tabăra de lângă mare



TABĂRA DE LÂNGĂ MARE. Locul unde israeliţii şi-au întins tabăra lângă mare şi unde au efectuat traversarea (Exod 13:18; 14:2) a fost un subiect controversat în ultimii 100 de ani. Problema nu poate fi separată de aceea a localizării unor locuri cum sunt Baal-Ţefon, Etam, Migdol, Pihahirot, Marea Roşie (Marea Trestiilor) şi Sucot.

Două tradiţii majore s-au format în legătură cu ruta exodului din Egipt: teoria „sudică" preferă o rută din regiunea de SE a ţinutului Wadi Tumilat către regiunea Suezului, şi teoria „nordică" care propune o traversare în apropierea Lacului Menzaleh, la S de Port Said.

Teoria „sudică" a fost anticipată de Josephus (Ant. 2. 315), care a considerat că israeliţii au pornit de la Latopolis (= egip. bab. vechiul Cairo) spre Baal-Ţefon, la Marea Roşie; Pierre Diacre şi Antonin de Plaisance au avut o tradiţie potrivit căreia evreii au trecut pe la Clysma, în apropiere de Suezul din zilele noastre. Dintre cercetătorii contemporani, Lepsius, Mallon, Bourdon (cu o traversare la Clysma), Cazelles şi Montet au preferat această teorie.

Ruta de N a fost propusă de Brugsch, care a identificat Marea Trestiilor, yam-sup, cu egip. p’twf plasat Lacul Serbonis pe ţărmul Mării Mediterane alături de Baal-Ţefon, la Ras Qasrun. Dar această identificare nu este în armonie cu relatarea biblică, în care Dumnezeu a interzis Israelului să meargă „pe drumul ţării filistenilor" (Exod 13:17-18). Gardiner a fost următorul care a îmbrăţişat teoria rutei de N (JEA 5, 1918, p. 261-269; Recueil Champollion, 1922, p. 203-215), la fel ca şi O. Eissfeldt şi N. Aimé-Giron, cel dintâi identificând Casios şi Baal-Ţefon pe ţărmul mediteranean, iar al doilea identificând Baal-Ţefon cu Tahpanes (papirusul fenician). Cu privire la poziţia lui Albright, vezi mai jos.

H. Cazelles a rezumat întreaga problemă. El a considerat că tradiţia mai târzie datând de la LXX încoace (observaţi expresia thalassa erythra din LXX, „Marea Roşie") vorbeşte despre ruta de S, dar un studiu al numelor din textul ebraic sugerează că acesta indică o rută de N, pe lângă Mediterana; potrivit lui Cazellas, aceste localizări din N au fost datorate unui editor al documentelor J şi E care (la fel ca şi Manetho şi Josephus) a asociat exodul evreilor cu expulzarea hicsoşilor din Egipt. Totuşi, această explicaţie este speculativă.

În fine, există o sugestie complet diferită făcută de W. F. Albright (BASOR 109, 1948, p. 15-16). El a plasat Ra’amses la Tanis  în N, i-a adus pe israeliţi spre SE trecând pe lângă localităţile din Wadi Tumilat (Pitom la Retabeh, Sucot la Tell el-Maskhutah) şi apoi întorcându-se din nou brusc spre N (cf. „să se întoarcă", Exod 14:2) pe la Lacurile Amare spre regiunea Baal-Ţefon localizată la Tahpanes (Defneh) de mai târziu; Migdol este Tell el-Her la S de Pelusim, iar Marea Trestiilor (yam-sup) se afla în această regiune. După ce au părăsit astfel Egiptul propriu-zis, israeliţii au fugit spre SE în peninsula Sinai, aşa încât ruta lui Albright devine în final o rută „sudică" (adică, el nu duce Israelul pe drumul interzis al filistenilor). Rezervele lui Noth (Festschrift Otto Eissfeldt, 194-7, p. 181-190) sunt bazate în mare măsură pe considerente de critică literară de o relevanţă îndoielnică. Aşa cum se va vedea, ruta Exodului continuă să fie o problemă controversată.

BIBLIOGRAFIE
N. Aimé-Giron, Annales du Service des Antiquitiés de l’Égypte 40, 1940-1941, p. 433-460; Bourdon, RB 41, 1932, p. 370-382, 538-549; H. Cazelles, RB 62, 1955, p. 321-364; O. Eissfeldt, Baal-Zaphon, Zeus Casios und der Durchzug der Israeliten durch das Meer, 1932; Lepsius, Zeitschrift für Aegyptische Sprache 21, 1883, p. 41-53; Mallon, „Les Hébreux en Égypte", Orientalia 3, 1921; Montet, Géographie de l’Égypte Ancienne, 1, 1957, p. 218, 219 şi L’Égypte et la Bible, 1959, p. 59-63; E. Uphill, Pithon and Raamses; JNES 27, 1968, p. 291-316 şi 28, 1969, p. 15-39.

Vezi de asemenea H. H. Rowley, From Jaseph to Joshua, 1950, pentru bibliografia mult mai veche, şi C. de Wit, The Date and Route of the Exodus, 1960, pentru aspecte egiptene specifice. M. Bietak, Tell El-Dab’a II, Vienna, 1975, o lucrare nepreţuită pentru topografia şi condiţiile din Delta de E.

C.D.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: