îndoială că termenii *„iotă" şi „frântură de
slovă" erau atât de cunoscuţi datorită activităţii scribilor. Talmudul
afirmă că ei erau numiţi sope rim, deoarece numărau literele din Tora
(Qiddushin 30a). Întrucât preocuparea lor intensă faţă de textul Scripturii a
făcut să fie exegeţi şi învăţători, transmiterea textului a încetat să fie
privită ca responsabilitatea lor principală.
II. Masoreţii
Scrierea consonantică (adică a unui text care
consta în exclusivitate din consoane, n.ed.) a fost suficientă câtă vreme limba
ebraică a fost o limbă vorbită. Când un cuvânt putea fi ambiguu, puteau fi
adăugate „vocale" pentru a clarifica citirea. Aceste „indicatoare de
vocale" au fost la origine reziduale: ele s-au format prin combinarea
literelor „waw" (w) şi „yod" (y) cu vocalele precedente şi pierderea
identităţii lor consonantice, dar ele au continuat să fie scrise şi cu timpul
au ajuns să fie tratate ca reprezentând vocale lungi. Folosirea lor a fost
extinsă apoi la alte cuvinte, unde din punct de vedere etimologic erau
inoportune. Inserarea sau omiterea lor era în mare măsură arbitrară. În
consecinţă variantele nu au nici o semnificaţie. Abia în secolul al 7-lea al
erei noastre masoreţii au introdus un sistem complet de semne pentru vocale.
Masoreţii (lit. „cei care transmit") i-au
succedat pe scribii din vechime (soperim) ca şi custozi ai textului
sacru. Ei au fost activi din jurul anului 500 d.Cr. până prin anul 1000.
Aparatul textual introdus de ei este probabil cel mai complex din câte au fost
folosite vreodată. Desigur, încă înainte de vremea lor alţii s-au gândit mult
la păstrarea purităţii textului. Lui Rabbi Akiba, care a murit prin anul 135
d.Cr., i s-a atribuit afirmaţia: „Transmiterea corectă este un gard pentru
Tora". El a pus accent pe importanţa păstrării chiar şi a celei mai mici
litere. El nu a fost nicidecum cel dintâi care să facă o asemenea afirmaţie,
aşa cum se arată în Matei 5:18: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu
va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat
toate lucrurile".
Masoreţii au introdus în textul consonantic semne
pentru vocale şi semne de punctuaţie şi accente. Au fost dezvoltate trei
sisteme de vocalizare: două sisteme supraliniare (babilonian şi palestinian) şi
unul infraliniar, cu excepţia unui singur semn. Sistemul acesta, numit
Tiberian, le-a completat pe cele două şi este cel folosit în prezent în textele
ebraice.
Întrucât scopul masoreţilor a fost să transmită mai
departe textul aşa cum l-au primit, ei au lăsat textul consonantic neschimbat.
Acolo unde au considerat că ar trebui făcute corecturi sau îmbunătăţiri, le-au
pus pe margine. Aici cuvântul preferat şi cel care au intenţionat să fie citit
(numit Qere, „ceea ce trebuie citit") era plasat pe margine, dar
vocalele erau plasate sub consoanele cuvântului în textul inviolabil (numit Ketib,
„cel scris"). Este posibil ca forma dată cu adnotarea marginală (Qere)
să fie uneori o variantă. Ideea susţinută de unii că scribii sau masoreţii au
ezitat să dea variantele de citire şi că le ar fi suprimat în mod deliberat,
contrazice de fapt ceea ce ştim despre practica copiştilor.
Masoreţii au reţinut, de exemplu, anumite semne ale
scribilor mai vechi legate de cuvinte cu înţeles îndoielnic şi au înşirat unele
dintre propunerile lor (sebirin). Ei au folosit orice protecţie
posibilă, indiferent cât era de incomod sau laborios, pentru a asigura
transmiterea fidelă a textului. Numărul literelor dintr-o carte era numărat şi
era dată litera de la mijloc. La fel se proceda şi cu cuvintele şi era marcat
cuvântul de la mijlocul cărţii. Ei colecţionau orice particularităţi în
scrierea, în forma sau poziţia literelor. Ei notau de câte ori apărea un anumit
cuvânt sau expresie. Printre numeroasele liste pe care le-au întocmit este una
care conţine cuvinte care apar numai de două ori în VT. Listele lor includ în
final toate particularităţile ortografice ale textului.
Notele textuale furnizate de masoreţi sunt numite Massorah.
Notele mai scurte plasate pe marginea codicelor sunt numite Massorah Parva.
Mai târziu acestea au fost mărite şi aranjate în liste şi plasate la capul sau
la subsolul paginii. În această formă au fost numite Massorah Magna.
Forma aceasta mai completă, de pildă, poate da referinţe la pasajele în care
apare o anumită formă, în timp ce formele mai scurte dădeau numai numărul
apariţiei cuvintelor. Notele furnizează rezultatele analizelor lor sau ale
particularităţilor textuale. Ele dau variantele de citire din codice
recunoscute, cum sunt Mugah sau Hilleli (care nu mai există în prezent).
Dintre numele masoreţilor care ne sunt cunoscute se
remarcă Aaron ben Asher, care a fost activ în prima jumătate a sec. al 10-lea
d.Cr. Se pare că cinci generaţii ale familiei sale au lucrat cu textul ebraic
iar sub conducerea lui Aaron lucrarea a atins stadiul final. Se crede că cel
mai bun codex al acestei şcoli a fost un codex aflat în trecut la Aleppo, iar
în prezent în Israel. O altă familie renumită de masoreţi a fost cea a lui Ben
Neftali, dintre care unul se pare că a fost contemporan cu Aaron ben Asher.
Diferenţele dintre ei în ceea ce priveşte tratarea textului se limitează în
mare măsură la vocalizare. Codexul „Reuchlin" din Karlsruhe este
reprezentativ pentru şcoala lui ben Neftali.
Textul editat de Jacob ben Chayim pentru a doua
Biblie rabinică publicată de Daniel Bomberg din Veneţia în 1524-5 a ajuns să
fie acceptat ca un standard. Textul a avut caracter eclectic şi teologii au
ştiut timp de 250 de ani că putea fi îmbunătăţit. Totuşi, este semnificativ
faptul că M. D. Cassuto, un teolog care a avut un simţ al limbii ebraice mai
bun decât oricine altcineva din acest domeniu şi care a avut o cunoaştere fără
egal a codexului Aleppo Ben Asher, nu a văzut nici un motiv pentru a prefera
acest text în loc de textul Ben Chayim, pe care l-a reţinut pentru ediţia sa a
Bibliei ebraice (Ierusalim, 1953). Cei care nu sunt experţi ar putea fi induşi
în eroare de limbajul oarecum hiperbolic folosit cu privire la diferenţele
găsite în diferite MS. Ele se referă mai ales la probleme de vocalizare, un
mijloc auxiliar care nu este indispensabil pentru limbile semitice. Dacă le
analizăm din punct de vedere lingvistic diferenţele sunt în mare măsură detalii
irelevante, prezentând mai ales interes academic. Credinţa în epoca de aur a
fonemului piere încet; ea poate fi pusă alături de naivitatea celor care cred
că în limba engleză scrierea „honour" este mai bună decât „honor".
Vocalizarea într-o limbă semitică este legată în primul rând de ortografie,
gramatică şi exegeză, şi numai într-o măsură mică de critica de text. Nu a
existat niciodată un text original vocalizat care să fie restaurat. Este dar că
textul masoretic este un tip unic şi a ajuns să fie recunoscut ca autoritar
după căderea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. Toate fragmentele de Biblie ebraică
găsite alături de relicve ale celei de-a Doua Revolte (132-135 d.Cr.) în
peşterile de lângă Marea Moartă fac parte din această categorie, spre deosebire
de situaţia de la Qumran dinainte de anul 70 d.Cr. (vezi III., mai jos).
III. Sulurile de la Marea Moartă
Descoperirea MS biblice în peşterile de la V de
Marea Moartă a revoluţionat studiul textului VT prin faptul că ne-a permis să
mergem în timp cu vreo 800 de ani mai înainte de aparatul masoretic. A fost de
asemenea o aducere aminte necesară a faptului că scopul criticii de text este
restaurarea unui text consonantic. Descoperirile originale includ un MS complet
al cărţii lui Isaia şi un altul care conţine aproape o treime din carte.
Descoperirile de mai târziu au scos la lumină fragmente din fiecare carte a
Bibliei, cu excepţia cărţii Esterei, cât şi comentarii biblice şi lucrări de
natură religioasă.
Manuscrisele biblice de la Marea Moartă ne oferă
pentru prima oară exemple de texte ebraice din vremuri precreştine, cu cca.
1000 de ani mai vechi decât cele mai vechi MS cunoscute până atunci; astfel,
ele ne duc în urmă în timp înainte de pretinsa suprimare a textelor divergente
din anul 100 d.Cr. Potrivit Talmudului, a fost făcută o încercare de a oferi un
text standard cu ajutorul celor trei suluri care au aparţinut anterior
Templului; în cazul dezacordurilor era luată versiunea sprijinită de două texte
(TJ, Ta’anith 4. 2; Soferim 6.4; Sifre 356). Descoperirile
ne-au ajutat să plasăm din nou problema vocalizării în sfera în care aparţine -
sfera ortografiei şi gramaticii - şi a redus valoarea multor studii făcute
asupra textului masoretic deoarece ni s-au pus la dispoziţie MS mult mai vechi
decât cele disponibile până atunci.
MS cărţii lui Isaia furnizează o mare varietate de
erori de copiere, dar toate acestea sunt erori cunoscute în cadrul criticii de
text. Găsim exemple de haplografie, ditografie, armonizare (adică, alterarea
cuvântului cu un altul ceva mai familiar), confuzia literelor, homeoteleuton,
omitere de linii şi introducere în text a însemnărilor de pe margine.
Importanţa mare a acestor MS constă în faptul că
ele constituie o mărturie independentă despre corectitudinea transmiterii
textului acceptat de noi. Nu avem nici un motiv să credem că membrii
comunităţii de la Qumran au colaborat cu liderii de la Ierusalim pentru a adera
la o anumită recenzie. Ele ne duc în urmă la un punct din linia transmiterii
care este strămoşul comun al sulurilor de la Templul cel mare şi al sulurilor
nesofisticate de la Qumran. În afară de MS apropiate de TM, fragmente din alte
texte ebr. prezintă diferenţe. Până când va fi publicat tot materialul este
greu să facem o evaluare; prin însăşi natura lor acestea au atras cea mai multă
atenţie (pentru detalii vezi *MAREA MOARTĂ, SULURILE DE LA). Punem la îndoială
afirmaţia că toate sunt în general superioare TM sau că ar reprezenta un text
mai vechi; fiecare pasaj trebuie examinat separat în lumina obiceiurilor
scribale cunoscute.
IV. Gheniza de la Cairo
Manuscrisele descoperite începând din 1890 în
Gheniza Vechii sinagogi din Cairo au o importanţă considerabilă pentru textul
vocalizat. (Gheniza era locul de păstrare a sulurilor care nu mai erau considerate
adecvate pentru folosire.) Lipsa de uniformitate a vocalizării şi absenţa
aproape completă a variaţiilor în textul consonantic arată că vocalizarea era
de importanţă secundară. Printre fragmentele de MS biblice din această Gheniza
se află câteva cu semne vocale supraliniare. În această colecţie s-au găsit
numeroase fragmente de Targum şi alte scrieri rabinice. Unele MS ar putea să
dateze dinainte de sec. al 9-lea.
V. Pentateuhul ebraic al samaritenilor
Pentateuhul ebraic păstrat de *samariteni derivă în
mod neîndoielnic de la un text foarte vechi. Samaritenii au fost probabil
urmaşii populaţiei mixte din Samaria, ca urmare a deportării parţiale a
evreilor de către Sargon în 721 î.Cr., urmată de colonizarea străinilor (cf. 2
Împăraţi 17:24; 24:15-16), iar evreii întorşi din Exil nu le-au permis să ia
parte la reconstruirea Templului pe vremea lui Ezra şi Neemia. Ruptura care a
urmat (probabil pe vremea lui Neemia, cca. 445 î.Cr.) a dus la stabilirea unui
centru cultic samaritean separat la Mt. *Garizim, în apropiere de Sihem.
Contactele dintre cele două comunităţi au încetat practic în sec. al 2-lea
î.Cr. şi textul distinct samaritean poate fi datat tocmai în această perioadă.
Probabil că este o revizuire a unei forme curente mult mai vechi. Toate copiile
sunt scrise într-o formă derivată a alfabetului „fenician" înrudit cu cel
găsit pe monedele evreieşti din sec. al 2-lea î.Cr., şi nu în scrierea aramaică
„pătrată" folosită pentru limba ebraică după Exil.
Cel mai vechi MS este după toate probabilităţile
cel atribuit de tradiţie lui Abişua, strănepotul lui Aaron (1 Cronici 6:3
ş.urm.). MS propriu-zis, scris pe pergament subţire, nu are o vârstă uniformă;
cea mai veche parte pare să fie cea de la sfârşitul cărţii Numeri înainte.
Experţii datează acest sul în secolul al 13-lea d.Cr., nu cu mult timp înainte
de pretinsa lui descoperire de către marele preot Fineas în 1355.
Prima copie a Pentateuhului samaritean a ajuns în
Europa în 1616, fiind adusă de Pietro della Valle, iar în 1628 a fost publicat
un studiu al lui de către J. Morinus, care a susţinut că acesta este mult
superior faţă de textul masoretic. Se pare că aşa stau lucrurile cu fiecare
nouă descoperire de documente şi afirmaţia este determinată fie de o preferinţă
pentru LXX, fie de ostilitatea înnăscută faţă de textul ebraic tradiţional. În
cazul acesta a existat şi un alt motiv: dorinţa anumitor teololgi de a slăbi
poziţia reformatorilor în legătură cu autoritatea Bibliei. Gesenius, probabil
cel mai erudit savant german al limbii ebraice, a pus capăt acestei controverse
sterile şi a demonstrat superioritatea textului masoretic (1815). În zilele
noastre suntem martori la o încercare de readucere a Pentateuhului samaritean
în centrul atenţiei. Unii dintre protagonişti trădează prin credinţa lor în
credibilitatea transmiterii samaritene o naivitate care nu este depăşită de cei
mai extremişti dintre conservatori. Este adevărat că textul samaritean este în
armonie cu LXX în vreo 1600 de locuri, dar dezacordurile sunt la fel de
numeroase. Nu este uşor să explicăm punctele de acord; o posibilitate este că
atunci când au fost făcute corecturile în Pentateuhul ebraic samaritean a fost
folosit un *targum aramaic (dialectul samaritean şi cel aramaic sunt practic
identice şi versiunea samariteană, adică, traducerea Pentateuhului în limba
samariteană coincide în unele locuri ad litteram cu Targumul Onkelos). Există
numeroase urme de influenţă ale targumurilor în LXX
Pentru multe dintre variante se poate da o
explicaţie simplă: încercarea de a arăta că Dumnezeu a ales Mt. Garizim. După
Cele zece porunci din Exod 20 şi Deuteronom 5, samaritenii introduc pasajul din
Deuteronom 27:2-7 în care „Mt. Ebal" este înlocuit cu „Mt. Garizim",
iar în Deuteronom 11:30 a schimbat „lângă Ghilgal" cu „lângă Sihem".
Multe dintre variante se datorează unei
interpretări greşite a formelor gramaticale şi a construcţiilor sintactice.
Altele sunt adăugări gratuite din pasaje paralele. Unele se datorează
influenţei dialectului. Multe se nasc din efortul de a înlătura toate expresiile
antropomorfe.
Nu există nici o dovadă că samaritenii ar fi avut
vreodată un grup de scribi special pregătiţi şi absenţa oricăror comparaţii
adecvate ale MS, aşa cum atestă numeroasele variaţii, nu este compatibilă cu o
cunoaştere textuală serioasă. Schimbările deliberate sau adăugirile inutile nu
îi califică pe samariteni ca şi custozi conştienţi ai scrierilor sacre. Prin
urmare, variantele trebuie tratate cu extrem de multă grijă. Vezi un studiu
important de B. K. Waltke, în J. B. Payne (ed.), New Perspectives on the Old
Testament, 1970, p. 212-239.
BIBLIOGRAFIE
C. D. Ginsburg, Hebrew Bible, 1926-; R.
Kittel, Biblia Hebraica, 1952; C. D. Ginsburg, Introduction to the
Masoretico-Critical Edition of the Hebrew Bible, 1897; F. Buhl, Kanon
und Text, 1891; F. Delitzsch, Die Lese- und Schreibfehler im Alten
Testament, 1920; O. Eissfeldt, The Old Testament: An introduction,
1965; P. E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959; F. G. Kenyon, Our Bible
and the Ancient Manuscript, 1939 (ed. nouă, 1958); B. J. Roberts, The
Old Testament Text and Versions, 1951; E. Wurthwein, The Text of the Old
Testament, 1979; M. Burrows, Dead Sea Scrolls of St. Mark’s Monastery,
1950; W. J. Martin, Dead Sea Scrolls of Isaiah, 1954; F. M. Cross, The
Ancient Library of Qumran and Modern Biblical Studies, 1958; P. E. Kahle, Der
hebräische Bibeltext seit Franz Delitzsch, 1958; F. M. Cross, S. Talmon, Qumran
and the History of the Biblical Text, 1975.
W.J.M.
A.R.M.
2. SEPTUAGINTA
Cele mai vechi şi mai importante dintre traducerile
greceşti ale cărţilor VT se găsesc în aşa-numita Septuaginta (prescurtată de
obicei LXX).
I. Diferitele conţinuturi şi limitele incerte
LXX este o colecţie de lucrări foarte variate: ea
conţine cel puţin o traducere în gr. a fiecărei cărţi canonice din VT şi,
uneori, cum este cazul cu Daniel şi Ezra-Neemia, mai multe traduceri.
Traducerile au fost revizuite în mod radical mai târziu, unele de mai multe
ori, şi MS LXX conţin în prezent diferite combinaţii de traduceri revizuite şi
nerevizuite. Unele dintre cărţile canonice, cum sunt Estera şi Daniel, sunt
extinse prin adăugarea unui material apocrif, dar nu toate MS conţin acelaşi
volum de inserţii. Desigur, LXX din zilele noastre conţine multe cărţi
apocrife, deşi acestea nu coincid ca număr (tind să fie mai multe) sau nume cu
cărţile din *Apocrifele englezeşti. În plus, codicele vechi ale LXX nu sunt de
acord în privinţa numărului de cărţi apocrife pe care le includ şi, în
consecinţă, acest dezacord rămâne şi în ediţiile moderne. Unele dintre codicele
de mai târziu includ chiar şi cântări bisericeşti creştine. Cărţile apocrife,
de asemenea, diferă între ele deoarece unele sunt traduceri ale unor originale
ebr. (sau aram.), iar altele au fost compuse original în gr. Data scrierii
acestor materiale este de asemenea variată: traducerea Pentateuhului a fost
făcută în Alexandria în prima jumătate a sec. al 3-lea î.Cr.; traducerea
Eclesiastul probabil că a fost făcută de Acuila şi, dacă este aşa, a fost
făcută în Palestina în sec. al 2-lea d.Cr. Unii teologi cred că este posibil ca
Psalmii să fi fost traduşi prima dată în Palestina şi apoi au fost duşi la
Alexandria. Unii cred că părţi din Samuel-Împăraţi au fost traduse original la
Efes, iar unele cărţi apocrife au fost compuse în Antiohia. La origine acest
material divers a fost constituit din cărţi individuale sau un grup de cărţi
mici, pe suluri separate; nici nu a fost posibilă colectarea lor împreună
într-un singur volum până când tehnologia mai avansată (şi bogăţia) a pus la
dispoziţia creştinilor din secolul al 2-lea d.Cr. şi mai târziu codicele de
fonnat mare. Prin urmare, aşa-numita LXX este departe de a fi omogenă: trebuie
date explicaţii diferite pentru părţile componente.
II. Originea
a. Pentateuhul
Cea mai veche sursă de informaţii cu privire la
originea Pentateuhului din LXX provine de la filozoful iudeu alexandrin
Aristobulus (cca. 170 î.Cr.), de la care s-au păstrat fragmente de scrieri care
în anii recenţi au fost dovedite autentice. Aristobulus a susţinut că o
traducere a Legii a fost făcută în timpul domniei lui Ptolomeu II Philadelphus
(285-247 î.Cr.) şi nu avem nici un motiv să punem la îndoială afirmaţia lui. El
adaugă că Demetrius din Phalerum s-a îngrijit de traducere. Întrucât după
urcarea sa pe tron Philadelphus l-a exilat pe Demetrius, pare să existe o
discrepanţă, în afară de cazul în care Aristobulus ar spune că Demetrius a
făcut pregătirile preliminare înainte de a fi exilat.
Următoarea sursă este Aristeas, autorul
aşa-numitelor Scrisori către Philocrates. El pretinde că a fost un grec prezent
la curtea lui Ptolomeu când Demetrius a sugerat ca Legea evreiască să fie
tradusă şi acesta a fost trimis mai târziu să ceară de la marele preot de la
Ierusalim o copie corectă a Legii şi 72 de experţi care să o traducă (de aici
vine în parte numele Septuaginta, pe care generaţiile de mai târziu l-au dat
întregului VT grec). Totuşi Aristeas nu a fost grec ci evreu şi nu a scris pe
vremea lui Philadelphus ci cândva între anii 170 şi 100 î.Cr. În ciuda
detaliilor neistorice extravagante ale povestirii sale, afirmaţia sa
fundamentală că Legea a fost tradusă în timpul domniei lui Ptolomeu II este în
armonie cu afirmaţia lui Aristobulus şi este general acceptată.
Josephus relatează povestirea lui Aristeas şi de
aceea nu este un martor independent. Filon (Vit. Mos. 2. 5 ş.urm.) s-ar
putea să fie independent de Aristeas şi el datează traducerea în perioada
domniei lui Ptolomeu II, dar adaugă la povestire detalii miraculoase.
Dintre părinţii Bisericii unii relatează cu
sobrietate povestirea lui Aristeas, alţii urmează relatarea lui Filon, dar
adaugă alte elemente miraculoase. Iustin Martirul (cca. 100-165 d.Cr.) este
primul care extinde povestirea lui Aristeas pentru a include întregul VT;
Augustul (354-430 d.Cr.) observă că în zilele sale era obişnuit ca traducerea să
fie numită „Septuaginta".
În literatura rabinică tradiţia susţine că
traducerea Legii a fost făcută pe vremea lui Ptolomeu; dar există dezacord cu
privire la numărul traducătorilor: TB Megillah 9a spune că au fost 72,
dar Massekhet Soferim 1. 7-10 spune că au fost 5 (deşi unii cercetători
cred că aceasta este o eroare de copiere).
Atât Aristobulus cât şi Aristeas susţin că au
existat traduceri mai vechi datând dinainte de vremea lui Ptolomeu II. Dar
afirmaţia lui Aristobulus este făcută pentru a explica modul în care, potrivit
lui Aristobulus, Platon a încorporat în filozofia sa idei din scrierile lui
Moise; Aristeas susţine că deşi a existat o traducere mai veche, o intervenţie
divină i-a împiedicat ca ne-evreii să citeze din ea. Această mărturie contradictorie
are prea puţină valoare. Cercetătorii din zilele noastre lasă deschisă problema
posibilităţii existenţei unor traduceri mai vechi; dar spre deosebire de Paul
Kahle, ale cărui teorii au fost acceptate pe larg în deceniul al 5-lea şi al
6-lea al secolului nostru, ei nu găsesc nici o dovadă despre asemenea traduceri
fie în manuscrisul LXX, fie în afara lui.
b. Alte cărţi canonice
Din remarcile făcute de nepotul lui Ben Şira în
Prologul la traducerea făcută cărţii bunicului său, traducerea „Legii şi a
prorocilor şi a restului cărţilor", adică, întregul VT, se pare că a
existat înainte de sfârşitul sec. al 2-lea î.Cr., deşi, aşa cum am observat mai
sus, traducerea Eclesiastul pe care o avem în LXX provine din sec. al 2-lea
d.Cr., iar ediţia revizuită şi adăugită a cărţii Esterei pe care o avem în
prezent a fost introdusă în Egipt, în anul 78-77 î.Cr., aşa cum aflăm dintr-un
colofon.
c. Cărţile necanonice
Datele traducerii (sau compunerii) variază foarte
mult, din secolul al 2-lea î.Cr. până în secolul 1 d.Cr.
III. Revizuiri
Multe dintre traducerile originale (desemnate OGr =
Old Greek - greacă veche) au fost supuse ulterior unor revizuiri complete sau
parţiale. Cele mai importante dintre aceste revizuiri au fost:
1. Aşa-numita recenzie kaige. Efectuată
probabil în Palestina, sau în Alexandria, aproape de începutul erei creştine, a
avut ca scop redarea în limba greacă a textului ebraic ad litteram. Cuprinsul
original nu se cunoaşte, dar s-au păstrat fragmente din mai multe cărţi.
2. Revizuirea lui Origen. Încheiată în jurul
anului 245 d.Cr., ediţia lui Origen a fost aranjată în şase coloane paralele
(de aici vine numele Hexapala) care conţineau: (1) textul ebraic; (2) textul
ebraic transliterat cu litere greceşti; (3) traducerea lui Acuila; (4) traducerea
lui Symachus; (5) LXX revizuită de Origen însuşi; (6) traducerea Theodontion,
sau o altă traducere, cum ar fi Quinta. Uneori, ca în cazul Prorocilor mici,
traducerea Theodontion a fost pusă în coloana a 7-a. Scopul principal al
acestei ediţii, care a cuprins tot VT, a fost să arate locurile în care LXX
conţinea material care nu exista în ebraică şi locurile unde LXX nu avea
materialul care era prezent în ebraică.
3. Revizuirea lui Hesychius. Se cunoaşte
prea puţin despre această recenzie; unii cercetători contestă existenţa ei, iar
cei care argumentează în favoarea ei nu pot identifica în ea multe părţi din
VT. Autorul ei a fost un episcop din Egipt care a murit în 311 d.Cr.
4. Revizuirea lui Lucian. Efectuată de către
Lucian, martirul către sfârşitul sec. 3-lea d.Cr. această revizuire a fost
considerată de mult timp celebră deoarece în unele cărţi, mai cu seamă în
Samuel ea prezintă pasaje care par să se bazeze pe un text ebr. de o calitate
mai bună decât TM. Totuşi în prezent se crede că acele pasaje nu au fost
furnizate de Lucian, a cărui contribuţie nu este atât de importantă, ci că ele
au existat deja în MS pe care s-a bazat revizuirea lui. Versiunile mai corecte
ar putea să fie, de fapt, cele din gr. veche, iar variantele din celelalte MS
rezultatele reviziilor. Din nefericire tradiţia lucianică, deşi importantă în
unele cărţi, pare total absentă sau de neidentificat în altele.
Rezultatele acestor revizuiri majore şi ale altor
revizuiri minore sunt răspândite în diferite combinaţii în MS care s-au păstrat
şi, în consecinţă, trebuie să avem grijă când folosim ediţiile populare ale LXX
pentru a vedea dacă textul tipărit reprezintă greaca veche, un text tradus în
sec. al 2-lea î.Cr., sau unele revizuiri mai târzii provenind din Egipt,
Palestina sau Asia Mică în următoarele trei secole.
IV. Caracterul traducerilor LXX
Se ridică două întrebări: (1) Cât de corect este
redat în greacă sensul originalului ebraic? şi (2) Cât de idiomatică este
exprimarea în greacă? În amândouă aceste privinţe traducerile şi revizuirile se
deosebesc foarte mult. Limba greacă a celor mai bune traduceri nu este greaca koine.
În orice caz ea abundă în ebraisme; şi nu este altceva decât o ebraică
deghizată. Traducerile literale urmează textul ebr. Atât de aproape încât rezultatul
ar fi fost în mare măsură de neînţeles pentru un grec care nu cunoştea limba
ebraică.
Traducerile mai idiomatice, cum este traducerea
Pentateuhului, ar putea să comunice sensul ebraic destul de corect sau, în
cazul Proverbelor, poate să fie o parafrazare liberă care include material şi
idei care nu au apărut deloc în ebraică. Totuşi, chiar şi traducătorii care, de
obicei, urmează îndeaproape textul ebraic, uneori se îndepărtează în mod
deliberat de textul ebraic. Uneori schimbările sunt dictate de reverenţă: de
ex. în Exod 24:10, „Ei L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel" a fost
modificat: „Ei au văzut locul unde a stat Dumnezeul lui Israel". Uneori
traducătorul, sau un revizuitor de mai târziu - nu este posibil să spunem
întotdeauna cine - a înlocuit traducerea directă cu o interpretare midraşică în
care se trece dincolo, sau chiar se contrazice, înţelesul direct al textului
ebr. şi nu rareori asemenea interpretări midraşice pot fi întâlnite în
literatura rabinică de mai târziu. Interpretarea stranie a dimensiunilor
lăţimii şi înălţimii extremităţii estice a curţii cortului în textul gr. din
Exod 27:14-16, de exemplu, este găsită de asemenea în TB ‘Erubin 2b şi Zebahim
59b, unde nu derivă dintr-un text ebraic ne-targumic, ci dintr-o exegeză
rabinică. În mod asemănător în cărţile istorice caracterul lui David, Solomon
şi Ahab este „re-interpretat" în LXX în avantajul lor, potrivit cu
principiile de exegeză formulate mai târziu în şcolile talmudice. Simplul fapt
că Pentateuhul a fost tradus în Egipt nu este suficient pentru a explica
abaterea de la textul ebraic. Influenţa egipteană este puternică în Isaia, iar
în Levitic termenii specifici pentru diferitele jertfe de la Templu sunt redate
inexact şi inconsecvent: poate că în Alexandria, unde asemenea jertfe nu puteau
fi aduse, acurateţea şi consecvenţa nu erau de mare importanţă. Pe lângă
alterările deliberate, în cazurile în care traducătorii au întâlnit cuvinte
ebr. al căror sens nu l-au cunoscut, ei au fost obligaţi să speculeze. Desigur,
speculaţiile lor nu au fost întotdeauna corecte.
V. Statutul traducerilor
Acesta este un subiect despre care continuă să
existe păreri foarte diferite. Filon, de exemplu, susţine că traducătorii Legii
„parcă ar fi fost posedaţi şi au scris sub inspiraţie, scribii nu au scris
fiecare ceva diferit, ci acelaşi lucru, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum le-ar fi
dictat un sufleur nevăzut... cuvintele gr. folosite au corespuns literal cu
cele caldeene" (Vit. Mos. 2.37-38). Această afirmaţie exagerată
contrazice cu tărie realismul unui evreu palestinian de mai demult, nepotul lui
Ben Şira. Fiind sosit recent în Alexandria şi după ce a întâmpinat dificultăţi
în traducerea în greacă a lucrărilor bunicului său, el spune în Prologul la
traducerea sa: „Ceea ce a fost exprimat original în ebraică nu are exact
acelaşi înţeles când este tradus în altă limbă. Nu numai această lucrare, ci şi
Legea, prorociile şi restul cărţilor se deosebesc nu puţin de ceea ce este
exprimat în original".
Aristeas, pe de altă parte, ştie că MS ebr. care
circulau în Alexandria nu erau de cea mai bună calitate (30) şi el era fără
îndoială la curent cu criticile care afirmau că traducerea gr. nu este corectă
în toate cazurile. De aceea el inventează o poveste menită să investească
traducerea gr. a Legii (care avea deja o vechime de 100 sau poate 150 de ani)
cu autoritatea culturală supremă, conferită de regele Ptolomeu, autoritatea
religioasă supremă, conferită de marele preot de la Ierusalim, şi autoritatea
academică supremă, conferită de Demetrius din Phalerum (pe care l-a considerat
în mod greşit conducătorul bibliotecii faimoase din Alexandria). Prin afirmaţia
sa că traducerea a fost făcută de 72 de traducători, câte şase din fiecare din
cele douăsprezece triburi, şi că în urma terminării traducerii aceasta a fost citită
în mod solemn înaintea adunării comunităţii evreieşti, împreună cu preoţii şi
bătrânii lor, care au primit traducerea cu aclamaţii şi au rostit blesteme
asupra oricui avea să o modifice ulterior, Aristeas, aşa cum a arătat şi H. M.
Orlinsky, pretinde fără îndoială că traducerea este canonică. De aceea este şi
mai remarcabil că, spre deosebire de Filon, el nu pretinde că traducătorii au
produs lucrarea prin inspiraţie divină, ci spune că au folosit proceduri
academice normale, „armonizând toate detaliile prin compararea lucrărilor
lor" (302). Povestea lui Aristeas ar fi putut cu greu să-l convingă pe
contemporanul său cel mai apropiat, nepotul lui Ben Şira; dar stăruinţa lui în
a afirma autoritatea traducerii Legii sugerează că în vremea aceea ea era traducerea
oficială folosită în sinagogile din Alexandria. Aristeas nu face nici o
afirmaţie cu privire la traducerile celorlalte cărţi canonice, deşi pe vremea
lui cele mai multe dintre ele fuseseră traduse, sau erau în curs de traducere.
Cu privire la originea exactă şi scopul imediat al acestor traduceri nu ştim
practic nimic. Au fost acestea produse academice scrise în cursul studiilor
făcute de istorici şi teologi? Sau au fost făcute în principal pentru a servi
ca traduceri în sinagogi? Unii se poate să fi avut în gând acest ultim scop,
dar alte traduceri, cum este cea a Proverbelor sau 1 Împăraţi, chiar şi în
greaca veche, sună adesea mai mult ca un midraş decât ca un targum grec.
Succesiunea specifică a evenimentelor şi reorganizarea conţinutului cărţii
pentru a fi în armonie cu acea succesiune, se poate să-şi aibă originea în
discuţiile desfăşurate la şcoli cum a fost cea condusă de cronograful evreu din
Alexandria, Demetrius (la începutul sec. al 2-lea î.Cr.).
Este aproape inutil să spunem că nici măcar evreii
din Alexandria nu ar fi considerat ca inspirate cărţile necanonice. De exemplu
2 Macabei, o carte care afirmă că nu este inspirată, a fost compusă direct în
greacă şi s-a adresat evreilor din Palestina ca să-i înduplece pe fraţii lor
din Alexandria să respecte anumite sărbători introduse recent în Palestina în
legătură cu victoriile Macabeilor. În ciuda faptului că nu aveau nici o
autoritate biblică, 1 Macabei, tot astfel, a fost tradusă în gr. pentru a-i
impresiona pe evreii de limbă greacă cu devotamentul Hasmoneilor faţă de Templu
şi faţă de Lege. Dar cartea recunoaşte de asemenea că în anumite probleme nu a
putut decide ce să facă, întrucât Scriptura nu a dat nici o indicaţie clară şi
ei nu au avut nici un profet inspirat în mijlocul lor ca să-i călăuzească.
Încă în sec. al 2-lea î.Cr. evreii din Palestina au
ajuns să fie interesaţi de traducerile gr. ale VT. Se pare că Eupolemus,
prietenul macabeilor, a folosit în istoria sa traducerea greacă a cărţii
Cronicilor. În cele două secole care au urmat se pare că atât evreii din
Palestina, cât şi cei din Alexandria, au făcut un efort serios de revizuire a
traducerilor gr. pentru a le aduce în concordanţă mai bună cu textul ebr., ceea
ce arată, de fapt, unde considerau evreii că rezidă autoritatea supremă. Când
creştinii au început mai târziu să folosească traducerile în controversele lor
cu evreii, aceştia - fiind nemulţumiţi deja de traduceri - le-au abandonat şi
au produs versiuni proprii (vezi mai jos). În Talmud sunt întâlnite două
atitudini fată de LXX: una favorabilă şi una ostilă. Probabil că acestea
reflectă atitudinea veche şi, respectiv, mai recentă a iudaismului.
Scriitorii NT citează frecvent traduceri din LXX,
în special în citatele formale. Dar nu citează în exclusivitate din LXX: când se
potriveşte mai bine cu scopul lor ei citează alte versiuni. Pe vremea lor, în
afară de aşa-numita traducere LXX a cărţii lui Daniel, exista o altă traducere,
mai exactă (atribuită mai târziu în mod eronat lui Theodontion). Autorii NT
citează mai frecvent din aceasta decât din prima. În secolele care au urmat,
însă, unii părinţi ai Bisericii nu ştiau să citească în ebr. şi au ajuns să
considere că traducerile LXX sunt la fel de inspirate ca şi originalele ebr. şi
în caz de dezacord ei au preferat traducerea. În sprijinul acestei afirmaţii
(şi spre marea supărare a lui Ieronim), ei au împodobit povestirile lui
Aristeas şi Filon cu alte minuni şi le-au extins ca să includă nu numai Legea
ci şi celelalte cărţi canonice şi necanonice. În cele din urmă Ieronim a
abandonat versiunile latine vechi ale LXX şi a făcut traduceri noi în latină a
cărţilor canonice direct din ebr. Acestea sunt traducerile care formează astăzi
Vulgata.
VI. Alte traduceri
a. Acuila. Versiunea lui
Acuila, produsă în anul 128 d.Cr. a fost extrem de literală: a fost menită să
exprime în gr. detaliile limbii ebr. care erau importante pentru exegeza
rabinică din vremea aceea. S-au păstrat numai fragmente (deşi unele sunt destul
de întinse).
b. Theodotion. Asociat în mod
tradiţional cu Efesul Theodontion, indiferent cine a fost el, pare să fi produs
către sfârşitul sec. al 2-lea d.Cr o versiune care a fost de fapt o simplă
revizuire a unei versiuni sau revizuiri mai vechi, numită de obicei
Ur-Theodontian. Totuşi, părerile diferă cu privire la acest Ur-Theodontian şi
proporţiile lucrării sale. Unii cred că a provenit din Asia Mică şi că a tradus
o mare parte a VT pe care evreii din Alexandria nu au tradus-o, dar pe care au
preluat-o în cele din urmă de la el. Alţii cred că a fost un evreu din Palestina,
Ionatan ben Uzziel, autorul recenziei kaige.
c. Symmachus. Versiunea
Symmachus, produsă către sfârşitul sec. al 2-lea d.Cr sau începutul sec. al
3-lea, se situează la cealaltă extremă faţă de versiunea Acuila, fiind în
acelaşi timp idiomatică şi elegantă.
Cu privire la originea şi natura altor versiuni,
cunoscute sub numele Quinta, Sexta şi Septima, se ştie prea puţin; de fapt,
este incert dacă au fost versiuni independente sau simple revizuiri.
VII. Istoria textului
Traducerile LXX au fost traduse la rândul lor de
către primii misionari creştini în latină, siriacă, coptă, armeniană,
etiopiană, gotică, georgiană şi arabă. În plus, acestea au fost citate pe larg
de părinţii Bisericii care vorbeau greceşte, iar versiunile latine au fost
citate de cei care vorbeau latina. Aceste traduceri şi citate, împreună cu
sutele de MS ale LXX, datând din sec. al 3-lea î.Cr. până la descoperirea
tiparului, iar din aceste dovezi trebuie să încercăm să reconstituim istoria
textului. În mod ideal, scopul primordial ar trebui să fie recuperarea textului
folosit de traducătorii originali prin îndepărtarea tuturor schimbărilor
introduse fie prin eroare, fie prin revizuire. În multe cărţi scopul acesta
poate fi atins, în limite rezonabile. În unele cărţi, însă, istoria textului
este excesiv de problematică şi ne îndoim că vom putea identifica originalul cu
certitudine, deşi misiunea limitată şi necesară de a scoate la lumină textul
aşa cum arăta în cursul istoriei ei ar putea fi posibilă.
VIII. Importanţa
Traducerile LXX sunt valoroase din patru motive
importante: (1) ele sunt o mărturie despre influenţa elenismului asupra
iudaismului, atât în Diaspora cât şi în Palestina; (2) ele au format o punte
între vocabularul teologic al VT şi cel al NT; (3) ele au fost traducerile în
care părinţii Bisericii au citit VT în secolele când au elaborat teologia lor
sistematică; (4) ele sunt o dovadă importantă pentru reconstituirea istoriei
textului VT ebraic. Nu încape îndoială că uneori traducătorii au avut în faţă
un text ebraic superior TM; şi uneori NT (de ex. în Evrei 11:2) foloseşte LXX
şi nu TM. În afară de aceasta, Sulurile de la Marea Moartă ne arată că
dezacordurile dintre LXX şi TM sunt bazate cel mai adesea pe manuscrise ebraice
care nu sunt de tipul TM. Pe de altă parte, faptul că unele MS ebr. antice sunt
în acord cu LXX împotriva TM, nu înseamnă neapărat că MS reprezintă în mod
automat originalul mai bun decât TM. Problema trebuie soluţionată prin
canoanele obişnuite ale criticismului textual. În plus, când LXX este în
dezacord cu TM şi nu s-a păstrat nici un manuscris ebr. care nu este un TM,
folosirea LXX pentru reconstituirea originalului ebr. este extrem de dificilă.
Este evident că în cărţile în care traducerea LXX este parafrazată, este
aproape imposibil să avem certitudine cu privire la textul ebr. original. Dar
chiar şi în cărţile în care traducătorii au urmat îndeaproape textul ebraic,
este mai greu decât ne-am închipui să ştim cu certitudine ce text ebraic au
folosit. Chiar şi unde un pasaj din TM nu are sens şi LXX oferă un sens care
pare bun, aceasta nu înseamnă neapărat că traducătorii LXX au găsit sensul bun
în manuscrisul ebraic folosit: asemenea cercetătorilor moderni, confruntaţi cu
un text ebraic greu de înţeles, care trebuie să pună ceva în traducerile lor,
se poate ca ei să fi făcut apel la speculaţii. În fine, când încercăm să
traducem un cuvânt sau o expresie greacă în ebraică, de multe ori este posibil
să găsim mai multe posibilităţi. Aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să facem
apel deloc la dovezile din LXX; dar trebuie să le folosim cu multă grijă.
Domenii problematice sunt în textul cărţii lui Iov în greaca veche (cu o şesime
mai scurt decât TM) şi în textul cărţii lui Ieremia (cu o optime mai scurt
decât în TM şi cu o ordine diferită a conţinutului, găsind oarecare sprijin în
manuscrisul ebraic 4Q Jer.b de la Qumran) şi în ultimele şase capitole din
Exodul şi în părţi din Samuel-Împăraţi. Mai sunt necesare multe cercetări până
la posibilitatea înţelegerii şi interpretării corecte a dovezilor din LXX: dar
până atunci, este greşit să se introducă în traducerile noi speculaţii
discutabile bazate pe LXX.
BIBLIOGRAFIE
S. Jellicoe, The Septuagint and modern Study,
1968; S. P. Brock ş.a., A Classified Bibliography of the Septuagint,
1973; Bulletins of the International Organization for Septuagint and Cognate
Studies 1-, 1968-; P. Walters, The Text of the Septuagint, 1973; R.
A. Kraft (ed.), Proceedings of IOSCS Symposium on Samuel-Kings, 1972; E.
Tov, The LXX translation of Jeremiah and Baruch, 1975; J. W. Wevers, Text
History of the Greek Genesis, 1974; D. W. Gooding, Relics of ancient
exegesis, 1975; idem, TynB 26, 1975, p. 113-132; L. C. Allen, The Greek
Chronicles, 1974; J. G. Janzen, Studies in the text of Jeremiah,
1973.
D.W.G
3. VERSIUNEA SIRIACĂ
Potrivit LXX, cea mai veche şi cea mai importantă
traducere a Scripturilor ebr. este Versiunea siriacă. Această traducere,
folosită de biserica siriacă, a fost descrisă începând din sec. al 9-lea ca şi
Peshitta (sir. psitta) sau traducerea „simplă".
I. Originea
Nu au fost descoperite informaţii directe cu
privire la autorul sau data acestei versiuni şi pe vremea lui Theodore de
Mopsuestia (decedat în 428) detaliile cu privire la provenienţa ei erau necunoscute.
Dovezile interne, însă, indică originea probabilă.
Au fost observate afinităţi lingvistice între Targumul palestinian aramaic şi
traducerea siriacă a Pentateuhului, în timp ce siriaca (numele dat de obicei
aramaicii creştine) este o limbă aramaică din E şi o explicaţie a acestui
fenomen oferită de P. Kahle aruncă oarecare lumină asupra originii posibile a
versiunii.
Aceste urme lingvistice din aramaică de V, într-o
versiune care este în dialectul aramaic de E, indică o oarecare familiaritate
cu un Targum Palestinian al Pentateuhului. În mod asemănător, A. Baumstark a
arătat existenţa unui acord între textul Peshitta pentru Geneza 29:17 şi textul
Genizah precum şi Targumul palestinian, în opoziţie cu Targumul Onkelos şi
Pseudo-Jonathan („Neue orientalische Probleme biblischer Textgeschichte",
ZDMG 14, 1935, p. 89-118). Aceste fapte sugerează că Pentateuhul Peshitta
provine din districtul aramaic de E care a avut unele relaţii cu Ierusalimul.
Casa domnitoare din Adiabene a fost convertită la
iudaism prin anul 40 d.Cr. Iudaismul s-a răspândit în poporul din Adiabene şi
ei au avut nevoie de Scripturile ebraice într-o limbă pe care să o poată
înţelege, adică în siriacă, şi de aceea este probabil că unele părţi ale VT
siriac, începând cu Pentateuhul, au fost introduse în acest regat pe la
jumătatea secolului 1. Targumul palestinian compus în dialectul aramaic de V
din Iudea era folosit în mod obişnuit în Palestina pe vremea aceea şi trebuie
să presupunem că acesta a fost tradus în dialectul aramaic vorbit în Adiabene.
Totuşi, aceasta nu este o soluţie completă,
întrucât Baumstark a arătat că textul original al versiunii siriace este mai
vechi decât Targumul palestinian. Targumul palestinian conţine explicaţii
haggadice care în general nu sunt întâlnite în Biblia siriacă. Pe de altă
parte, cel mai vechi fragment din acest Targum care conţine părţi din Exod 21
şi 22 nu conţine nici o explicaţie haggadică, în timp ce versiunea siriacă a
textului din Exod 22:4-5 urmează interpretarea evreiască obişnuită. Prin urmare,
se poate presupune că acest fragment reprezintă un tip mai vechi de Targum
decât cele care par să fi fost trimise la Adiabene.
MS Pentateuhului Peshitta indică existenţa a două
recenzii foarte vechi, una fiind o traducere mai literala a textului ebr. iar
cealaltă fiind o redare mai apropiată de Targumul palestinian, aşa cum s-a
descris mai sus. Mulţi cercetători cred că traducerea literală este cea mai
veche, întrucât părinţii bisericii siriace dovedesc mai multă familiariate cu
un text care urma mai îndeaproape textul ebraic decât cu textul folosit în mod
obişnuit în sec. al 6-lea, de ex. W. E. Barnes, JTS 15, 1914, p. 38. Totuşi,
împotriva acestei teorii vine faptul că Aphraates şi Ephrem nu au citat
întotdeauna traducerea „literală".
S-ar părea că traducerea literală făcută de teologi
evrei pentru comunitatea evreiască a fost preluată de biserica siriacă au fost
făcute îmbunătăţiri de stil şi acest text a fost acceptat ca standard prin sec.
al 5-lea d.Cr. Biserica siriacă a prins rădăcini în districtul Arbela, capitala
regatului Adiabene, înainte de sfârşitul sec. 1, iar în cursul secolului al
2-lea Edessa, la E de valea superioară a Eufratului, a fost centrul
creştinismului mesopotamian.
Când credinţa creştina a fost declarată religie
oficială a Imperiului Roman la începutul secolului al 4-lea, au fost produse
codicele LXX, iar B. J. Roberts scrie (The Old Testament Text and Versions,
1951, p. 222): „Este logic să presupunem că un lucru asemănător s-a petrecut cu
versiunea Peshitta". Se crede că a fost făcută o încercare de a revizui
versiunea siriacă, pentru a o aduce în armonie cu LXX. Aceasta a avut loc la
scurtă vreme după ce NT Peshitta a fost revizuit, dar este evident că recenzia
nu a fost făcută în acelaşi fel pentru toate cărţile sacre. Astfel, Psaltirea
şi cărţile profetice, datorită importanţei lor relativ mai mari pentru NT, au
fost corelate cu mai multă grijă cu versiunea greacă. Iov şi Proverbele, pe de
altă parte, au rămas aproape intacte şi acelaşi lucru se poate spune că este
adevărat, într-o măsură mai mică, despre Geneza.
O teorie alternativă despre originea versiunii
Peshitta este propusă de R. H. Pfeiffer (IOT, 1941, p. 120), care îl citează pe
F. Buhl (Kanon und Text des Alten Testaments, 1890, p. 187), susţinând
că „Peshitta îşi datorează originea eforturilor creştinilor: în parte au fost
folosite traduceri individuale mai vechi, cealaltă parte fiind încredinţată
spre traducere unor evrei creştini". O asemenea teorie este posibilă,
întrucât creştinii siriaci aveau între ei mulţi evrei care proveneau dintr-o
adunare iniţial evreiască.
Cu privire la influenţa LXX asupra versiunii
Peshitta, poate fi citată de asemenea concluzia lui W. E. Barnes (JTS 2, 1901,
p. 197): „Influenţa Septuagintei este în cea mai mare parte sporadică, afectând
traducerea unui cuvânt ici şi colo. Traducătorii siriaci trebuie să fi ştiut că
ei cunoşteau ebraica mult mai bine decât cei care au tradus Septuaginta, şi
totuşi din când în când accentul grec s-a făcut simţit. Scribii siriaci,
dimpotrivă, nu cunoşteau ebraica şi au introdus cu uşurinţă elemente găsite în
versiunea greacă sau recomandate de un Părinte grec. Aşa se face că Pehitta, în
versiunile mai târzii, conţine mai multe elemente din Septuaginta decât în
formele ei mai timpurii. În stadiul actual al cercetărilor mele, mi se pare că
numai în Psaltire pot fi întâlnite influenţe greceşti generale care aduc o
caracteristică nouă. Această caracteristică este o formă de antropomorfism pe
care traducătorii siriaci ai Pentateuhului nu l-au folosit."
II. Limbajul şi traducerea
O examinare a caracterului traducerii siriace în
diferite cărţi ale VT arată că nu există uniformitate a traducerii diferitelor
cărţi şi aceasta implică o diversitate de autori. Cu privire la traducerea
Peshitta a cărţii lui Samuel S. R. Driver a scris (Notes on the Hebrew Text
and the Topography of the Books of Samuel, 1913, p. lxxi): Textul ebraic
presupus de către Peshitta deviază mai puţin de la textul masoretic decât
traducerea care stă la baza LXX, deşi nu se apropie atât de mult ca şi acela pe
care sunt bazate Targumurile. Este demn de remarcat că uneori sunt întâlnite
pasaje în care Peshitta este de acord cu textul lui Lucian, unde amândouă
deviază de la textul masoretic. În traducerea cărţilor lui Samuel elementul
evreiesc la care am făcut aluzie mai sus nu este atât de pronunţat ca şi în
traducerea Pentateuhului; totuşi, acest element este prezent şi poate fi
urmărit în anumite expresii caracteristice, care ar fi cu greu întâlnite în
afara sferei de influenţă evreiască..."
Cu privire la caracterul traducerilor în alte
cărţi, putem cita afirmaţia lui B, J. Roberts (The Old Testament Text and
Versions, 1951, p. 221 ş.urm.): „Cartea Psalmilor, de exemplu, este o
traducere liberă care arată o influenţă considerabilă a Septuagintei;
Proverbele şi Ezechiel se aseamănă îndeaproape cu Targumurile. Isaia şi
prorocii mici, în cea mai mare măsură, sunt traduse de asemenea liber. Cartea
lui Iov, deşi este o traducere lipsită de originalitate, este parţial
neinteligibilă, în parte datorită unei alterări a textului şi în parte datorită
influenţei altor traduceri. Cântarea Cântărilor este o traducere literală, Rut
este o parafrazare. Cartea Cronicilor, mai mult decât orice altă carte, este
parafrazată, conţinând elemente midraşice şi prezentând multe dintre
caracteristicile unui Targum. Această carte nu a făcut parte la început din
Canonul siriac şi se speculează că versiunea siriacă a fost compusă de evreii
din Edessa în sec. al 3-lea d.Cr. Tendinţele creştine, emanând probabil dintr-o
reeditare creştină timpurie, trebuie observate în traducerea multor pasaje,
între care un loc proeminent îl ocupă Geneza 47:31; Isaia 9:5; 53:8; 57:15;
Ieremia 31:31; Osea 13:14; Zaharia 12:10. Este evident că antetul multor Psalmi
este de origine creştină, deşi în unele locuri redă o tradiţie evreiască.
Totuşi, nu se poate stabili măsura în care acest lucru se datorează activităţii
editoriale de mai târziu".
III. Istoria ulterioară a textului Peshitta
O schismă în biserica siriacă la sfârşitul primului
sfert al sec. al 5-lea a avut ca rezultat retragerea în E a lui Nestorius şi a
urmaşilor săi. Nestorius a fost expulzat din episcopia Constantinopolului în
431 şi a luat cu sine Biblia Peshitta. După distrugerea şcolii lor din Edessa
în 489, nestorienii au fugit în Persia şi au înfiinţat o şcoală nouă la
Nisibis. Cele două ramuri ale bisericii şi-au păstrat propriile texte ale
Bibliei, şi din vremea lui Bar-Hebraeus în secolul al 13-lea au apărut alte
traduceri având un caracter distinctiv răsăritean sau apusean. Textele
răsăritene, nestoriene, au trecut prin mai puţine revizuiri bazate pe versiuni
ebr. sau gr. datorită poziţiei mai izolate a acestei biserici.
IV. Alte traduceri
Alte traduceri siriace au fost făcute la o dată mai
timpurie, dar nu s-au păstrat dovezi în MS complete. Există fragmente ale unei
traduceri creştine siriace palestiniene (Ierusalim), o versiune a VT şi NT
datând din sec. al 4-lea până în al 6-lea. Această traducere a fost făcută din
LXX şi a fost destinată pentru închinarea religioasă a bisericii Melchite
(siriacă palestiniană). Este scrisă cu caractere siriace şi limba folosită este
aramaica palestiniană.
Philoxenus din Mabbug a autorizat traducerea
întregii Biblii din greacă (cca. 508 d.Cr.); din aceasta s-au păstrat numai
câteva fragmente, conţinând porţiuni din NT şi din Psaltire. Baumstark susţine
că fragmentele care s-au păstrat se limitează la fragmentele bazate pe o
recenzie lucianică a textului lui Isaia. Acestea provin de la începutul sec. al
6-lea.
O altă versiune siriacă a VT a fost făcută de Paul,
Episcopul de Telia din Mesopotamia, între 617 şi 618. Aceasta urmează textul
grec şi păstrează semnele hexaplarice în adnotările marginale. Sunt redate
citate din Acuila, Symmachus şi Theodotion. Întrucât aceasta este cu adevărat o
versiune siriacă a coloanei LXX din Haxapla lui Origen, ea este cunoscută ca
versiunea siro-hexaplarică şi este o mărturie importantă pentru textul
hexaplaric al LXX.
V. Manuscrisele şi ediţiile Peshitta
Cel mai vechi MS biblic datat, cunoscut până
în prezent, MS Add 11425 de la Muzeul Britanic, datat în 464 î.Cr., conţine
Pentateuhul cu excepţia cărţii Levitic (MS „D"). Alte MS ale cărţilor
Isaia şi Psalmii datează dinainte de sec. al 6-lea d.Cr. Codicele siriac de V,
numit Ambrosianus, din Milan datat în sec. al 6-lea sau al 7-lea, a fost
publicat sub formă de fotocopii de către A. M. Ceriani (Translatio Syra
Pescitto Veteris Testamenti, 1867). Acesta cuprinde întregul VT şi este
apropiat de TM.
Scrierile părinţilor Bisericii siriace, de ex.
Ephrem Syrus (decedat în 373 d.Cr.) şi Aphraat (scrisori datate în 337-345),
conţin citate din VT, dând citate textuale la o dată timpurie. Comentariile lui
Philoxenus, Episcopul de Mabbug între 485-519, dă citate iacobite. Cea mai
valoroasă autoritate cu privire la acest text este ’Ausar Raze de
Bar-Hebraeus, compusă în 1278.
Ediţia princeps a textului
Peshitta a fost pregătită de un maronit, Gabriel Sionita, pentru a fi inclusă
în Polyglotul din Paris, în 1645. El a folosit ca sursă principală MS Codex
Syriaque b din Biblioteca Naţională din Paris. Acesta este un manuscris eratic
din secolul al 17-lea.
Textul Peshitta din ediţia Polyglot a lui Brian
Walton din 1657 este aceeaşi cu cea din Polyglotul de la Paris; Vetus
Testamentum Syriace, 1823, al lui S. Lee este în esenţă o retipărire a
textelor Polyglot de la Paris şi ediţia Walton, deşi Lee a avut acces la Codex
B (Biblia Buchanan, sec. al 12-lea) şi la trei manuscrise, p, u şi e
în siriacă de V din secolul al 17-lea.
Ediţia Urmia a fost publicată în 1852 şi în multe
locuri urmează pasaje din manuscrisele nestoriene. În 1887-91 călugării
dominicani de la Mosul au publicat atât VT cât şi NT, bazându-se de asemenea pe
o tradiţie siriacă din E.
O ediţie critică a versiunii siriace este în curs
de pregătire de către Comisia Peshitta de la Organizaţia Internaţională pentru
Studiul VT.
4. VERSIUNI ARAMAICE
I. Textul aramaic al Vechiului Testament
Vezi *LIMBAJUL VT, II.
II. Limba aramaică în Noul Testament
Din vremea Exilului limba aramaică s-a răspândit ca
limbă autohtonă din Palestina şi a fost limba vorbită curent în vremea NT,
probabil chiar mai mult decât greaca, introdusă pe vremea cuceririlor lui
Alexandru cel Mare.
În trei ocazii evangheliile redau cuvintele lui
Cristos în aramaică: Marcu 5:41 - *Talita cumi; Marcu 7:34 - efata,
reprezentând o formă dialectală a cuvântului ‘itpattah; şi strigătul lui
Isus de pe cruce, Marcu 15:34 - *Eloi, Eloi, lama sabactani? (cf. Matei
27:46). Când Isus S-a rugat în grădina Ghetsimani, El S-a adresat lui Dumnezeu
Tatăl numindu-L ’Abba’, (trad. Cornilescu , Ava" n.ed.) cuvântul
aramaic pentru „tată".
În Romani 8:15 şi Galateni 4:6 Pavel foloseşte de
asemenea forma ’Abba, Tată, ca o expresie a relaţiei apropiate existente,
dovedită prin faptul că Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său în inima
credincioşilor în Cristos atunci când se roagă, ’Abba, Tată. O altă
expresie aramaica folosită frecvent în bisericile primare, *Maranata (marana
ta’), „Domnul nostru, vino!", expresie redată de Pavel în 1 Corinteni
16:22. Alte cuvinte aramaice folosite în NT sunt *Acheldama („ogorul
sângelui", Faptele Apostolilor 1:19) şi câteva nume de locuri şi de
persoane.
Faptele Apostolilor 26:14 menţionează că Pavel L-a
auzit pe Cristosul înviat vorbindu-i în „limba evreilor", prin care
trebuie fără îndoială să înţelegem limba aramaică (vezi F. F. Bruce, The
Book of Acts, 1954, p. 491, n. 18), la fel ca şi în Faptele Apostolilor
22:2. Vezi de asemenea *LIMBAJUL NT.
5. ALTE VERSIUNI
Dintre traducerile VT versiunea coptă este bazată
pe LXX. Probabil că a fost făcută în sec. al 3-lea d.Cr. Există alte două
versiuni: una în limba bohairică, dialectul din Egiptul de Jos; cealaltă, mai
veche, în limba sahidică, dialectul din Teba.
Limba etiopiană pare să fi fost făcută după LXX şi
este prea târzie pentru a fi de vreo importanţă reală.
Cea mai bună traducere arabă este aceea a lui
Saadia ha-Gaon (892-942). Ar fi surprinzător dacă aceasta ar fi prima traducere
într-o limbă atât de importantă cum este limba arabă. O referire midraşică la o
traducere arabă a Torei se poate să fi fost determinată de o traducere
existentă. Traducerile arabe cunoscute de noi sunt prea târzii pentru a oferi
material pentru critica de text a VT.
BIBLIOGRAFIE
F. F. Bruce, The Books and the Parchments,
1963, p. 54 ş.urm., 191 ş.urm. şi bibliografia la p. 268 ş.urm.; P. Kahle, The
Cairo Geniza, 1947, p. 129 ş.urm., 179-197; R. H. Pfeiffer, IOT, 1941, p.
120 ş.urm.; B. J. Roberts, The Old Testament Text and Versions, 1951, p.
214-228 şi bibliografia la p. 309 ş.urm., în Ancient and English Versions of
the Bible (ed. H. Wheeler Robinson), 1940; E. R. Rowlands, „The Targum and
the Peshitta Versions of the Book of Isaiah", VT 9, 1959, p. 178 ş.urm.;
H. H. Rowley (ed.), OTMS, p. 257 ş.urm.; E. Würthwein, The Text of the Old
Testament, 1957, p. 59 ş.urm. şi bibliografia la p. 172; M. Black, An
Aramaic Approach to the Gospels and Acts 3, 1967; G. H. Dalman, The
Words of Jesus, 1902; idem, Jesus-Jeshua, 1929; C. C. Torrey, Documents
of the Primitive Church, 1941; G. M. Lamsa (tr.), The Holy Bible from
Ancient Eastern Manuscripts, 1957.
R.A.H.G.
6. NOUL TESTAMENT
Noul Testament a fost transmis în contextul
numeroaselor pericole înfruntate de orice scriere din antichitate. Greşelile
cărturarului şi corecturile redactorului şi-au lăsat amprenta asupra tuturor
surselor din care obţinem cunoştinţele noastre despre text (sau despre
formularea textului). Înainte de a putea stabili cu certitudine care a fost
textul original, trebuie să studiem materialul abundent prin metodele mai
multor discipline, adică, (1) Codicologie - studiul documentelor antice
şi al relaţiilor dintre ele, care este strâns asociată cu paleografia, ştiinţa
scrierii antice. În unele cazuri pot fi stabiliţi arbori genealogici: pot fi
discernute fazele transmiterii (cu sau fără precizia unui arbore genealogic) şi
- în condiţii ideale - stabilirea textului arhetipic. (2) Critica raţională
- metoda alegerii bine documentate între variante ale documentelor sau între
arhetipurile lor atunci când acestea se deosebesc în mod neechivoc şi
diferenţele nu pot fi explicate ca erori simple. (3) Alterări speculative
pot fi introduse ca explicaţii atunci când rămân dificultăţi imposibil de
soluţionat. În ceea ce priveşte textul NT, trebuie să se efectueze încă o serie
de studii cu privire la documentele singulare şi la relaţiile dintre ele, deşi
s-a lucrat mult în acest domeniu: în deceniile recente s-a pus accent pe
critica raţională ca modalitate de descoperire a textului original.
Sursele gr. sunt numeroase. Lista standard de
manuscrise gr. ale NT începută de C. R. Gregory (Die griechischen Hss. des
NTs, 1908, retipărită în 1973), este înlocuită de K. Aland, Kurzgefasste
Liste der griechischen Hss. des N.T., 1963; Materialien z. nt.
Hand-schriftkunde, 1, 1969, p. 1-53; Bericht der Stiftung z. Foerderung
de rnt. Textforschung, 1972-4; idem, 1975-6. În această listă apar în
prezent 88 de papirusuri, 274 de manuscrise unciale, 2.795 de manuscrise
minuscule şi 2.209 manuscrise lecţionare. Avem într-adevăr o abundenţă
deosebită de materiale. În plus, în afară de sursele în gr. originală, se poate
face apel la traducerile antice (numite de obicei „versiuni") în limbile
antichităţii creştine precum şi la citatele din Scripturi date de scriitorii
creştini. Amândouă aceste categorii de surse se dovedesc a fi cele mai
importante dovezi pentru stabilirea textului şi a istoriei sale.
I. Manuscrise
Sursa noastră principală o constituie manuscrisele
gr. care sunt găsite pe mai multe tipuri de materiale. Primul dintre acestea
este papirusul; acesta este un material durabil pentru scris, confecţionat din
trestie. A fost folosit în toată lumea antică, dar s-a păstrat mai ales în
nisipurile din Egipt. Din lista de 88 de papirusuri ale NT (indicate în lista
Gregory-von Dobschutz-Aland cu litera „p" în stil gotic, urmată de un
număr), cele mai importante sunt următoarele:
(i) Manuscrise ale evangheliilor. P45
(Papirusul Chester Beatty al evangheliilor, Dublin), cca. 250 d.Cr., conţine o
mare parte a Evangheliei după Luca şi Marcu, ceva mai puţin din Matei şi Ioan;
P52 (John Rylands University Library, Manchester), cca. 100-150 d.Cr., este cel
mai vechi fragment din NT; P66 (Papirusul Bodmer II, Geneva), cca. 200 d.Cr.,
conţine Evanghelia după Ioan, cu oarecari lipsuri în cap. 14-21; P75 (Papirusul
Bodmer XIV-XV), sec. al 2-lea, conţine Luca 3-14; Ioan 1-15.
(ii) Manuscrise ale Faptelor Apostolilor.
P38 (Papirusul Michigan 1571, Ann Arbor), datat de unii în sec. al 3-lea, de
alţii în sec. al 4-lea, conţine Faptele Apostolilor 18:27-19:6; 19:12-16; P45
(Chester Beatty, ca şi mai sus, conţine părţi din Faptele Apostolilor
5:30-17:17; P48 (Florence), din secolul al 3-lea, o singură pagină care conţine
Faptele Apostolilor 23:11-29.
(iii) Manuscrise ale Epistolelor lui Pavel.
P46 (Papirusul Chester Beatty cu Epistolele, Dublin), cca. 250 d.Cr. conţine
părţi considerabile din Romani, Evrei, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni,
Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, în această ordine.
(iv) Manuscrise ale Epistolelor generale.
P72 (Papirusul Bodmer VII-VIII), sec. al 3-lea sau al 4-lea, conţine Iuda, 1
Petru, 2 Petru (amestecate cu scrieri apocrife şi hagiografice, şi Psalmul 33,
34).
(iv) Manuscrise ale Apocalipsei. P47
(Papirusul Chester Beatty referitor la Apocalipsa, Dublin), conţine Apocalipsa
9:10-17:2.
Toate aceste papirusuri aduc contribuţii
semnificative la cunoştinţele noastre despre text. Ar trebui să remarcăm, în
mod deosebit, că lucrul care le conferă importanţă acestor manuscrise este
vârsta lor şi nu materialul conţinut sau locul de origine. Un papirus târziu nu
trebuie în mod necesar să aibă o importanţă mare.
Al doilea tip de material pe care au fost scrise
manuscrisele gr. este pergamentul. Pergamentul consta din piei de oi sau capre,
uscate şi curăţate cu piatră ponce; el era un material de scris durabil şi
rezistent în orice climat. A fost folosit din antichitate până către sfârşitul
Evului Mediu, când a început să fie înlocuit cu hârtia. La început cartea în
manuscris a fost sub formă de sul, dar s-au păstrat puţine scrieri creştine sub
această formă. Cărţile creştine aveau de obicei forma unui codice, adică, o
carte legată şi paginată ca şi cărţile noastre. (*SCRIERE, IV.). S-au
păstrat numeroase codice de pergament (şi papirusurile pot fi folosite în
codice) şi unele sunt lucrări de o deosebită frumuseţe. Unele au fost chiar
ediţii „de lux", colorate cu purpuriu şi scrise cu cerneală aurie sau
argintie. În anumite perioade, însă, pergamentul a devenit o raritate şi
manuscrise vechi au fost şterse şi refolosite. Asemenea manuscrise refolosite
sunt numite palimpsesturi: pentru cercetările actuale sunt mai
importante adesea textele care fuseseră şterse şi în cazul acesta sunt folosite
substanţe chimice, tehnici fotografice sau alte tehnici moderne pentru a ajuta
descifrarea.
Manuscrisele de pergament ale NT (împreună cu
manuscrisele de hârtie relativ puţine din sec. al 15-lea şi al 16-lea) sunt
împărţite în trei categorii. Prima demarcaţie principală este aceea dintre
manuscrisele care conţin texte continue şi cele aranjate ca lecturi pentru
servicii zilnice şi sărbători bisericeşti. Acestea din urmă sunt numite
lecţionare sau evangelistoria; ele sunt indicate în lista Gregory-von
Dodschutz-Aland sub litera „l" urmată de un numeral (un „l" separat
indică un lecţionar din Evanghelie; „la" indică un lecţionar din epistole
iar un „l+a" indică un lecţionar care conţine texte atât din Evanghelie
cât şi din epistole). Acest grup de manuscrise au fost studiate mai puţin
într-un mod sistematic: seria Studies in the Lectionary Text of the Greek
New Testament (1933-1966) şi R. E. Cocroft (Studies and Documents
32, 1968) au redresat în mare măsură echilibrul. Primul grup de manuscrise mai
este împărţit în două subgrupuri care se deosebesc prin stilul de scris folosit
şi sunt aproximativ consecutive în timp. Grupul mai vechi este acela al MS Unciale,
adică, scrise cu majuscule; grupul relativ mai recent este cel al MS Minuscule
sau Cursive, adică, scrise cu forma stilizată a literelor mici, formă
perfecţionată de cărturarii din sec. al 10-lea şi popularizată probabil de la
mănăstirea Stoudios.
La fel ca şi în cazul papirusurilor ar trebui
remarcat că MS Unciale nu sunt ipso facto texte mai bune sau mai
reprezentative ale NT decât MS Minuscule. Unele din MS Unciale mai vechi ocupă
pe bună dreptate un loc de frunte în sistemul critic; unele MS mai târzii sunt
aproape lipsite de valoare. Tot aşa, MS Minuscule, deşi mai târzii, se pot
dovedi a fi copii fidele ale unor MS. mai vechi; asemenea MS au o importanţă la
fel de mare ca şi cele Unciale.
Manuscrisele Unciale sunt indicate în lista
Gregory-von Dobschutz-Aland prin litere mari din alfabetul latin şi grec sau
printr-un numeral precedat de un zero. Dintre MS Unciale un loc important îl au
următoarele: (1) Codex Sinaiticus (N sau 01), un manuscris al VT şi NT datând
din sec. al 4-lea; în afară de textul în sine conţine o serie de corecturi
făcute în sec. al 6-lea care probabil pot fi asociate cu lucrarea critică a lui
Pamphilus din Cezarea. (2) Codex Vaticanus (B sau 03), un manuscris cu un
conţinut similar, dar căruia îi lipseşte ultima parte a NT, de la Evrei 9:14
până la sfârşitul Apocalipsa. Amândouă aceste MS probabil că sunt de origine
egipteană. (3) Codex Alexandrinus (A sau 02), un manuscris din sec. al 5-lea
care conţine VT şi NT, provenind probabil din Constantinopol. (4) Codex
Ephraemi Rescriptus (C sau 04), un manuscris palimpsest din sec. al 5-lea,
conţinând VT şi NT, dar refolosit în sec. al 13-lea pentru lucrările lui
Ephraem Sirianul, în traducere greacă. (5) Codex Bezae (Cantabrigiensis) (D sau
05), datând din secolul al 4-lea sau al 5-lea, de provenienţă necunoscută -
sugestii, din Galia până la Ierusalim prezintă textul grec pe pagina stângă şi
textul latin pe pagina dreaptă şi conţine un text incomplet al evangheliilor şi
Faptelor Apostolilor, cu câteva versete din 1 Ioan (6) Codex Washingtonianus
(Freer Codex) (W sau 032), un manuscris datând probabil din secolul al 4-lea,
conţinând evangheliile a căror scriere (caligrafie) diferă considerabil de la
un loc la altul. (7) Codex Koridethianus (O sau 038), care
este imposibil de datat, întrucât se pare că a fost scris de un cărturar
neobişnuit cu limba greacă, probabil un georgian; manuscrisul copiat de el se
pare că a fost un MS Uncial târziu din sec. al 10-lea. (8) Codex Laudianus (Ea
sau 08), un manuscris greco-latin al Faptelor Apostolilor, datând din sec. al
6-lea sau al 7-lea. (9, 10, 11) Codicele Claromontus, Boernerianus, Augiensis
(Dpaul sau 06; Gpaul sau 012; Fpaul sau 010), un grup de MS greco-latine,
primul din sec. al 6-lea, ultimele două din sec. al 9-lea, conţinând Epistolele
lui Pavel. (12) Codex Euthalianus (Hpaul sau 015), un manuscris fragmentar şi
împrăştiat din secolul al 6-lea, conţinând Epistolele lui Pavel legate
împreună, potrivit unui colofon (adică, o notă anexă), cu un manuscris în biblioteca
lui Pamphilus din Cezarea.
Aceste manuscrise folosesc diferite scrieri
existente în secolul al 4-lea; în jurul acestora s-a concentrat controversa în
ultimii 100 de ani şi critica textelor s-a bazat pe aceste manuscrise. Lucrul
acesta este justificat ca cercetare exploratorie, dar, aşa cum au arătat
descoperirile mai recente, complexitatea datelor este mai mare decât ar sugera
acest procedeu.
Cercetători cum sunt Lake, Ferrar, Bousset, Rendel,
Harris, von Soden, Valentine-Richards şi mulţi alţii au arătat foarte clar că o
bună parte a MS Minuscule din toate epocile conţin într-o măsură mai mare sau
mai mică texte antice importante sau fragmente din asemenea texte: prin urmare,
este aproape imposibil să indicăm toate MS Minuscule importante. Următoarele
observaţii ne permit să ne facem o idee despre semnificaţia acestui material.
Două manuscrise purtând numerele 33 şi 579 în lista lui Gregory sunt foarte
apropiate de textul B; 579 a fost descris chiar ca o prezentare a textului mai
veche decât B. Textul O, necunoscut în MS Unciale în
afară de unele părţi din V, este găsit de asemenea în 565, 700 şi în altele;
întrucât un asemenea text a fost cunoscut de Origen, aceste manuscrise au o
importanţă foarte mare. Texte foarte apropiate de acestea sunt găsite în
familii de manuscrise, cunoscute ca familia 1 şi familia 13 şi în MS 21, 22 şi
28. În Faptele Apostolilor, unele dintre particularităţile MS D şi E sunt
atestate de diferite manuscrise minuscule, dintre care se remarcă 383, 614 şi
2147. În Epistolele lui Pavel dovezile din MS Minuscule au fost triate cu mare
grijă, cu excepţia lucrării nesatisfăcătoare a lui von Soden. Totuşi, 1739 a
atras numeroase studii şi MS înrudite 6, 424, 1908 şi MS Unciale târzii plasate
în mod eronat ca Mpaul, atestă un text de vechime egală şi de importanţă
comparabilă cu P46 şi N. Pentru Apocalipsa, MS 2344 este înrudit cu A şi C,
cele mai bune mărturii pentru textul original al acelei cărţi.
II. Versiuni
Pe la jumătatea sec. al 3-lea cel puţin părţi din
NT au fost traduse din originalul grec în trei dintre limbile lumii antice:
latină, siriacă şi coptă. După aceea aceste versiuni au fost revizuite şi
extinse: la rândul lor ele au devenit baza pentru alte traduceri. Mai ales în
Orient, traducerea Bibliei a devenit o parte integrantă a lucrării misionare a
creştinilor de limbă greacă şi siriacă. Pe măsură ce s-au dezvoltat bisericile
şi a înflorit teologia, versiunile au fost revizuite pe baza textului grec care
predomina în acea perioadă. Prin urmare, atât pe baza antichităţii lor cât şi
pe baza contactelor cu limba greacă în diferite momente ale istoriei,
versiunile păstrează mult material important pentru critica de text.
Din această schiţă este clar că fiecare versiune
are o istorie a sa. Prin urmare, este nevoie de critica textuală internă a
oricărei versiuni mai înainte de a putea fi folosită pentru stabilirea textului
grec şi aproape în nici un caz nu putem vorbi despre „versiunea cutare sau
cutare", ci trebuie să vorbim despre MS cutare sau despre o anumită formă sau
un anumit stadiu al versiunii în discuţie. Lucrul acesta pe care l-am observat
deja la versiunile latine şi siriace ar trebui să devină o regulă generală.
În urmărirea istoriei interne a unei versiuni avem
avantajul fenomenului de „redare" care ne ajută, fenomen care nu este
întâlnit când avem de-a face cu textul grec. În greacă tipurile textului pot fi
distinse numai pe baza variantelor: în orice versiune, chiar şi aceeaşi
variantă poate fi redată diferit în anumite MS. Dacă aşa stau lucrurile, pot fi
urmărite diferite stadii în cadrul evoluţiei versiunii.
Totuşi, vom întâmpina dificultăţi când vom folosi o
versiune oarecare pentru a face analiza critică a textului grec. Aceste
dificultăţi apar datorită faptului că nici o limbă nu poate reproduce o altă
limbă cu exactitate absolută. Lucrurile stau aşa chiar şi în cazul limbilor
înrudite cu greaca, cum sunt latina sau armeana; este şi mai adevărat cu
privire la limbi de alt tip lingvistic cum sunt limbile coptă şi georgiană.
Particule esenţiale pentru una dintre limbi nu au echivalent sau nu sunt
necesare în cealaltă; verbele nu au conjugări echivalente; nuanţele şi
idiomurile sunt pierdute. Uneori un traducător pedant maltratează propria sa
limbă pentru a face o redare literală a textului grec; în asemenea cazuri putem
avea un raport aproape ad-litteram al modelului grec. Dar în versiunile cele
mai vechi nu întâlnim pedanteria şi întâlnim dificultăţile prezentate de
idiomuri care păstrează caracterul original şi uneori parafrazări. Cu toate
acestea, pentru descoperirea textului original trebuie să folosim dovezile
furnizate de versiuni.
Unii au susţinut că un factor important în istoria
multor versiuni este Diacessaronul, o armonie a celor patru evanghelii
şi scrierile apocrife elaborată în cca. 180 d.Cr. de către Tatian, un creştin
asirian convertit în Roma şi ucenic al lui Iustin Martirul (*CANONUL NT). Din
nefericire pentru cercetători, până recent nu a existat nici o dovadă
neechivocă în siriacă, limba probabilă a originalului. Cea mai importantă
mărturie o constituie un comentariu al lui Ephrem Sirianul care s-a păstrat în
limba armeană (o porţiune considerabilă a originalului siriac al acestui
comentariu a fost scoasă la lumină în 1957); o traducere în limba arabă s-a
păstrat în mai multe manuscrise, dar se pare că a fost influenţată în mare
măsură înainte de traducere de textul versiunii Peshitta în limba siriacă;
Codicele latin Fuldensis, influenţat în mod asemănător de versiunea latină
Vulgata; şi un fragment în greacă găsit la Dura-Europos. Răspândirea şi
influenţa lui se poate dovedi prin existenţa armoniilor în limba germană veche,
în germana medievală, în limba olandeză medievală, în engleza medievală, în
dialectele toscan şi veneţian al limbii italiene medievale, în limba persană şi
turcă. Este clar că un Diatessaron stă la baza celei mai vechi versiuni
siriace, armeniene şi georgiene, dar ideea că a fost influenţat de latină are
multe deficienţe. Aceste probleme continuă să constitue un domeniu de cercetare
şi controversă.
Cele trei versiuni de bază traduse direct din
greacă sunt versiunile latină, siriacă şi coptă. La nici una dintre aceste
versiuni nu sunt cunoscute cu certitudine stadiile mai vechi. Tertullian a
tradus de obicei direct din greacă, cu o varietate mare de redare din care se
poate vedea familiaritatea lui cu o formă mai timpurie a traducerii în latina
veche. Dovezile aduse de manuscrise pentru existenţa unui stadiu anterior
versiunii stadiul Vulgata constau din circa 30 de manuscrise fragmentare.
Acestea prezintă o bogăţie uluitoare de variante şi merită pe bună dreptate
remarca lui Ieronim: „tot sunt paene (exemplaria) quot codices".
Cercetătorii fac de obicei distincţie între două sau trei tipuri principale de
text (adică, „african", „european" şi uneori „italian") în
diferitele părţi ale NT dinainte de Ieronim; Instititutul Vetus Latina din
Beuron prezintă în ediţia sa o analiză mai precisă a siglelor alfabetice pentru
tipuri şi sub-tipuri de text.
Însă în Evanghelii există mai multe corelaţii între
tipuri decât s-a crezut de obicei: şi chiar în latina „africană" a MS k şi
e se pot discerne mai multe stadii de traducere şi revizuire. Ieronim a făcut o
revizuire a Bibliei latine (cunoscută de obicei sub numele Vulgata) la cererea
Papei Damasus prin anul 382 d.Cr. Nu se ştie cât de departe s-a extins
revizuirea făcută de el. Cărţile mai târzii ale NT, sunt probabil revizuite
foarte puţin. În cursul vremii şi această revizuire a devenit coruptă şi în
istoria ei figurează o serie de încercări de purificare a ei, cele mai
remarcabile fiind cele făcute de Cassiodorus, Alcuin şi Theodulph.
După folosirea unei evanghelii apocrife, Biserica
siriacă a primit evangheliile canonice sub forma Diatessaronului: acesta
a rămas în vogă multă vreme, dar treptat a fost înlocuit de evangheliile
separate în forma care ne sunt cunoscute în MS Curetonian şi Sinaitic şi în
citate. A fost reţinută o mare parte a limbajului lui Tatian în cele patru
evanghelii. Nu avem nici un MS al unei versiuni paralele a Faptelor Apostolilor
şi Epistolelor, dar citatele date de Ephrem indică existenţa unei asemenea
versiuni. Către sfârşitul sec. al 4-lea a fost făcută o revizuire a unui text
de bază în siriacă veche pe baza unui standard grec înrudit cu textul grec din
Codicele B; această traducere a fost Peshitta, care cu timpul a devenit
„versiunea autorizată" a tuturor bisericilor siriace. Autorul traducerii
este necunoscut: se poate vedea că au lucrat mai multe persoane, Versiunea
cuprinde cărţile canonice din NT cu excepţia 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi
Apocalipsa. Revizuiri teologice de mai târziu - făcute de Policarp, la comanda
lui Mar Xenaia (Philoxenus) din Mabbug (508 d.Cr.) şi de Thomas de Harkel (616
d.Cr.). S-au păstrat puţine manuscrise din fiecare versiune şi existenţa unei
versiuni separate în Harkel (o versiune distinctă lipsită de comentariile
teologice de pe margine din versiunea Philoxenus) continuă să fie o problemă
controversată. Versiunea în dialectul distinct palestinian siriac pare să nu
fie înrudită cu acest curent de traducere, dar originea ei este necunoscută în
prezent. O mare parte a NT s-a păstrat sub formă de lecţionare.
Fragmente biblice sunt găsite în câteva dialecte
copte: întregul NT în limba bohairică, dialectul din Egiptul de Jos şi din
Deltă; aproape tot NT în limba sahidică, dialectul din Egiptul de Sus;
fragmente considerabile în fayyumică şi achmimică; şi Evanghelia după Ioan în
sub-achmimică. Urmărirea în detaliu a istoriei versiunii în aceste dialecte şi
în diferite părţi ale NT nu a fost realizată până în prezent; nici datele
versiunilor sau corelaţiile dintre ele, dacă există, nu au fost elucidate încă
din materialele abundente care ne stau la dispoziţie. Versiunea sahidică este
datată de obicei în sec. al 3-lea sau al 4-lea, în timp ce pentru versiunea
bohairică au fost propuse date diverse, din sec. al 4-lea până în sec. al
7-lea. În linii mari aceste versiuni sunt în armonie cu textele tip greceşti
găsite în Egipt: elementul Diatessaronic care poate fi observat în textele
latine şi siriace se poate distinge cu greutate aici şi se poate trage
concluzia că, indiferent care sunt relaţiile interne dintre versiuni în
diferite dialecte, versiunea coptă în ansamblu este într-o relaţie directă cu
textul grec.
Majoritatea celorlalte versiuni se bazează pe
acestea. Din latină provin versiunile medievale într-o serie de limbi vest
europene: în timp ce acestea reflectă în principal versiunea Vulgata, pot fi
găsite urme din latina veche. Astfel, versiunea provensală şi cea boemiană
păstrează un text important al Faptelor Apostolilor. Versiunile siriace au
servit ca bază pentru o serie de alte versiuni, cea mai importantă dintre ele
fiind versiunea armeană (din care a fost tradusă versiunea georgiană) şi cea
etiopiană. Acestea au o istorie internă complexă, forma lor finală fiind
conform textului grec, dar în stadiile lor anterioare existând mai multe
neconcordanţe între cele două versiuni. Versiunea persană şi cea sogdiană
derivă din cea siriacă, în timp ce multe versiuni arabe şi fragmente în nubiană
au o origine siriacă şi coptică. Versiunea gotică şi cea slavonă sunt traduceri
directe din greacă, făcute în sec. al 4-lea şi, respectiv, al 10-lea.
III. Citate patristice
Pentru datarea diferitelor texte tip şi pentru
stabilirea localizării lor geografice, ne bazăm pe datele furnizate de citatele
scripturale în scrierile creştine primare. În domeniul acesta au fost făcute
multe cercetări, cele mai importante rezultate fiind bazate pe scrierile lui
Origen, Chrysostom şi Photius, dintre scriitorii greci, Cyprian, Lucifer de
Cagliari şi Novatian, dintre scriitorii latini, şi Ephrem şi Aphraat dintre
scriitorii sirieni. Cu privire la efectul lucrării lui Marcion şi Tatian asupra
textului NT şi cu privire la textele atestate de Irenaeus - toate acestea fiind
probleme de mare importanţă - continuă să existe oarecare incertitudine.
Studiul este complicat de amintirile vagi ale memoriei umane şi de obiceiurile
de citare. Găsim de asemenea cazuri în care atunci când scriitorul şi-a
schimbat domiciliul, a schimbat şi manuscrisele sau, dimpotrivă, a luat cu sine
un anumit text standard. Din aceste motive, puţini sunt gata să accepte o
variantă atestată numai în citate; totuşi, F. Blass şi M.-E. Boismard au
îndrăznit să trateze în felul acesta textul Evangheliei după Ioan.
IV. Analiza
În multe cazuri din literatura clasică găsim că
materialul disponibil pentru stabilirea textului poate fi analizat într-o
tulpină, stemma, sau linie de descendenţă, care coboară de la arhetipul
care poate fi reconstituit în mod adecvat chiar şi atunci când între MS nu
găsim o transcriere atentă, aşa cum este adesea cazul. Materialul NT nu se
pretează la o asemenea analiză în ciuda eforturilor mai multor cercetători de a
aplica metoda genealogică. Westcort şi Hort au folosit criteriul de combinare a
variantelor ca o primă etapă a unei asemenea analize. În felul acesta ei au
stabilit inferioritatea textului unei serii de MS târzii, o concluzie
coroborată prin al doilea criteriu al lor, dovada citării patristice. Totuşi,
ei au fost confruntaţi cu două tipuri de text, adică, unul atestat de B X şi
unul atestat de D latin. Pe baza criteriilor lor ei nu au putut alege între
aceste texte de vechime egală, şi de aceea au folosit un al treilea criteriu,
care este în mod inevitabil întrucâtva subiectiv, şi anume, criteriul
probabilităţii intrinseci. În felul acesta ei au putut urmări textul B X în
majoritatea cazurilor şi au putut respinge textul latin D.
Analiza lui H. von Soden asupra aceluiaşi material
a ajuns la un sistem de trei recenzii, care - după părerea sa - datează toate
din sec. al 4-lea: printr-un procedeu aritmetic simplu el a crezut că poate
ajunge la textul dinainte de recenzie, incluzând întotdeauna factorul de
armonizare pe care l-a considerat dominant (în evanghelii apare influenţa
corupătoare a Diatessaronului).
Nici una dintre teorii nu a întrunit o aprobare
necondiţionată. Metodologia lui von Soden poate fi criticată datorită
rigidităţii, uneori artificiale a tiparului său triplu şi datorită faptului că
a folosit fără spirit critic Diatessaronul arab. După aprecierea lui Lake,
el este „adeseori instructiv, dar rareori corect". Teoria lui Hort a
stârnit multe controverse. La început a fost urmată în mod servil, apoi a fost
pusă la îndoială datorită cunoştinţelor crescânde despre versiunea latină şi
siriacă, şi de familiile de manuscrise minuscule cu legături patristice
timpurii - amândouă aceste elemente au ajutat la crearea tabloului unor „texte
mixte" încă de foarte timpuriu şi a contrazis împărţirea clară în texte
tip sau texte standard. Dar recent, aşa cum s-a anticipat pe baza analizei
critice raţionale a codicelui B şi a textelor înrudite făcută de Lagrange şi
Ropes, descoperirile noi şi examinarea proaspătă au avut ca rezultat o creştere
a consensului că textul P75-B din Luca şi Ioan şi textul P46-B al Epistolelor
lui Pavel este un text bun în majoritatea trăsăturilor sale. Totuşi, nu este
negată posibilitatea existenţei unei alterări în text. Hort a greşit când a
sugerat, cu sau fără intenţie, că al treilea criteriu de probabilitate
intrinsecă are „obiectivitatea" metodei genealogice exemplificată în
primul şi al doilea criteriu. De fapt, el a folosit metoda criticii raţionale
şi concluziile sale par să fi fost corecte în multe cazuri, dar nu în toate.
Avem nevoie de analiza textelor tip, de istoria lor şi de recenziile lor, dacă
acestea au existat: dar stadiul final al oricărei căutări a textului original
poate fi atins numai prin critică raţională, adică, prin aplicarea judecăţii
ştiinţifice, prin probabilitate intrinsecă. Mai multe criterii obiective pot fi
stabilite pentru acest scop.
V. Criterii
În această problemă standardele stilistice şi
lingvistice joacă un rol important. În fiecare parte a NT rămâne suficient de
mult material fără variaţii prea importante pentru a permite studii ale
stilului caracteristic şi ale modului de utilizare de către scriitorii
individuali. În cazuri de îndoieli textuale putem folosi aceste cunoştinţe
referitoare la stilul obişnuit al cărţii în discuţie. În plus, în Evanghelii
preferăm variantele în care lipseşte influenţa pasajelor sinoptice paralele;
sau pe cele în care un tipar aramaic pronunţat inclus în textul gr. revelează
tradiţia originală de bază. În toate cazurile vom evita construcţiile în greaca
din Atica sau aticizată şi le vom prefera pe cele în greaca elenistică. În alte
locuri pot fi observaţi factori dintr-o sferă mai largă. Paleografia poate
elucida variantele care derivă din erori primitive în tradiţia manuscrisului.
Istoria sau economia sec. 1 d.Cr. pot să ne arate uneori cum să alegem între
două variante prin furnizarea de informaţii cu privire la termenii tehnici,
valoarea banilor, etc. Istoria bisericii şi istoria doctrinelor poate revela
momentul în care diferite variante manifestă o acomodare faţă de tendinţele
doctrinare mai târzii.
Din faptul că asemenea criterii pot fi aplicate
este clar că în ciuda abundenţei de materiale care conţin textul NT, acesta
este păstrat destul de bine şi de corect, suficient de bine încât să putem
analiza din punct de vedere stilistic scrierile lui Pavel sau Ioan, sau să
putem decide în care cazuri doctrina a schimbat textul. În nici un caz textul
nu este atât de incert încât să necesite o alterare a evangheliei de bază. Dar
cei care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu doresc cea mai mare exactitate în
detaliile cele mai mărunte, şi cunoaşterea nuanţelor este posibilă prin
cunoaşterea ordinii cuvintelor, a timpurilor, a schimbării particulelor, etc.
VI. Istoria textului
Putem schiţa pe scurt istoria textului NT. Mulţi
dintre factorii cei mai vechi care au acţionat sunt cei descrişi în istoria
creşterii *Canonului NT. Evangheliile au circulat în mod separat, dar
Epistolele lui Pavel au circulat ca un volum; Faptele Apostolilor, Apocalipsa
au avut o istorie fluctuantă; Epistolele generale sunt lăsate în umbră de
celelalte: toate acestea sunt reflectate în informaţiile textuale pentru mai
multe cărţi. În cursul perioadei de definitivare a Canonului au acţionat mai
mulţi factori. Din cea mai veche perioadă pe care o putem urmări a existat o
tendinţă de a modifica textul grec potrivit cu moda predominantă sau potrivit
cu preferinţa cărturarului; în cazul Evangheliilor s-a urmărit o identitate
verbală mare, adeseori în detrimentul Evangheliei după Marcu. În unele cazuri a
fost adăugară „tradiţia volantă"; sau au fost scoase unele lucruri din textul
scris. Învăţători eretici cum sunt Marcion şi Tatian au lăsat amprenta
corecturilor tendenţioase asupra ediţiilor textului lor şi nu încape îndoială
că oponenţii lor au căzut în aceeaşi cursă. În Faptele Apostolilor alterările
probabil că au fost făcute pentru motive pur literare sau de popularizare.
Totuşi, pot fi găsite texte bune, păstrate fie prin miracol, fie prin
filologie, deşi nu este cunoscut nici un text fără vreo alterare. În sec. al
2-lea şi al 3-lea găsim, în diferite proporţii, o combinaţie de dovezi bune şi
mai puţin bune.
Mai multor cercetători li s-a părut că spre
sfârşitul sec. al 3-lea sau începutul sec. al 4-lea au fost făcute încercări de
recenzare. Dar există prea puţine dovezi directe în privinţa aceasta şi
descoperiri şi discuţii recente au prezentat problema aceasta într-o lumină
nouă. Din afinitatea strânsă dintre P75 şi B ştim că textul standard al
manuscrisului B, cunoscut de Părinţii alexandrini, nu a fost o creaţie a
ipoteticului Hesychius (menţionat ca autor al recenziei, alături de Lucian, de
către Ieronim în scrisoarea sa către Damasus), ci a existat în sec. al 2-lea.
Totuşi, întrucât din câte ştim din papirusuri în Egipt erau cunoscute alte
texte standard, se poate ca în urma cercetărilor să se fi salvat ceea ce ar fi
fost condamnat pe temeiuri filologice tradiţionale. Textul bizantin a fost
asociat cu numele lui Lucian şi ideea aceasta a fost sprijinită de
similaritatea multor trăsături cu cele din recenzia LXX făcută de Lucian.
Totuşi se poate ca, această recenzie să fie mai veche decât textul lui Lucian,
cel puţin în unele dintre elementele sale, şi în NT avem de asemenea unele
dovezi despre varianta bizantină în papirusuri mai vechi decât această dată.
Aşa-numitul text Cezarean, pe care Streeter şi Lake au fost atât de siguri că
l-au găsit în citatele lui Origen şi Eusebius, în Codicele O şi în diferite
MS Minuscule, s-a dezintegrat în urma unei examinări mai atente. Deşi s-ar
putea să existe o formă recenzată în unele dintre mărturiile aduse, a existat
un stadiu anterior recenziei, cunoscut de exemplu în P45. Cu alte cuvinte,
acolo unde poate fi discernută activitatea teologilor creştini, putem observa
că ei nu au creat texte noi ci au ales dintr-o diversitate de texte deja
existente. În Epistole sfera alegerii lor pare să fi fost mult mai limitată
deoarece au fost găsite numai trei forme (alexandrină, bizantină şi
„apuseană"), dar în Apocalipsa se pot vedea clar patru tipare, dar unul
dintre ele nu este înrudit cu diviziunile textuale ale evangheliilor. Ceea ce
generaţiile mai vechi au numit „textul apusean" ilustrează modul în care
variantele antice au putut coexista în anumite tradiţii alături de material
care este evident că este secundar. Principiul alegerii folosit de teologii
creştini din secolele al 3-lea şi al 4-lea trebuie să fie examinat de noi şi
sobrietatea generală a judecăţii alexandrine iese tot mai mult în evidenţă.
Totuşi, nici un critic de astăzi nu ar folosi un singur text standard, chiar
dacă acordă un loc special unui anumit text.
În Evul Mediu textul alexandrin pare să fi trecut
printr-o eclipsă. Diferite forme ale textului cezarean şi bizantin s-au luptat
pentru supremaţie până prin sec. al 10-lea. După aceea se poate spune că textul
bizantin a devenit suprem în sensul că au fost produse şi păstrate multe
manuscrise aproape identice. Dar variante păstrate încă din cele mai vechi
timpuri reapar în manuscrise târzii şi manuscrise importante ale altor recenzii
şi chiar textul care antedatează recenzia provine de la date foarte târzii, în
timp ce unele manuscrise târzii şi-au schimbat în mod surprinzător loialitatea
de la un text standard la altul.
VII. Concluzii
Misiunea criticii textuale a NT este vastă şi
neterminată. Este cert că au fost făcute progrese de când materialul a început
să fie colectat şi examinat în sec. al 17-lea. Atât Hort cât şi von Soden
prezintă texte mai bune decât textele tipărite din timpul Renaşterii şi oferă o
bază solidă pe care se poate construi o exegeză satisfăcătoare. Este evident că
multe dintre principiile de la baza textului alexandrin au fost sănătoase, dar
trebuie să ţinem cont că până şi cele mai bune lucrări filologice ale
antichităţii necesită o examinare critică dacă vrem să căutăm textul original.
Critica textuală este ca şi cărturarul instruit în Împărăţia cerurilor care
scoate din comorile sale lucruri noi şi lucruri vechi. Analizele textuale din
anii de după război ar trebue să ne aducă mai aproape de cuvintele adevărate
ale apostolilor, mai aproape decât orice generaţie anterioară; totuşi, nu putem
face altceva decât să construim pe temeliile puse de alţii.
BIBLIOGRAFIE
P. Maas, Textkritik, 1950 (E.T. 1958); G.
Pasquali, Storia della Tradizione e Critica del Testo, 1952; A. Dain, Les
Manuscrits, 1964; C. Tischendorf, Novum Testamentum Graece, 8a
Editio Maior, 1869-72; H. von Soden, Die Schriften des neuen Testaments in
ihrer aeltesten erreichbaren Textgestalt, 1911-1913; C. R. Gregory, Textkrilik
des neuen Testaments, 1900-1909; F. H. A. Scrivener, Introduction to the
Criticism of the New Testament, 1894; A. Voobus, Early Versions of the
New Testament, 1954; B. F. Westcott şi F. J. A. Hort, The New Testament
in the Original Greek, 1881; K. Lake, The Text of the New Testament,
1928; M.- J. Lagrange, Critique Textuelle, 2: La Critique Rationelle,
1935; G. D. Kilpatrick, „Western Text and Original Text in the Gospels and
Acts", JTS 44, 1943, p. 24-36 şi „Western Text and Original Text in the
Epistles", JTS 45, 1944, p. 60-65; G. Zuntz, The Text of the Epistles,
1953; M. M. Parvis şi A. P. Wikgren (ed.), New Testament Manuscript Studies,
1950; A. J. F. Klijn, A Survey of the Researches into the Western Text of
the Gospels and Acts, 1, 1949; 2, 1969; J. Schmid, Studien zur
Geschichte des griechischen Apokalypse-Textes, 1955; S. Éphrem, Commentaire
de l’évangile concordante, Texte syriaque édite et traduite par D. Louis Leloir,
1963; C. M. Martini, Il problema della recensionalita del codice B alla luce
del papiro Bodmer XIV, 1966; J. N. Birdsall, „The New Testament Text",
Cambridge History of the Bible, 1, 1970, p. 308-377; K. Aland, Die
alten Übersetzungen des neuen Testaments, die Kirchenväterzitate u. Lektionare,
1972; B. M. Metzger, The Text of the New Testament, 1968; idem, A
Textual Commentary on the Greek New Testament, 1971; idem, The Early
Versions of the New Testament, 1977.
Ediţii selectate: Novum Testamentum Graece et
Latine... edidit Augustinus Merk 8, 1958; Novum Testamentum Graece...
curavit E. Nestle, 1963 H. KAINH DIAOHKH (ed. G. D.
Kilpatrick), British and Foreign Bible Society, 1958.
J.N.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu