templu



TEMPLU.

I. Cadrul istoric

Unele dintre cele mai vechi structuri construite de om au fost templele sau altarele unde putea să se închine zeului în „casa" acestuia (vezi K. M. Kenyon, Archaeology in the Holy Land, p. 41, 51, cu privire la altarele mezolitice şi neolitice de la Ierihon). Turnul *Babel este prima structură menţionată în Biblie cate implică existenţa unui templu (Geneza 11:4). Deşi se pare că acest turn a fost destinat şi fie un loc unde omul să se întâlnească cu Dumnezeu, el simbolizează încrederea în sine a omului care încearcă să se urce până la cer şi din cauza acestei mândrii a fost condamnat.

În Mesopotamia, de unde a plecat Avraam, fiecare cetate avea un templu dedicat zeului patron al cetăţii. Zeul era considerat proprietarul terenului şi dacă acest teren nu era binecuvintat de zeu, pământul era neproductiv şi ca urmare erau venituri slabe pentru templu. Regele sau domnitorul local acţiona ca şi adminstrator în locul zeului.

Nu avea rost ca Patriarhii seminomazi să construiască un anumit altar pentru Dumnezeul lor. Dumnezeu S-a revelat cum a vrut şi unde a vrut. Asemenea ocazii au fost uneori scena unui *altar de jertfă. Aceste ocazii puteau fi comemorate printr-un *stâlp de aducere aminte (Geneza 28:22).

După ce Israel s-a format ca naţiune a apărut necesitatea unui altar central, ca un punct de adunare pentru tot poporul, un simbol al unităţii lor în închinarea Dumnezeului lor. Această nevoie a fost satisfăcută de *cortul întâlnirii în timpul călătoriei prin pustie şi de altarele recunoscute oficial în timpul perioadei judecătorilor (de ex. Sihem, Iosua 8:30 ş.urm.; 24:1; Silo, 1 Samuel 1:3).

Popoarele din Canaan aveau propriile lor temple numite „casa lui Dagon" sau casa zeităţii patronatoare (ebr, bet dagon, 1 Samuel 5:5; bet ’astarot, 1 Samuel 31:10; cf. bet yhwh, Exod 23:19). Au fost descoperite numeroase temple la Bet-Şean, Haţor şi în alte locuri.

Absenţa unui altar pentru Iahve a părut nepotrivită atunci când David şi-a consolidat puterea şi a construit un palat permanent pentru sine. Regele a spus: „Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort” (2 Samuel 7:2). Nu i-a fost dat lui să construiască Templul deoarece mâinile lui erau pătate de sângele duşmanilor săi, dar el a adunat materialele, a strâns bogăţiile şi a cumpărat locul (1 Cronici 22:8, 3; 2 Samuel 24:18-25). Solomon a început construcţia în anul al 4-lea al domniei sale şi Templul a fost terminat 7 ani mai târziu (1 Împăraţi 6:37-38).

II. Templul lui Solomon

a. Locul

În prezent nimeni nu contestă că Templul s-a aflat în zona numită acum „Haram esh-Sherif’, la E de „Oraşul Vechi" din *Ierusalim. Localizarea precisă în această zonă vastă este mai puţin certă. Cea mai înaltă parte a masivului stâncos (pe care se află în prezent clădirea cunoscută sub numele de „Domul de pe stâncă") se poate să fi fost locul sanctuarului interior sau al altarului pentru arderea de tot din curtea Templului (2 Cronici 3:1). Se presupune că această stâncă a făcut parte din aria de treierat a lui *Arauna, cumpărată de David cu 50 de sicli de argint (2 Samuel 24:24) sau 600 de sicli de aur (1 Cronici 21:25).

Nu s-a păstrat deasupra pământului nimic din construcţia lui Solomon, iar în săpăturile patronate de Fondul de Explorare a Palestinei nu au fost găsite urme clare. De fapt, este probabil ca lucrarea de nivelare a stâncii şi de construire a zidurilor de reţinere pentru curtea Templului lui Irod să fi şters orice urme ale construcţiilor mai vechi.

b. Descrierea

Pasajele din 1 Împăraţi 6-7 şi 2 Cronici 3-4 trebuie să fie baza pentru orice reconstituire a Templului lui Solomon. Aceste relatări, deşi detaliate, nu descriu toate aspectele, unele nu sunt înţelese complet şi conţin unele discrepanţe aparente (de ex. 1 Împăraţi 6:2 şi 16 ş.urm.). Ele pot fi completate prin referirile incidentale şi din descrierea Templului lui Ezechiel, o versiune dezvoltată a clădirii lui Solomon (Ezechiel 40-43). Terenul care era proprietatea Templului avea o formă alungită, fiind orientat pe direcţia E la V. Este logic să presupunem că, la fel ca şi Templul lui Ezechiel, a fost situat pe o platformă (cf. Ezechiel 41:8). Nu sunt date dimensiunile zonei învecinate. Tot astfel, urmând planul Templului lui Ezechiel, se pare că au existat două curţi, una interioară şi una exterioară, o sugestie sprijinită de 1 Împăraţi 6:36; 7:12; 2 Împăraţi 23:12; 2 Cronici 4:9.

Altarul de bronz pentru arderile de tot se afla în curtea interioară (1 Împăraţi 8:22, 64; 9:25). Era un pătrat cu latura de 20 de coţi şi era înalt de 10 coţi (2 Cronici 4: l). Între acest altar şi pridvor se afla ligheanul de aramă pentru spălările rituale („marea de aramă", 1 Împăraţi 7:23-26). Acest bazin mare, cu un diametru de 10 coţi, era aşezat pe patru grupuri de câte patru tauri de bronz orientaţi spre cele patru puncte cardinale. Aceştia au fost îndepărtaţi de Ahaz (2 Împăraţi 16:17).

La dedicarea Templului Solomon a stat pe o „treaptă" de bronz (2 Cronici 6:12 ş.urm., ebr. kiyyor, cuvântul folosit în altă parte pentru „lighean", Exod 30:18, etc.; aici poate indica un lighean răsturnat), care are paralele în sculpturi sir. şi egip. şi poate în akkad. (vezi W. F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1953, p. 152-154).

Nişte trepte duceau din curtea interioară la *pridvor (ebr. ’ulam). Intrarea era flancată de doi stâlpi, *Iachin şi Boaz, cu capiteluri complex ornamentate. Stâlpii nu făceau parte din construcţie. Probabil că trecerea era oprită de o poartă (cf. Ezechiel 40:48).

Pridvorul era lung de 10 coţi şi lat de 20 de coţi (cu privire la lungimea unui cot, vezi *GREUTĂŢI ŞI MĂSURI). Se spune că înălţimea era 120 de coţi (2 Cronici 3:4), dar este cert că această cifră este eronată întrucât restul clădirii era înalt de numai 30 de coţi. La V de pridvor se afla o încăpere mare în care erau îndeplinite ritualurile obişnuite. Acest, „loc sfânt" (ebr. hekal, un cuvânt derivat din sumeriană prin canaanită, E. GAL, „casă mare") era lung de 40 de coţi, lat de 20 de coţi şi înalt de 30 de coţi. Era despărţit de pridvor cu uşi duble din lemn de chiparos, fiecare uşă fiind incrustată cu două frunze. Afirmaţia că stâlpii uşii erau un sfert (ebr. mezuzot me’et rebi’it, 1 Împăraţi 6:33; VSR „de forma unui pătrat", pe baza LXX) este greu de explicat. Poate că uşa era lată de 5 coţi, adică, un sfert din lăţimea peretelui despărţitor, o proporţie intâlnită în unele temple. Ferestre zăbrelite aproape de tavan iluminau locul sfânt (1 Împăraţi 6:4). Aici se afla *altarul de aur pentru arderea tămâiei, masa pentru *pâinea pentru punerea înainte şi cinci perechi de *sfeşnice, împreună cu uneltele pentru *jertfă. Uşile duble de chiparos care duceau la sanctuarul interior (ebr. debir, „locul cel mai lăuntric") erau deschise rareori, probabil numai pentru marele preot, la ceremonia de ispăşire. Stâlpii uşii şi pragul de sus se spune că erau o cincime (ebr. ha’ayil mezuzot hamissit, 1 Împăraţi 6:31). La fel ca şi în cazul termenului hekal, se poate explica drept o cincime din zidul despărţitor, 4 coţi.

Sanctuarul interior era un cub perfect cu latura de 20 de coţi. Deşi este de aşteptat ca nivelul duşumelii să fie deasupra de hekal, nu există nici un indiciu în această privinţă. În interior se aflau două sculpturi de lemn alăturate şi înalte de 10 coţi. Două dintre aripile lor se întâlneau în centru deasupra *chivotului legământului, iar celelalte aripi atingeau pereţii de N şi, respectiv, de S (1 Împăraţi 6:23-28; *HERUVIM). În acest loc preasfânt prezenţa lui Dumnezeu era arătată printr-un nor (1 Împăraţi 8:10 ş.urm.).

Fiecare încăpere era tapetată cu panouri de lemn de cedru şi podeaua era pardosită cu lemn de chiparos (sau pin, ebr. beros; *COPACI). Pereţii şi uşile erau încrustate cu flori, palmieri şi heruvimi şi erau placate cu aur, în maniera în care erau decorate templele antice după cum mărturisesc unele inscripţii. Nu era expusă la vedere nici o lucrătură în piatră.

Zidurile exterioare ale sanctuarului şi ale locului sfânt erau construite cu două terasări de 1 cot pentru a sprijini grinzile celor trei rânduri de încăperi mici de jur împrejur. Astfel, încăperile de la primul nivel erau late de 5 coţi, cele de sus de 6 coţi, iar cele de la al treilea nivel erau late de 7 coţi. O uşă în partea de S avea acees la o scară spirală care ducea la etajele superioare. Aceste încăperi găzduiau fără îndoială diferite magazii şi haine, erau locuite, probabil, de preoţi în timpul slujbei şi adăposteau jertfele de bani şi bunuri aduse de închinători.

S-a speculat mult cu privire la apropierea dintre palatul regal şi Templu, şi s-a tras concluzia că ar fi fost o „Capelă regală". Deşi recunoaştem o asemenea relaţie (fapt confirmat de trecerea care lega cele două clădiri, 2 Împăraţi 16:18), ar trebui să ţinem cont că era potrivit ca viceregele lui Iahve să locuiască aproape de casa lui Dumnezeu; intrarea regelui în Templu nu era oprită.

Solomon a angajat un om din Tir ca să conducă lucrările şi a folosit meşteşugari fenicieni (1 Împăraţi 5:10, 18; 7:13-14). Nu este surprinzător să găsim paralele între planul arhitectonic al Templului şi decoraţiile sale cu lucrări similare care s-au păstrat în unele temple feniciene şi canaanite. Planul temeliei este foarte asemănător cu cel al unui templu mai mic din secolul al 9-lea î.Cr. excavat la Tell Tainat pe Orontes. Acesta constă din trei încăperi, un altar în cea mai lăuntrică şi două coloane în pridvor, coloane care sprijină acoperişul (pentru o descriere completă, vezi R. C. Haines, Excavations in the Plain of Antioch, 2, 1971). La Haţor a fost descoperit de asemenea un alt templu din Epoca târzie a bronzului împărţit în trei încăperi şi construit cu grinzi de lemn între straturile de piatră (Y. Yadin, Hazor, 1972, p. 89-91; cf. 1 Împăraţi 5:18; 6:36). Numeroase plăci de fildeş sculptate (de la pereţii sau mobilierul palatelor) găsite pretutindeni în Orientul antic sunt lucrări feniciene, conţinând adesea teme egiptene. Subiecte obişnuite sunt florile, palmierii şi sfincşii înaripaţi, subiecte care pot fi comparate cu sculpturile din Templu. La fel ca şi panourile din Templu, aceste sculpturi erau acoperite cu aur şi încrustate cu pietre colorate.

c. Istoria târzie

Templele antice au servit în general ca vistierii ale statului, fiind golite pentru a plăti tributul sau fiind umplute şi împodobite cu prăzile de război, potrivit cu puterea ţării. Dacă, pentru un motiv oarecare, domnitorul acorda puţină atenţie templului, acesta îşi pierdea veniturile şi cădea repede în paragină (cf. 2 Împăraţi 12:4-15). Templul lui Solomon nu a făcut excepţie. Comorile care au fost adunate în Templu au fost jefuite de Şişac, regele Egiptului, în timpul domniei lui Roboam, fiul lui Solomon (1 Împăraţi 14:26). Regii de mai târziu, inclusiv Ezechia, care împodobise Templul (2 Împăraţi 18:15 ş.urm.), au folosit vistieria pentru a-i cumpăra pe aliaţi (Asa, 1 Împăraţi 15:18), pentru a plăti tributul sau pentru a cumpăra pe un invadator (Ahaz, 2 Împăraţi 16:8). Regii idolatri au adăugat accesoriile unui altar canaanit, inclusiv simbolurile unor zeităţi păgâne (2 Împăraţi 21:4; 23:1-12), iar Ahaz a introdus un altar de tip străin, care a luat locul mării de aramă, atunci când s-a supus lui Tiglat-Pileser III (2 Împăraţi 16:10-17). Pe vremea lui Iosia (cca. 640 î.Cr.), la 3 secole după construirea sa, Templul avea nevoie de reparaţii considerabile, care au trebuit să fie finanţate din contribuţiile închinătorilor (2 Împăraţi 22:4). În 587 î.Cr. Templul a fost jefuit de Nebucadneţar (2 Împăraţi 25:9, 13-17). Chiar şi după distrugerea Templului oamenii veneau aici ca să aducă jertfe (Ieremia 41:5).

III. Templul lui Ezechiel

Exilaţii au fost încurajaţi în durerea lor (Psalmul 137) de vedenia unui Templu nou pe care a avut-o Ezechiel (Ezechiel 40-43, cca. 571 î.Cr.). Sunt date detalii mai multe decât cele cu privire la construcţia lui Solomon, deşi Templul nu a fost construit niciodată. Templul se deosebea doar prin dimensiunea sa (pridvorul lat de 20 de coţi, lung de 12 coţi; locul sfânt lat de 20 de coţi şi lung de 40 de coţi; sanctuarul interior era pătrat cu latura de 20 de coţi). Zidurile erau acoperite cu panouri ornametale cu incrustaţii de palmieri şi heruvimi. Clădirea era aşezată pe o platformă ridicată la o înălţime de zece trepte flancate cu doi sapi de bronz. Trei rânduri de încăperi înconjurau sanctuarul interior şi locul sfânt. Vedenia dă o descriere a zonei învecinate, ceea ce lipseşte din descrierea primului Templu. O suprafaţă de 500 de coţi pătraţi era înconjurată de un zid în care se găsea câte o singură poartă pe laturile de N, E şi S. Alte trei porţi, de partea opusă celor dinţii, duceau la o curte interioară, unde altarul pentru aducerea jertfei stătea în faţa templului. Toate aceste porţi erau fortificate pentru a împiedica intrarea străinilor, dar nu şi a israeliţilor. În curţi se aflau diferite încăperi pentru depozitare sau care erau folosite de preoţi.

IV. Al doilea Templu

Acesta a dăinuit timp de aproape 500 de ani, mai mult decât primul Templu sau decât Templul lui Irod. Totuşi, este cunoscut numai vag din referiri incidentale. Exilaţii care s-au întors (cca. 537 î.Cr.) au luat cu ei vasele jefuite de Nebucadneţar şi au avut autorizaţie de la Cirus să reconstruiască Templul. Se pare că locul a fost curăţat de dărâmături, că a fost construit un altar şi a început zidirea temeliilor (Ezra 1; 3:2-3, 8-10). Un zid din partea de V a zonei împrejmuite din prezent, care sprijină zidul de piatră al lui Irod, ar putea să constituie o parte din aceste temelii. Când a fost terminat în cele din urmă avea o lungime de 60 de coţi şi o înălţime de 60 de coţi, dar chiar şi temeliile au arătat că era inferior Templului lui Solomon (Ezra 3:12). În jurul Templului erau cămări şi încăperi pentru preoţi. Din unele încăperi ca acestea Neemia l-a scos afară pe Tobia, amonitul (Neemia 13:4-9). 1 Macabei 1:21; 4:49-51 dă informaţii cu privirte la mobilier. Chivotul fusese pierdut în timpul Exilului şi nu a fost recuperat sau înlocuit niciodată. În locul celor zece sfeşnice ale lui Solomon în locul sfânt exista un candelabru cu şapte braţe împreună cu masa pentru pâinea destinată punerii înainte şi altarul tămâierii. Acestea au fost luate de Antioh IV Epiphanes (cca. 175-163 î.Cr.), care a pus în loc „urâciunea pustiirii" (un altar sau o statuie păgână) în data de 15 decembrie 167 î.Cr. (1 Macabei 1:54). *Macabeii triumfători au curăţit Templul de această pângărire şi au înlocuit mobilierul în anul 164 î.Cr. (1 Macabei 4:36-59). Ei au transformat de asemenea locul împrejmuit într-o fortăreaţă atât de puternică încât a rezistat timp de 3 luni la asediul lui Pompei (63 î.Cr.).

V. Templul lui Irod

Clădirea Templului lui Irod, începută în anul 19 î.Cr., a fost o încercare de a-i împăca pe evrei eu regele lor idumeu şi nu o încercare de a-L glorifica pe Dumnezeu. S-au luat precauţii mari pentru a respecta zona sacră în timpul lucrărilor şi s-a mers până acolo încât 1000 de preoţi au fost instruiţi ca zidari pentru a construi Templul. Deşi clădirea principală a fost terminată în curs de 10 ani (cca. 9 î.Cr.), lucrările au continuat până în 64 d.Cr.

Ca bază pentru clădirea Templului şi pentru a oferi un loc de adunare, a fost nivelată o suprafaţă de 450 m de la N la S şi circa 300 m de la E la V. În unele locuri s-a tăiat în stâncă pentru obţinerea unei suprafeţe netede dar o mare parte a fost construită cu dărâmături şi întreaga zonă a fost înconjurată cu un zid masiv de blocuri de piatră (de obicei înalte de 1 m şi lungi de 5 m; cf. Marcu 13:1). La colţul de SE, deasupra văii Chedronului, curtea interioară era la vreo 45 de m. deasupra stâncii. Probabil că parapetul deasupra acestui colţ a fost „streaşina" Templului (Matei 4:5). Porţiuni din acest zid continuă să dăinuiască. O poartă pătrundea zidul de N (Poarta Tadi), dar se pare că nu a fost folosită niciodată, iar o altă parte ducea prin zidul de E (sub Poarta de Aur din prezent). Urme ale celor două porţi irodiene din partea de S sunt vizibile sub Moscheea el-Aqsa. Nişte rampe înclinate duceau în sus de la acestea până la nivelul curţii. Patru porţi erau orientate spre cetate în partea de V. La acestea se ajungea prin viaducte peste valea Tyropoeon (*IERUSALIM). Fortăreaţa Antonia domina colţul de MV al complexului. Aceasta era locuinţa procuratorilor când se aflau în Ierusalim şi garnizoana de aici a fost întotdeauna gata să înăbuşe orice agitaţie de la Templu (cf. Luca 13:1; Faptele Apostolilor 21:31-35). Robele marelui preot erau păstrate aici, ca un simbol al supunerii.

Curtea exterioară a Templului era înconjurată de un portic, în interiorul zidurilor. Potrivit descrierii lui Josephus (Ant. 15.410-416), pridvorul de S avea patru rânduri de coloane şi era numit Pridvodul Regal. Porticurile în celelalte părţi aveau fiecare câte două rânduri. Pridvorul lui Solomon se întindea pe latura de E (Ioan 10:23; Faptele Apostolilor 3:11; 3:12). În aceste colonade cărturarii ţineau cursurile şi dezbaterile lor (cf. Luca 2:46; 19:47; Marcu 11:27) şi tot aici negustorii şi schimbătorii de bani aveau mesele lor (Ioan 2:14-16; Luca 19:45-46). Zona interioară era ceva mai înaltă comparativ cu curtea Neamurilor şi era înconjurată cu o balustradă. Inscripţii în gr. şi lat. avertizau că nu se asuma nici o responsabilitate pentru orice ne-evreu care pătrundea în interiorul ei. Au fost găsite două asemenea inscripţii. Patru porţi ofereau acces în partea de N şi de S şi una în partea de E. Aceasta din urmă avea uşi cu ornamente de bronz tip corintian şi se poate să fi fost Poarta Frumoasă din Faptele Apostolilor 3:2.

Prima curte interioară (Curtea Femeilor) conţinea lăzile cu daruri pentru întreţinerea serviciilor (Marcu 12:41-44). Bărbaţilor le era permis să intre în Curtea lui Israel, ridicată deasupra Curţii Femeilor, iar cu ocazia Sărbătorii Corturilor puteau intra în curtea cea mai lăuntrică (Curtea Preoţilor) pentru a înconjura *altarul. Acesta era construit din piatră necioplită, la o depărtare de 22 de coţi de pridvor (cf. Matei 23:35). Planul clădirii a fost copiat după planul lui Solomon. Pridvorul era lat de 100 de coţi şi înalt de 100 de coţi. Un culoar lat de 20 de coţi şi înalt de 40 de coţi dădea intrarea, iar un alt culoar cu dimensiunile pe jumătate conducea la locul sfânt. Acesta era lung de 40 de coţi şi lat de 20 de coţi. O perdea despărţea locul sfânt de sanctuarul cel mai lăuntric (perdeaua dinlăuntru - vălul, Matei 27:51; Marcu 15:38; cf. 2 Cronici 3:14). Sanctuarul interior era pătrat, cu latura de 20 de coţi şi înalt de 40 de coţi, la fel ca şi locul sfânt. O încăpere goală deasupra locului sfânt şi a sanctuarului interior se ridica până la înălţimea pridvorului, 100 de coţi, făcând astfel ca acoperişul să fie la acelaşi nivel. Trei rânduri de încăperi înconjurau laturile de N, S şi V până la o înălţime de 40 de coţi. Ţepuşe de aur erau fixate pe acoperiş pentru a împiedica păsările să-şi facă cuib acolo.

Clădirea magnifică înălţată din piatră gălbuie şi aur abia fusese terminată (64 d.Cr.) când a fost distrusă de soldaţii romani (70 d.Cr.). Candelabrul de aur, masa pentru punerea înainte şi alte obiecte au fost duse în triumf la Roma, aşa cum se vede pe arcul de triumf al lui Titus.

Cu privire la organizarea Templului, vezi *preoţi şi leviţi.

BIBLIOGRAFIE
Cel mai bun sumar este cel al lui A. Parrot, The Temple of Jerusalem, 1957, cu o bibliografie cuprinzătoare. Pentru un studiu detaliat, vezi L. H. Vincent, Jérusalem de l’Ancien Testament, 1-2, 1954; J. Simmons, Jerusalem in the Old Testament, 1952; T. A. Busink, Der Tempel von Jerusalem, 1970; L. H. Vincent, „Le temple hérodien d’apres la Misnah", RB 61, 1954, p. 1-35; C. J. Davey, „Temples of the Levant and the Buildings of Solomon", TynB 31, 1980, p. 107-146. Cu privire la reconstituiri ale Templului lui Solomon, vezi G. E. Wright, BA 18, 1955, p. 41- 44.

A.R.M.

VI. „Templul" în Noul Testament

Două cuvinte gr. hieron şi naos, sunt traduse „templu". Primul termen se referă la complexul de clădiri care alcătuiau Templul de la Ierusalim, iar al doilea se referă mai concret la sanctuar. Comentatorii atrag atenţia asupra faptului că atunci când scriitorii NT descriu Biserica drept Templul lui Dumnezeu, ei preferă termenul naos. Dar folosirea cuvântului naos în Matei 27:5 şi Ioan 2:20 ne împiedică să acordăm prea multă importanţă acestui fapt. În cazul din Matei 27:5 este aproape cert că termenul trebuie înţeles în sensul de hieron, altfel ar fi foarte dificil să se explicve modalitatea în care Iuda ar fi putut pătrunde în zona care era închisă pentru toţi, cu excepţia preoţilor. În ceea ce priveşte afirmaţia evreilor din Ioan 2:20 că au trebuit 46 de ani pentru clădirea naosului, este puţin probabil că ei au avut în vedere numai sanctuarul propriu-zis. Folosirea termenului naos ca sinonim pentru hieron o întâlnim şi la Herodot (2.170) şi la Josephus (BJ 5. 207-211).

Cu privire la folosirea literală a „templului" în NT, vezi „casă" (oikos) şi „loc" (topos). Pentru o descriere a Templului din Ierusalim pe vremea Domnului nostru, vezi secţiunea V de mai sus. Folosirea metaforică a „templului" ar trebui comparată cu folosirea metaforică a cuvintelor „casă", „clădire" (oikodome), „cort" (skene), „locuinţă" (katoiketerion).

a. Templul în evanghelii

Atitudinea lui Isus faţă de Templul din Ierusalim a conţinut două aspecte opuse. Pe de-o parte, Isus l-a respectat enorm de mult; pe de altă parte, El i-a acordat o importanţă relativ redusă. Astfel, Templul este numit „casa lui Dumnezeu" (Matei 12:4; cf. Ioan 2:16). Tot ce era în Templu era sfânt - a susţinut Isus - deoarece era sfinţit de Dumnezeu care locuia în el (Matei 23:17, 21). Zelul pentru casa Tatălui Său L-a inspirat să-l curăţească (Ioan 2:17) şi gândul despre nimicirea iminentă a cetăţii sfinte L-a făcut pe Isus să plângă (Luca 19:41 ş.urm.). În contrast cu acestea sunt pasajele în care Isus a redus Templul la o poziţie neînsemnată. El, Isus, era mai important decât Templul (Matei 12:6). Templul a devenit un paravan pentru ariditatea spirituală a lui Israel (Marcu 11:12-26 şi textele paralele). Curând avea să piară, deoarece o pângărire îngrozitoare avea să-l facă nepotrivit pentru a supravieţui (Marcu 13:1 ş.urm., 14 ş.urm.). Vezi de asemenea Marcu 14:57 ş.urm.; 15:29 ş.urm. şi textele paralele. Totuşi, aceste atitudini diferite nu sunt lipsite de o explicaţie.

La începutul lucrării Sale Isus S-a adresat iudeilor şi a chemat tot Israelul la pocăinţă. În ciuda opoziţiei crescânde vedem că Isus face apel la Ierusalim (Marcu 11:1 ş.urm. şi textele paralele). Templul a fost curăţit în vederea reformării ordinii existente (11:15 ş.urm. şi textele paralele). Dar implicaţiile mesianice ale acestei acţiuni (Maleahi 3:1 ş.urm.; cf. Psalmii lui Solomon 17:32 ş.urm.; Marcu 11:27 ş.urm.) au atras o ostilitate şi mai mare din partea liderilor religioşi, iar iudaismul inflexibil şi imposibil de reformat a fost judecat în cele din urmă ca nevrednic de prezenţa divină (Marcu 12:1-12). De aceea Isus, care a început prin venerarea Templului, în final a anunţat că respingerea şi moartea Sa aveau să aibă ca rezultat distrugerea Templului. Acuzaţia adusă la judecată care afirma că Isus ar fi spus: „Voi nimici acest templu care este făcut de mâini omeneşti şi în trei zile voi face altul care nu va fi făcut de mâini omeneşti" (Marcu 14:58; cf. 15:29) a fost o replică potrivită la apelul Domnului nostru către evrei. Marcu atribuie însă această afirmaţie unor martori mincinoşi şi cercetătorii speculează cu privire la ceea ce constituia falsul din această mărturie. Probabil că cel mai bine este să interpretăm acuzaţia ca o combinare nescrupuloasă a prezicerii lui Isus că Templul din Ierusalim avea să fie nimicit (Marcu 13:2 şi textele paralele) şi afirmaţia că Fiul omului avea să fie omorât şi avea să învie iarăşi a treia zi (Marcu 8:31; 9:31; 10:34 şi textele paralele). Cu alte cuvinte, falsitatea constă în interpretarea greşită a învăţăturilor date de Isus. Un motiv pentru care Marcu nu a încercat să corecteze interpretarea greşită ar putea fi faptul că acuzaţia era adevărată într-un sens mai profund decât şi-au închipuit martorii. Moartea lui Isus a avut ca rezultat înlocuirea Templului din Ierusalim, iar învierea lui Isus avea să pună pe altul în locul Lui. Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia (Matei 18:20; cf. Ioan 14:23). Prin urmare, Luca şi Ioan nu menţionează acuzaţia falsă deoarece atunci când ei au scris evangheliile lor acuzaţia nu mai era considerată ca fiind neîntemeiată.

b. „Templul" în Faptele Apostolilor

A trecut câtva timp până când ramificaţiile depline ale lucrării lui Cristos au devenit clare şi în Faptele Apostolilor vedem că apostolii continuă să se închine la Templul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 2:46; 3:1 ş.urm.; 5:12, 20 ş.urm., 42 cf. Luca 24:52). Se pare că gruparea de evrei elenişti reprezentată de Ştefan a fost cea care a descoperit că acest crez în Isus ca Mesia însemna abrogarea ordinii simbolizate de Templul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 6:11 ş.urm.). În consecinţă, apărarea lui Ştefan a devenit un atac împotriva Templului sau, mai corect, împotriva atitudinii la care a dat naştere Templul (Faptele Apostolilor 7). Totuşi, nu este clar dacă este justificat să interpretăm condamnarea Templului de către Ştefan ca un indiciu al templului nou care nu este făcut de mâini omeneşti, aşa cum sugerează unii comentatori. Suntem pe un teren mai solid în Faptele Apostolilor 15:13-18. „Cortul lui David" din Amos 9:11 are sensul primar de dinastie sau împărăţie, dar folosirea acestui text din VT în scrierile escatologice ale membrilor comunităţii Legământului de la Qumran sprijină această concepţie nouă despre un templu spiritual (CDC 3.9) şi ne permite să vedem aici o idee vagă a doctrinei despre biserică drept noul templu al lui Dumnezeu care este o caracteristică atât de comună a Epistolelor.

c. „Templul" în Epistole

Doctrina despre biserică drept realizarea templului mesianic din VT şi escatologia intertestamentală apare cel mai proeminent în scrierile lui Pavel. Vezi 1 Corinteni 3:16-17; 6:19; 2 Corinteni 6:16-7:1; Efeseni 2:19-22. Apelul la profeţie este deosebit de puternic în cazul din 2 Corinteni 6:16 ş.urm., unde avem un cuplet din VT (Levitic 26:12; Ezechiel 37:27) care era folosit deja în escatologia iudaică despre templul mesianic (Jubilee 1:17). O caracteristică a imaginii templului în 1 şi 2 Corinteni este aplicarea ei ca un îndemn. Întrucât creştinii sunt realizarea speranţei îndelungate despre templul glorios, ei trebuie să trăiască vieţi sfinte (2 Corinteni 7:1; cf. 1 Corinteni 6:18 ş.urm.). Ei sunt îndemnaţi de asemenea la unitate. Întrucât Dumnezeu este Unul singur, există un singur loc unde El poate locui. Schisma este echivalentă cu profanarea templului şi merită aceeaşi pedeapsă grozavă cu moartea (1 Corinteni 3:5-17). În Efeseni imaginea templului este folosită în interesul instruirii doctrinare. De cea mai mare importanţă în gândirea scriitorului este caracterul inter-rasial al bisericii. Limbajul contextului din 2:19-22 arată clar că apostolul a împrumutat cu largheţe din VT speranţa adunării Israelului şi a tuturor popoarelor la templul escatologic de la Ierusalim. De exemplu, cuvintele „departe" şi „aproape" în v. 13 şi 17 (cf. Isaia 57:19; Daniel 9:7) erau termeni rabinici specifici folosiţi pentru ne-evrei şi evrei (Numbers Rabbah 8:4). De asemenea, cuvântul „pace" menţionat în v. 14 şi 17 este o referire la pacea escatologică care avea să domnească atunci când Israel şi toate popoarele aveau să fie unite într-o singură închinare la Sion (Isaia 2:2 ş.urm.; Mica 4:1 ş.urm.; Enoh 90:29 ş.urm.). Nu încape îndoială că Pavel a considerat roadele misiunii sale între Neamuri ca împlinirea credinţei iudaice în expresia ei cea mai vastă şi mai generoasă. El a spiritualizat speranţa străveche a unei omeniri reunite şi a prezentat pe evrei şi pe ne-evrei ca două ziduri ale unei clădiri, unite prin Cristos şi bazate pe El, cea mai de seamă Piatră din capul unghiului (Efeseni 2:19-22). Afirmaţia că această clădire „creşte" (auxein) pentru a forma un „templu" introduce o nouă imagine, aceea a trupului, şi revelează o anumită fuziune a imaginilor. „Templul" şi „trupul" sunt în mare măsură idei comune despre biserică. Observaţi juxtapunerea celor două concepţii în Efeseni 4:12,16.

Paralele pentru folosirea metaforei în 1 şi 2 Corinteni sunt căutate adesea în scrierile lui Filon şi ale stoicilor, în care individul este numit un „templu". Totuşi, practica nu este justificată suficient. 1 Corinteni 6:19-20 are în vedere individul, dar numai ca membru al comunităţii care în comun formează templul lui Dumnezeu. Filon şi umaniştii greco-romani au spiritualizat cuvântul „templu" de dragul antropologiei, în timp ce Pavel s-a ocupat cu eclesiologia şi escatologia şi nu a manifestat decât un interes foarte secundar faţă de antropologie. Dacă vrem să facem comparaţii le putem căuta cu mai multă justificare în scrierile membrilor comunităţii Legământului de la Qumran (CDC 5.6; 8.4-10; 9.5-6).

Comparaţi „templu" din scrierile lui Pavel cu „casă" din 1 Petru 2:4-10, unde este clar că numeroasele referiri din NT la preoţie şi la caracterul sacrificial al vieţii creştinului îşi are originea în concepţia despre biserică drept sanctuarul lui Dumnezeu. Vezi de asemenea „casă" în Evrei 3:1-6.

d. „Templu" în Epistola către evrei şi în Apocalipsa

Ideea unui templu ceresc, care a fost o idee comună la semiţi şi care a ajutat la păstrarea speranţei iudaice atunci când greutăţile din perioada intertestamentală au făcut să pară că Templul din Ierusalim nu avea să devină niciodată metropola lumii, a fost adoptată de creştini. Referiri la această idee sunt prezente în Ioan 1:51; 14:2 ş.urm.; Galateni 4:21 ş.urm.; şi poate în Filipeni 3:20. „Clădirea în cer... de la Dumnezeu" în pasajul remarcabil de dificil din 2 Corinteni 5:1-5 ar putea să aibă o legătură cu această idee. Desigur, această idee a fost dezvoltată cel mai mult în Evrei şi în Apocalipsa.

Potrivit scriitorului Epistolei către evrei sanctuarul din cer este tiparul (typos), adică, originalul (cf. Exod 25:8 ş.urm.), iar cel de pe pământ, folosit de evrei, este o „copie şi umbră" (Evrei 8:5). Prin urmare, sanctuarul ceresc este adevăratul sanctuar (Evrei 9:24). El aparţine poporului unui nou legământ (Evrei 6:19-20). În plus, faptul că Isus Cristos, Marele nostru Preot, este în acest sanctuar înseamnă că, deşi noi suntem încă pe pământ, noi participăm deja la închinare (10:19 ş.urm.; 12:22 ş.urm.). Ce este acest templu? Scriitorul ne oferă un indiciu când spune că sanctuarul ceresc a fost curăţat (9:23), adică, a fost făcut apt pentru folosire (cf. Numeri 7:1). Adunarea întâilor născuţi (Evrei 12:23), adică, biserica triumfătoare, este templul ceresc (*CORTUL ÎNTÂLNIRII).

Templul ceresc din Apocalipsa face parte din marea schemă de spiritualizare întreprinsă de autor şi trebuie să observăm de asemenea Sionul ceresc (14:1; 21:10) şi Noul Ierusalim (3:12; 21:2 ş.urm.). De fapt, profetului de pe Patmos i-au fost arătate două temple, unul în cer şi altul pe pământ. Acesta din urmă este avut în vedere în 11:1 ş.urm. Biserica hărţuită în lupta ei este descrisă ca şi Templul din Ierusalim, sau, mai precis, ca sanctuarul Templului din Ierusalim, deoarece curtea anterioară, adică, aceia căldicei care sunt la periferia bisericii, este exclusă din măsurătoare. Imaginile preiau ceva din Zaharia 2:5 şi par să aibă acelaşi sens ca şi pecetluirea celor 144.000 din 7:1-8. Cei măsuraţi, adică număraţi, sunt aleşii pe care Dumnezeu îi ia sub apărarea Lui.

O spiritualizare similară este evidentă în vedenia autorului cu privire la templul din cer. Pe vârful Mt. Sion el nu vede un edificiu măreţ, ci mulţimea celor răscumpăraţi (14:1; cf. 13:6). Faptul că Ioan intenţionează să-i facă pe cititorii săi să privească oastea martirilor ca luând locul templului este sugerat în 3:12: „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu". Astfel, templul ceresc, la fel ca şi templul pământesc (vezi mai sus explicaţia despre Efeseni 2:21 ş.urm.), „creşte" pe măsură ce fiecare credincios pecetluieşte mărturia sa prin martiraj. În cele din urmă clădirea va fi terminată atunci când numărul hotărât al celor aleşi se va împlini (6:11). Din acest templu de fiinţe vii Dumnezeu trimite judecata Sa împotriva popoarelor nepocăite (11:19; 14:15 ş.urm.; 15:5-16:1), la fel cum în trecut a hotărât destinul popoarelor din Templul din Ierusalim (Isaia 66:6; Mica 1:2; Habacuc 2:10).

Noul Ierusalim nu are nici un templu (21:22). Într-un document cum este Apocalipsa care urmează îndeaproape imaginile şi motivele tradiţionale, ideea unui Ierusalim fără un Templu este desigur o noutate. Afirmaţia lui Ioan că „nu a văzut nici un templu în cetate" a fost luată în sensul că întreaga cetate era un templu; observaţi că forma cetăţii este cubică (21:16), la fel ca şi sfânta sfintelor din Templul lui Solomon (1 Împăraţi 6:20). Dar Ioan nu afirmă aşa ceva. El afirmă clar ca Dumnezeu şi Mielul sunt Templul cetăţii. Ceea ce vrea să spună el este că în locul templului avem pe Dumnezeu şi Fiul Său. Atât de măreţ era deznodământul încât scriitorul îi pregăteşte pe cititori. La început el anunţă în mod dramatic că templul din cer este deschis şi conţinutul lui poate fi văzut de ochii omeneşti (11:19). Mai târziu el sugerează că locuinţa divină este de fapt Dumnezeu Însuşi (21:3; observaţi jocul de cuvinte skene şi skenosei). În fine, el spune clar că templul este Domnul Dumnezeul Atotputernic şi Mielul. Barierele care îl separă pe om de Dumnezeu sunt îndepărtate una câte una până când nu mai rămâne nici un lucru care să-L ascundă pe Dumnezeu de poporul Său. „Slujitorii Lui vor vedea faţa Lui" (22:3 ş.urm.; cf. Isaia 25:6 ş.urm.). Acesta este privilegiul glorios al tuturor celor care intră în noul Ierusalim.

Folosirea motivului antic al adunării şi reunirii Israelului şi popoarelor la templul escatologic, motiv folosit de autorul Apocalipsa este diferit de cel folosit de Pavel, dar complementar. Aşa cum am remarcat mai sus, Pavel l-a folosit pentru biserica terestră; Ioan îl proiectează în tărâmul ceresc şi în lumea viitoare. Diferenţa este o altă ilustraţie a flexibilităţii imaginii Templului.

BIBLIOGRAFIE
P. Bonnard, Jésus-Christ édifiant son Église, 1948; A. Cole, The New Temple, 1950; Y. M. J. Congar, The Mystery of the Temple, 1962; M. Fraeyman, „La Spiritualisation de l’Idée de Temple dans Ies Épîtres pauiliniennes", Ephemerides Theologicae Lovanienses 23, 1947, p. 378-412; B. Gärtner, The Temple and the Communniy in Qumran and the New Testament, 1965; R. J. McKelvey, The New Temple, 1969; M. Simon, „Le discours de Jesus sur la ruine du temple", RB 56, 1949, p. 70-75; P. Vielhauer, Oikodome, dizertaţie, 1939; H. Wenschkewitz, „Die Spiritualisierung der Kultusbegriffe Tempel, Priester und Opfer im Neuen Testament", Angelos 4, 1932, p. 77-230; G. Schrenk, TDNT 3, p. 230-247; O. Michel, TDNT 4, p. 880-890; 5, p. 119-130, 144-147; W. von Meding, C. Brovm, D. H. Madvig, în NIDNTT 3, p. 781-798.

R.J.McK.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: