speranţă



SPERANŢĂ. S-ar părea că speranţa este o necesitate psihologică, în încercarea modestă a omului de a preconiza viitorul. Chiar dacă nu există temeiuri raţionale pentru a spera, omul tot continuă să spere. Foarte firească o asemenea speranţă, chiar şi atunci când pare să fie justificată, ea este efemeră şi iluzorie; şi este uluitor cât de des este ea calificată de poeţi şi de alţi scriitori prin epitete ca „vagă", „tremurătoare", „slabă", „disperată", „fantomatică". Biblia foloseşte uneori termenul de speranţă în sens convenţional. Plugarul, de exemplu, trebuie să are cu nădejde (1 Corinteni 9:10), deoarece speranţa într-o răsplată este cea care face munca mai plăcută. Însă în cea mai mare parte speranţa de care se ocupă Biblia este ceva foarte diferit; şi în comparaţie cu această speranţă, cealaltă speranţă nu prea poate fi considerată drept speranţă. Majoritatea gânditorilor seculari din lumea antică nu socoteau speranţa drept o virtute, ci numai drept o iluzie temporară; şi Pavel a făcut o descriere exactă a păgânilor când a spus că ei nu au speranţă (Efeseni 2:12; cf. cu 1 Tesaloniceni 4:13), motivul de bază pentru aceasta fiind că ei erau „fără Dumnezeu".

Acolo unde există o credinţă în Dumnezeul cel viu, care acţionează şi intervine în viaţa omenească şi în care se poate avea încredere că îşi va îndeplini promisiunile, speranţa în sensul biblic specific devine posibilă. O asemenea speranţa nu este o problemă de temperament, nici nu este condiţionată de circumstanţele dominante sau de posibilităţile omeneşti. Nu depinde de ceea ce posedă un om, de ceea ce ar fi el în stare să facă pentru el însuşi, şi nici de ce ar putea să facă oricare altă fiinţă omenească pentru el. În situaţia în care s-a găsit Avraam, de exemplu, nu exista nimic care să justifice speranţa lui că Sara va da naştere unui fiu însă, deoarece el credea în Dumnezeu, el a putut crede „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi" (Romani 4:18). Speranţa biblică este prin urmare inseparabilă de credinţa în Dumnezeu. Ca urmare a ceea ce Dumnezeu a făcut în trecut, mai ales în cadrul pregătirii pentru venirea lui Cristos, şi ca urmare a ceea ce Dumnezeu a făcut deja şi continua să facă prin intermediul lui Cristos, creştinul îndrăzneşte să aştepte binecuvântări viitoare invizibile în prezent (2 Corinteni 1:10). Pentru el bunătatea lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată. Acel cel mai bun urmează încă să fie. Speranţa lui creşte în timp ce el meditează la activităţile lui Dumnezeu din Scriptură (Romani 12:12; 15:4). Cristos în el este speranţa unei glorii viitoare (Coloseni 1:27). Mântuirea lui finală se sprijină pe o asemenea speranţă (Romani 8:24); şi această speranţă a mântuirii este un „coif”, o parte esenţială a armurii lui de apărare în lupta împotriva răului (1 Tesaloniceni 5:8). Speranţa, negreşit, nu este un zmeu la discreţia vânturilor schimbătoare, ci „o ancoră sigură şi neclintită a sufletului", pătrunzând adânc în lumea veşnică şi invizibilă (Evrei 6:19). Datorită credinţei lui creştinul are o încredinţare, o siguranţă că lucrurile pe care le speră sunt reale (Evrei 11:1); şi speranţa lui nu îl dezamăgeşte niciodată (Romani 5:5).

În învăţătura lui Isus nu există referiri explicite la speranţă. El îi învaţă totuşi, pe ucenicii Lui să nu se teamă cu privire la viitor, deoarece acel viitor este în mâinile unui Tată iubitor. El îi determină de asemenea să aştepte după învierea Lui primirea unor puteri spirituale reînnoite, dându-le posibilitatea să facă lucrări chiar mai mari decât cele pe care le făcuse El, să învingă păcatul şi moartea şi să aştepte cu nerăbdare să împărtăşească gloria Sa eternă. Învierea lui Isus le-a revitalizat speranţa. A fost actul în care Dumnezeu Şi-a revelat puterea în istorie într-un mod fără precedent. Dinaintea Lui „panica şi disperarea dispar". Credinţa creştină este în esenţă credinţă în Dumnezeu, Cel care L-a înviat pe Isus din morţi (1 Petru 1:21). Acest Dumnezeu către care creştinul îşi îndreaptă credinţa este numit „Dumnezeul nădejdii", care îl poate umple pe credincios de bucurie şi pace şi care îl poate face să se abandoneze în speranţă (Romani 15:13). Din cauza învierii, creştinul este izbăvit de condiţia mizerabilă de a-şi avea speranţa în Cristos limitată numai la această lume (1 Corinteni 15:19). Isus Cristos este Speranţa lui pentru acum şi pentru eternitate (1 Timotei 1:1). Chemarea lui să fie ucenicul lui Cristos poartă cu ea speranţa de a împărtăşi în cele din urmă gloria Lui (Efeseni 1:18). Speranţa lui este strânsă pentru el în ceruri (Coloseni 1:5) şi va fi împlinită la revelarea Domnului lui (1 Petru 1:13).

Existenţa acestei speranţe face imposibilă satisfacerea creştinului cu bucurii trecătoare (Evrei 13:14); ea acţionează de asemenea ca un stimulent la puritatea vieţii (1 Ioan 3:2-3) şi îl face în stare să sufere cu voioşie. Este demn de atenţie faptul cât de des este asociată în NT speranţa cu „răbdarea" sau „statornicia". Această virtute este mult diferită de îndurarea stoicilor, cu siguranţă deoarece este legată de o speranţă necunoscută stoicului (vezi 1 Tesaloniceni 1:3; Romani 5:3-5).

În lumina celor spuse, nu este surprinzător faptul că speranţa trebuie atât de des menţionată ca un fenomen însoţitor al credinţei. Eroii credinţei din Evrei 11 sunt de asemenea faruri călăuzitoare ale speranţei. Ceea ce este probabil mai remarcabil, este frecvenţa asociere a speranţei cu dragostea precum şi cu credinţa. Această combinaţie întreită între credinţă, speranţă şi dragoste se găseşte în 1 Tesaloniceni 1:3; 5:8; Galateni 5:5-6; 1 Corinteni 13:13; Evrei 6:10-12; 1 Petru 1:21-22. Prin legătura ei cu dragostea, speranţa creştină este eliberată de orice egoism. Creştinul nu speră în binecuvântări pentru el însuşi pe care să nu dorească să le împărtăşească şi cu alţii. Când îşi iubeşte semenii el speră că ei vor fi beneficiarii lucrurilor bune pe care el ştie că Dumnezeu doreşte foarte mult să le ofere. Pavel a dat dovadă de speranţă la fel de mult ca şi de dragoste şi credinţă când i-a trimis înapoi lui Filimon pe Onisim, sclavul fugar al acestuia. Credinţa, speranţa şi dragostea sunt aşadar inseparabile. Speranţa nu poate exista separată de credinţă, şi dragostea nu poate fi exercitată fără speranţă. Acestea trei sunt lucrurile care rămân (1 Corinteni 13:13) şi împreună ele însumează modul de viaţă creştin.

BIBLIOGRAFIE
E. J. Bicknell, The First and Second Epistles to the Thessalonians, WC, 1932; RB 61, 1954, p. 481-532; J-J. von Allmen, Vocabulary of the Bible, 1958; R. Bultmann, K. H. Rengstorf, TDNT 2, p. 517-535; E. Hoffmann, NIDNTT 2. p. 238- 246.

R.V.G.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: