stăruinţă



STĂRUINŢĂ. Semnificaţia strict biblică, distinctă de cea teologică de mai târziu, a acestui termen este indicată de contextul singurei sale apariţii în VA ca redare a ruiprasfcarteresu din Efeseni 6:18. Implicaţia de statornicie, răbdare, insistenţă este confirmată de folosirea verbului proskartereris, a participa constant sau a servi pe cineva cu statornicie, a continua neabătut, a adera ferm, a ţine strâns de (MM, p. 548) Este folosit în Marcu 3:9 pentru a descrie o luntre care aştepta să-L ducă pe Isus din mulţimea care se îmbulzea iar în Faptele Apostolilor 10:7 despre soldaţii din garda lui Cornelius care îl slujeau cu statornicie. În aplicaţia sa spirituală, se referă mereu la continuarea pe calea lui Cristos, mai ales în relaţie cu rugăciunea (cf. Faptele Apostolilor 1:14; 2:42,46; 6:4; 8:13; Romani 12:12; 13:6; Coloseni 4:2). VSR traduce hypomene prin „stăruinţă" în Evrei 12:1.

În NT nu se ataşează termenului nici o nuanţă doctrinală. Acesta se referă doar la dependenţa continuă şi răbdătoare a creştinului de Cristos. Pilda Domnului nostru despre văduva stăruitoare este un comentariu foarte relevant (cf. Luca 18:1-8). Stăruinţa creştină este o calitate a creştinului numai fiindcă este iniţial un dar al lui Dumnezeu. Prin puterea Lui, cei ce se încred în El sunt „păziţi... prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi" (1 Petru 1:5).

BIBLIOGRAFIE
I. H. Marshall, Kept by the Power of God, 1969; W Mundle, NIDNTT 2, pag. 767 ş.urm.

A.S.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: