Ştefan



ŞTEFAN. (În gr. stephanos, „coroană"). Ştefan a fost unul dintre cei şapte bărbaţi aleşi de către ucenici imediat după înviere ca să supravegheze distribuirea ajutoarelor acordate văduvelor din biserică, astfel încât apostolii să nu mai fie preocupaţi cu alte lucruri decât cu responsabilităţile lor spirituale (Faptele Apostolilor 6:1-6). Toţi dintre cei şapte aveau nume greceşti, ceea ce sugerează faptul că erau iudei din populaţia elenizată (unul dintre ei, Nicolai din Antiohia, era chiar prozelit). Ştefan este amintit ca unul care se evidenţia printre ei din cauza credinţei, a harului, a puterii spirituale, şi a înţelepciunii pe care le poseda (6:5, 8, 10). El avea timp să facă mai mult decât să-şi îndeplinească sarcinile speciale care i-au fost încredinţate lui, fiind astfel unul dintre cei care făceau minuni şi predicau Evanghelia.

În scurt timp a ajuns să aibă ciocniri cu sinagoga elenistică, şi a fost adus înaintea Sinedriului fiind acuzat de hulire (6:9-14). Ştefan, cu faţa angelică, a răspuns acuzărilor cu un sumar al istoriei Israelului şi un atac la adresa iudeilor pentru faptul că au continuat tradiţiile părinţilor lor şi pentru că L-au omorât pe Mesia (6:15-7:53). Aceasta a adus la mânia adunării, şi când el a afirmat că îl vede pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu (probabil depunând mărturie în apărarea lui) a fost apucat şi omorât cu pietre (7:54-60). El şi-a primit moartea plin de curaj, la fel ca şi Stăpânul său, pe baza acuzaţiilor martorilor mincinoşi că el ar căuta să distrugă Templul şi Legea (cf. Matei 26:59-61). S-a rugat, la fel ca şi Isus (Luca 23:34) pentru iertarea asupritorilor săi şi şi-a încredinţat duhul în mâna lui Cristos (cf. Luca 23:46). Indiferent dacă aceastaa fost o execuţie legală sau nu, se pare că Pilat, care locuia în Cezarea, a închis ochii faţă de întregul incident.

Urmările morţii lui Ştefan au fost uimitoare. Persecuţia care a urmat (Faptele Apostolilor 8:1) a adus la o predicare a Evangheliei pe un câmp mai larg decât înainte (8:4; 11:19). Moartea lui Ştefan a fost de asemenea, fără îndoială un element în convertirea lui Saul din Tars (7:58; 8:1, 3; 22:20). Dar mai presus de toate, cuvântarea lui Ştefan a marcat începutul unei revoluţii teologice în Biserica primară, în timp ce principiile misiunii universale au fost afirmate cu claritate pentru prima dată. Luca relatează toată cuvântarea indicându-i astfel importanţa.

Tema lui Ştefan în recapitularea istoriei lui Israel a fost aceea că prezenţa lui Dumnezeu nu poate fi localizată şi că oamenii s-au răzvrătit întotdeauna împotriva voii Lui. Ştefan a arătat mai întâi cum Avraam a trăit o viaţă de pribegie, fără să moştenească ţara care-i fusese făgăduită (7:2-8). După aceea a demonstrat cum şi Iosif a părăsit Canaanul, fiind vândut din cauza invidiei fraţilor săi (v. 9-16). O secţiune mai lungă tratează subiectul lui Moise, împotriva căruia a fost acuzat Ştefan de a fi vorbit (v. 17-43). Moise a fost şi el respins de către fraţii săi atunci când a mers să-i elibereze. Totuşi Dumnezeu l-a răzbunat, trimiţându-l înapoi în Egipt pentru a elibera poporul Său. Din nou acest popor a revenit la idolatrie şi refuzau să-l asculte pe Moise. Această idolatrie a continuat până în perioada exilului babilonian datorită dorinţei lor de a avea dumnezei pecare să-i poată percepe vizual.

Următorul pasaj (v. 44-50) tratează cortul întâlnirii şi Templul. Cortul întâlnirii era mobil şi mergea împreună cu poporul lui Dumnezeu prin pribegia lor. Templul era static şi a dat naştere foarte rapid la o concepţie locală cu privire la Dumnezeu. Însă Cel Prea înalt nu locuieşte în case făcute de mâini omeneşti (vezi Matei 14:58). Religia iudaică a devenit statică, nereuşind să treacă mai departe, spre noul Templu, trupul lui Cristos.

Referirile la cortul întâlnirii precum şi întreaga concepţie a cultului creştin adevărat însă invizibil sunt dezvoltate în epistola către evrei, despre care s-a considerat că are legături apropiate cu această cuvântare. În mod sigur şi Pavel, şi-a dezvoltat principiile afirmate de Cristos şi dezvoltate aici de către Ştefan. Când aceste principii au fost înţelese de biserică, ele au dus la o rupere cu vechea închinare din Templu (Faptele Apostolilor 2:46). Creştinii au văzut practic că nu erau numai o sectă a vechiului Israel. Ei erau noul popor al lui Dumnezeu, cu templul adevărat, altarul şi sacrificiul, trăind adevărata viaţă de pribegie, şi fiind respinşi, precum fuseseră prorocii şi Isus, de către iudei.

BIBLIOGRAFIE
M. Simon, St. Stephen and the Hellenists in the Primitive Church, 1956; A. Gole, The New Temple, 1950; W. Manson, The Epistle to the Hebrews, 1951, p. 25 ş.urm.; R.J. McKelvey, The New Temple, 1969; F. F. Bruce, New Testament History, 1969, p. 206 ş.urm..

R.E.N.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: