ţara promisă



ŢARA PROMISĂ. În prezent există un interes tot mai mare faţă de problemele teologice legate de poporul Israel şi de ţara sa. Există câţiva factori care explică lucrul acesta. În primul rând, accentul pus pe credinţa lui Israel ca fapt istoric a fost întărit de ideea existenţială, care pune accent pe alegerea personală şi nu pe caracterul colectiv al contextului cultural şi geografic. Există în prezent o oarecare reacţie faţă de acest accent, cu recunoaşterea spaţiului şi timpului ca o realitate colectivă şi individuală, necesitând interpretarea lor în contextul teologiei biblice. Accentul pus de VT pe „ţara lui Israel" este redescoperit.

În al doilea rând, înţelegerea tot mai mare a simbolismului şi a folosirii metaforei dă profunzime aridităţii analizei şi lipsei de cuantificare a unei mari părţi a gândirii moderne. Relaţiile spaţiale sunt mai mult decât distanţa sau alte valori abstracte; ele sunt semnificative din punct de vedere personal şi sunt perceptibile din punct de vedere cultural. În prezent se recunoaşte că motivele biblice cum sunt „ţara promisă", „Ierusalim", „pustia", „locuri pustii" etc., au o semnificaţie teologică în mai multe planuri de gândire. Spiritul contemporan de dezrădăcinare a omului, de înstrăinare şi de pierdere, generează interes pentru un „loc" şi „acasă", în lumea lui Dumnezeu. Este recunoscută nevoia umană de „topofilie".

În al treilea rând, criza ecologică aduce în atenţia noastră nevoia ca oamenii să administreze pământul. Mandatul biblic ca omul să aibă stăpânire asupra pământuiui (Geneza 1:26-27) are oare vreo influenţă asupra situaţiei ecologice contemporane? Psalmistul şi-a dat seama că omul poate „insufla groază" pe pământ (Psalmul 10:18). Mandatul creaţiei a fost dat omului ca să „lucreze şi să păzească" pământul (Geneza 2:15). „Aveţi grijă de ţară ca să vă hrănească... ca să fie înmulţite zilele voastre şi ale copiilor voştri" (vezi Deuteronom 11:16-21). Prorocii, în special Ieremia, au condamnat Israelul pentru că nu s-a îngrijit de ţară.

În al patrulea rând, accentul este pus pe Israel ca o realitate istorică şi geografică a promisiunilor lui Dumnezeu, în legământul cu Avraam şi cu poporul lui Iahve. Ţara exprimă realitatea că Dumnezeu este Împăratul universului, Creatorul, care a făcut toate lucrurile aşa încât ţara este a Lui şi a poporului Său (Levitic 25:23; cf. Psalmul 95:4-7). Prin urmare, Iahve este „sfânt" şi nu trebuie confundat sau comparat cu alţi zei (Exod 20:3; Osea 2:4 ş.urm.). Dumnezeu nu este un zeu al naturii, ci Creatorul cerului şi al pământuiui. Ţara este de asemenea moştenirea lui Israel, ca un dar de la Dumnezeu (Deuteronom 26:5-9), dar este o ţară pe care israeliţii nu o pot păstra sau stăpâni pe deplin, fără ajutorul lui Dumnezeu (Judecători 1:19; cf. Iosua 17). Promisiunea şi interdicţia merg mână în mână, în contextul legământului lui Dumnezeu (Exod 23:30-33).

În fine, există un interes apocaliptic faţă de viitorul ţării. În ce măsură este sionismul o interpretare biblică a profeţiei? W. Marxsen, în schiţa geografică a Evangheliei după Marcu, spune că Marcu a scris o „Evanghelie galileană", în care Galilea este locul şi laitmotivul misterului, locul unde a activat Isus, unde Cristos activează în realitatea escatologică şi unde va activa în parousia viitoare. H. Conzelmann, în comentariul său despre Luca, afirmă că Luca se concentrează asupra Ierusalimului ca punctul de intersecţie al iudaismului cu creştinismul, unde Calea ducea la Ierusalim şi de unde Evanghelia a fost râspândită pe tot pământul. Amândoi scriitorii evangheliilor ar putea reflecta o polemică împotriva revendicărilor evreieşti de prioritate asupra ţării lui Israel. De fapt, lucrul acesta a fost anticipat de Ieremia, care a văzut că adevăratul Israel nu avea nevoie de ţara lui Israel, nici pentru identitate, nici pentru închinarea la Iahve. Întruparea a împlinit ambele aspecte şi a făcut mai concrete realităţile practice ale trăirii ca poporul lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE
W. Brueggemann, The Land, 1977; H. Conzelmann, The Theology of St. Luke, 1960; W. D. Davies, The Gospel and the Land, 1974; A. J. Heschel, Israel, 1967; R. H. Lightfoot, Locality and Doctrine in the Gospel, 1938; E. Lohmeyer, Galilea und Jerusalem, 1936; W. Marxsen, Mark the Evangelist, 1969, p. 54-116; idem, „The Holy Land in Judaic Theology", în J. Neusner (ed.), Understanding Jewish Theology, 1973, p. 73-90; R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 74 ş.urm.; G. von Rad, The Problem of the Hexateuch, 1966, p. 79-93; M. Weinfeld, Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972, p. 313-316; G. H. Williams, Wilderness and Paradise in Christian Thought, 1962; L. Lambert, The Uniqueness of Israel, 1979.

J.M.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: