Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Solomon


SOLOMON. Al treilea împărat al lui Israel (cca. 971-931 î.Cr.), fiu al lui David şi al Bat-Şebei (2 Samuel 12:24); numit şi Iedidia (Iubitul Domnului) de prorocul Natan (2 Samuel 12:25). Solomon (selomoh, probabil „paşnic") nu apare în relatarea biblică decât în ultimele zile ale lui David (1 Împăraţi 1:10 ş.urm.), în ciuda faptului că s-a născut (în Ierusalim; 2 Samuel 5:14) la începutul domniei tatălui său.

I. Venirea la putere

Calea lui Solomon spre tron nu a fost deloc netedă. Împotrivirea lui Absalom a fost dusă mai departe de Adonia, cel mai în vârstă din fiii supravieţuitori ai lui David (2 Samuel 3:4), care a întreprins o tentativă puternică în vederea ocupării tronului în timpul ultimelor zile ale tatălui său (1 Împăraţi 1:5 ş.urm.). Sprijinit de Ioab, generalul concediat al lui David, care îl omorâse pe Absalom (2 Samuel 18:14-15), şi preotul influent Abiatar, Adonia a adunat ajutoare şi realmente a ţinut o festivitate de încoronare la En-Rogel. Însă Solomon nu a fost lipsit de aliaţi. Benaia, fiul lui Iehoiada, ţintea postul de general; Ţadoc râvnea funcţia preoţească proeminentă. Purtătorul lor de cuvânt era prorocul Natan, un confident al lui David şi al Bat-Şebei (1 Împăraţi 1:11 ş.urm.). După ce Natan şi Bat-Şeba i-au reamintit lui David promisiunea lui neîmplinită cu privire la Solomon, împăratul a dat instrucţiuni în vederea urcării pe tron a lui Solomon şi le-a pecetluit cu un jurământ (1 Împăraţi 1:28 ş.urm.).

Vestea despre încoronarea lui Solomon, pentru care legendara gardă a lui David, alcătuită din cheretiţi şi peletiţi, a oferit protecţie, a pus capăt festivităţilor lui Adonia (1 Împăraţi 1:41 ş.urm.), nu însă şi stratagemelor lui pentru a deţine comanda împărăţiei. El a implorat-o pe Bat-Şeba să îl influenţeze pe Solomon ca acesta să i-o dea pe Abişag, slujnica lui David (1 Împăraţi 3-4), de soţie (1 Împăraţi 2:13 ş.urm.). Solomon, după câte se pare temându-se că o asemenea căsătorie i-ar da lui Adonia „sistemul de pârghii” cu care să-l ridice pe el de pe tron, a refuzat. Adonia a plătit cu viaţa pentru această propunere nesăbuită (1 Împăraţi 2:25); preotul Abiatar a fost exilat din slujbă (1 Împăraţi 2:26-27), iar Ioab a fost omorât în spirit răzbunător înaintea altarului (1 Împăraţi 2:28 ş.urm.). Rolul proeminent pe care l-a jucat regina-mamă în această întreagă intrigă este remarcabil. Bat-Şeba se pare că a fost deschizătoare de drum pentru celelalte regine mame din Iuda, deoarece autorul cărţii împăraţi înregistrează fidel numele mamei fiecărui împărat (de ex. 1 Împăraţi 15:2,10 etc.). Modul arbitrar în care a fost ales Solomon a fost semn de rău augur pentru viitor. Bătrânii lui Iuda şi ai lui Israel, de ale căror bune intenţii depindea adevărata armonie naţională, au fost evitaţi în luarea deciziei.

II. Marele înţelept

Solomon a fost primul domnitor dinastic al lui Israel. Saul şi David, asemenea judecătorilor, au fost aleşi deoarece Dumnezeu le dăduse o putere deosebită: ei au fost domnitori carismatici. Cu toate că Solomon a venit la putere fără acel dar carismatic deosebit de la Dumnezeu, el l-a primit în timpul viziunii pe care a avut-o la Gabaon, când Domnul i-a oferit să aleagă dintre darurile Lui (1 Împăraţi 3:5 ş.urm.). Realizând imensitatea sarcinii ce îi revenea, Solomon a ales o „inimă pricepută" (v. 9). Istorisirea cu privire la disputa dintre cele două femei curve în legătură cu copilul (1 Împăraţi 3:16 ş.urm.) a ajuns să fie o prezentare clasică a înţelepciunii princiare a lui Solomon.

Întrecându-şi în înţelepciune contemporanii din Egipt, Arabia, Canaan şi Edom (1 Împăraţi 4:29 ş.urm.), Solomon a devenit marele patron al *Cărţilor didactice ale lui Israel. Nici o altă perioadă a monarhiei nu a asigurat acea combinaţie de contacte internaţionale, bunăstare şi scutire de război, necesară pentru creaţia literară. Solomon a luat conducerea în această mişcare, adunând şi compunând mii de proverbe şi cântări (1 Împăraţi 4:32). Afirmaţia conform căreia el a vorbit despre copaci, dobitoace etc. (1 Împăraţi 4:33) se referă probabil mai degrabă la faptul că el s-a folosit în proverbele lui de imaginea plantelor şi a animalelor, decât că ar fi avut realizări în domeniul botanicii şi al zoologiei, deşi înainte de a le putea folosi în proverbele lui, a fost necesară o observare îndeaproape a acestor creaturi (cf. cu Proverbe 30:24-31).

Două colecţii mari din Proverbe (10:1 - 22:16; 25:1 - 29:27) îi sunt atribuite, şi întreaga colecţie îi poartă numele în calitate de colaborator principal (1:1). Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul i-au fost atribuite în mod tradiţional, cu toate că ultima nu-i mentioneză numele. Deşi alcătuirea finală a acestor cărţi pare să fi avut loc mult mai târziu de secolul al 10-lea î.Cr., este posibil ca amândouă se poate să conţină descrieri exacte ale gloriei şi înţelepciunii lui Solomon. Doi psalmi (72, un psalm regal; 127, un psalm de înţelepciune) completează lista scrierilor canonice atribuite lui. Legătura personalităţii colective (conceptul că membrii unui clan sunt atât de legaţi între ei, încât atunci când un membru face ceva ceilalţi membri pot fi consideraţi ca luând parte la acţiunea respectivă) cu problemele paternităţii literare nu este clară: este posibil ca unele scrieri ale lui Solomon să fie producţia unor înţelepţi care să fi considerat înrudirea cu părintele lor intelectual atât de strânsă, încât i-au atribuit lui lucrarea lor.

Nici un erou al antichităţii (cu excepţia eventual al lui Alexandru cel Mare) nu este atât de celebrat în literatura populară. Există o mulţime de povestiri iudaice, arabe şi etiopiene cu privire la dibăcia intelectuală şi puterile magice ale lui Solomon. (Pentru colecţii de povestiri post-biblice despre Solomon vezi G. Salzberger, Die Salomo-Sage, 1907, şi St. J. Seymour, Tales of King Solomon, 1924).

III. Domnitorul cu mână de fier

Sarcina lui Solomon era să menţină şi să domnească peste întinderea teritoriului lăsată lui prin testament de David. În plus, el trebuia să facă o tranziţie cât se poate de domoală de la confederaţia tribală, ce caracterizase viaţa politică pre-davidică, la o conducere foarte centralizată, singura prin care se putea menţine împărăţia lui Israel.

Graniţele tribale tradiţionale au fost înlocuite cu districte administrative: douăsprezece în Israel (1 Împăraţi 4:7 ş.urm.) şi probabil unul în Iuda; cf. cu problematicul 4:19 din VSR. (vezi J. Bright, A History of Israel, 1960, p. 200, pentru ideea conform căreia Iosua 15:20-62 cuprinde lista celor douăsprezece districte ale lui Iuda.) Fiecare dintre aceste districte tributare era obligat să asigure hrana pentru curte timp de o lună pe an (1 Împăraţi 4:7), ceea ce ar părea o sarcină împovărătoare conform listei din 1 Împăraţi 4:22-23. (*MÂNCARE, I. d. (iii).)

Pe lângă aceasta, Solomon a început să recruteze muncitori dintre israeliţi, o măsură insuportabilă pentru un popor care savurase libertatea. Există o contradicţie aparentă între 1 Împăraţi 5:13 ş.urm. şi 9:22, în primul caz afirmându-se că Solomon a folosit 30.000 de israeliţi la muncă forţată, iar în cel de-al doilea caz susţinându-se că israeliţii deţineau poziţii în armată, fără a fi însă sclavi. Când forţa de muncă canaanită s-a dovedit insuficientă pentru imensele planuri de construcţie ale lui Solomon, el a fost silit să recruteze muncitori din Israel. În plus, se poate să existe o diferenţă specifică între munca forţată („oameni de corvoadă" în vers. Cornilescu; n.tr.) (mas în 5:13) şi munca mai permanentă de sclav („robi de corvoadă" în vers. Cornilescu; n.tr.) (mas ’obed din 9:21). Nepopularitatea politicii lui Solomon este arătată prin asasinarea lui Adoniram, supraveghetorul maselor de muncitori (1 Împăraţi 4:6; 5:14; 12:18) şi prin cererea de reparare a nedreptăţilor, a cărui refuzare de către Roboam a dus la separarea formală a împărăţiei de nord (1 Împăraţi 12:4 ş.urm.).

Indignarea a fost de asemenea generată, după toate probabilităţile, de faptul că Solomon a dat drept garanţie lui Hiram 20 de cetăţi galileene în schimbul unui ajutor financiar (1 Împăraţi 9:10 ş.urm.). Faptul că Hiram le-ar fi returnat mai târziu (după cum pare să sugereze 2 Cronici 8:1-2) nu pare să fi potolit pe deplin resentimentul. Solomon a dus la bun sfârşit sarcini monumentale, inclusiv construirea *Templului, însă la un preţ exorbitant: cel al bunăvoinţei şi loialităţii poporului său.


IV. Comerciantul întreprinzător

Negoţul a fost partea tare a lui Solomon. Cunoscând prea bine importanţa controlului strategic al lui Israel asupra podului pe uscat dintre Egipt şi Asia, el a pornit să-şi exploateze poziţia controlând căile majore de caravane de la nord la sud. Legăturile lui cu Hiram din Tir i-au pus la dispoziţie flote care i-au dat posibilitatea să monopolizeze şi căile maritime.

Eţion-Gheber (*ELAT), centru de prelucrare şi port la mare în Golful Aqaba, era o bază principală pentru activităţile comerciale ale lui Solomon. De aici flota lui cu echipaj fenician la bord (după câte se pare israeliţii nici nu iubeau şi nici nu cunoşteau marea) naviga spre *Ofir, ducând cupru topit. Expresia „corăbii din Tars" trebuie probabil tradusă „corăbii de purificare", adică, corăbii astfel echipate încât să poată transporta minereu topit. La înapoire aceste corăbii aduceau o încărcătură superbă: aur, argint, lemn de esenţă tare, pietre preţioase, fildeş şi diferite maimuţe (1 Împăraţi 9:26-28; 10:11-12, 22; „păuni" din versetul 22 ar trebui probabil tradus „babuini" ca în VSRmg.).

Se poate ca vizita împărătesei din *Şeba (1 Împăraţi 10:1-13) să fi avut un scop comercial. Controlul lui Solomon asupra căilor de negoţ şi afacerile lui maritime în S l-au făcut o ameninţare financiară serioasă pentru sabaeni, a căror poziţie strategică în SV Arabiei le-a dat posibilitatea să controleze comerţul cu tămâie şi mirodenii. Călătoria împărătesei a fost încununată de succes, însă ea a trebuit probabil să-şi împartă profitul cu Solomon, cum făceau şi alţi monarhi arabi (10:13-15).

Perspicacitatea în afaceri pe care o avea Solomon l-a făcut să se folosească de localizarea Israelului când a ajuns agentul exclusiv prin care hitiţii şi arameii trebuiau să negocieze ca să cumpere cai din Kue (Cilicia) sau care din Egipt (1 Împăraţi 10:28-29). Aceste iniţiative şi altele pe lângă ele au făcut ca argintul să devină la fel de obişnuit ca piatra, iar cedrul la fel de obişnuit ca sicomorul în Ierusalim, unde împăratul trăia într-o strălucire orientală, în contrast evident faţă de simplitatea rustică a lui Saul în Ghibea. Cu toate că, fără îndoială, standardul de trai al lui Israel crescuse, israeliţii nu au profitat în mod uniform de pe urma acestui fapt. Tendinţa de centralizare a bunăstării, ce a atras după sine dezaprobarea prorocilor din sec. al 8-lea, a început în timpul domniei de aur a lui Solomon.

V. Împăratul paşnic

Se pare că Solomon, care moştenise o împărăţie mare de la tatăl lui, nu a condus nici o campanie militară de importanţă majoră. Datoria lui a fost să menţină graniţele extinse ale Israelului şi să exploateze poziţia lui de rezistenţă în timpul vidului de putere creat de eclipsarea temporară a Egiptului şi a Asiriei. Principalii doi stâlpi de susţinere ai politicii externe a lui Solomon erau alianţele amicale, pecetluite uneori prin căsătorie, şi menţinerea unei armate formidabile. Solomon o avea printre soţiile lui pe fiica Faraonului, o realizare aproape fără precedent printre monarhii orientali antici. Datorită poziţiei ei sociale înalte, Solomon a construit pentru ea o aripă specială la palatul lui (1 Împăraţi 3:1; 7:8). Această alianţa a fost profitabilă pentru Solomon, deoarece Faraonul (probabil unul dintre ultimii membru ai neputincioasei dinastii 21) i-a dat drept zestre cetatea de frontieră Ghezer (1 Împăraţi 9:16; vezi J. Bright, op. cit., p. 191, n. 63, pentru ideea că interpretarea „Gherar" este de preferat lui „Ghezer"). Ţinând seama de numeroasele căsătorii ale lui Solomon cu femei străine (1 Împăraţi 11:1-3), nu este surprinzător faptul că tradiţiile arabe, iudaice şi mai ales etiopiene descriu legăturile lui amoroase cu împărăteasa din *Şeba, care potrivit etiopienilor i-a născut un fiu, pe Menelik I, întemeietorul tradiţional al casei lor regale.

Solomon a profitat la maximum de alianţa lui cu Hiram (cca. 969-936 î.Cr.) din Tir (1 Împăraţi 5:1-12). Fenicienii, care tocmai intraseră în perioada lor de prosperitate colonială, au asigurat măiestria arhitecturală şi multe din materialele necesare pentru Templul şi palatele lui Solomon, îndeosebi lemnul fin de Liban; ei i-au proiectat corăbiile, iar echipajul de pe ele era tot fenician; ei au asigurat o piaţă de desfacere pentru recolta de grâu şi uleiul de măsline din Palestina. Cel puţin o dată Hiram a venit în ajutorul lui Solomon cu un împrumut substanţial (1 Împăraţi 9:11).

Temelia apărării militare a lui Solomon era un cerc de cetăţi localizate strategic în apropierea graniţelor Israelului şi ocupate de companiile de călăreţi (1 Împăraţi 9:15-19). Armata lui în rezervă cuprindea 4.000 de grajduri pentru cai (40.000 în 1 Împăraţi 4:26 este după câte se pare o eroare de copiere; cf. 2 Cronici 9:25), 1.400 de care şi 12.000 de călăreţi (1 Împăraţi 10:26). În ultimii ani s-au scos la iveală din mai multe oraşe unele vestigii din timpul lui Solomon, de exemplu în *Haţor, *Ghezer şi mai ales în *Meghido, unde un palat ceremonial şi un zid de cazemată depun mărturie atât cu privire la dibăcia lui Solomon ca şi constructor, cât şi cu privire la influenţa arhitecturii feniciene asupra lucrării lui. Vezi Y. Yadin, „Megiddo" şi „Hazor” în IDBS, 1976.

Era de pace a lui Solomon a fost umbrită de două incidente înregistrate, amândouă fiind interpretate de autorul cărţii împăraţi prin prisma judecăţii divine (1 Împăraţi 11:14 ş.urm., 23 ş.urm.). Hadad, un prinţ edomit, care se refugiase la curtea Egiptului în timpul masacrului comis de Ioab, când a omorât toată partea bărbătească din Edom, s-a întors în patria lui şi, după câte se pare, a făcut incursiuni în flancul sudic al Israelului (1 Împăraţi 11:14-22, 25). Se pare că acţiunile lui Hadad s-au limitat la ambuscade izolate, deoarece nu există nici o indicaţie că ele ar fi prezentat o ameninţare majoră pentru Eţion-Gheber, portul sudic al lui Solomon. Interesul cu care faraonul a căutat să-şi atragă favoarea lui Hadad este un indiciu în plus al înclinaţiei egiptenilor spre formarea unor alianţe favorabile în timpul acelei perioade.

Cel de-al doilea adversar al lui Solomon a fost Rezon, care a smuls Damascul de la Israel şi a întemeiat o împărăţie independentă în cetatea care fusese sediul central din nord al lui David (2 Samuel 8:6). Pierderea de către Solomon a acestei cetăţi aramene, localizată strategic şi importantă din punct de vedere comercial, i-a slăbit mult acestuia controlul asupra Siriei de nord şi centrale. Împărăţia monolitică, ce se întindea la începutul domniei lui Solomon de la Golful Aqaba până la Oront şi Eufrat, şi de la coasta mediteraneană până în Transiordania (cf. cu 1 Împăraţi 4:24), era în pericol de a se fărâmiţa. (Vezi M. F. Unger, Israel and the Aramaens of Damascus, 1957, p. 47-57.)

VI. Greşeala fatală

Căsătoriile cu femei străine au fost avantajoase din punct de vedere politic, însă nu şi spiritual. Istoricul nu îl mustră pe Solomon pentru senzualitate, ci pentru nerespectarea idealului monoteist al lui Israel. Căsătoriile cu femei străine au adus religii străine, şi împăratul şi-a compromis convingerile pe care le exprimase în rugăciunea lui de dedicare a Templului (1 Împăraţi 23, 27), angajându-se la închinare sincretică pentru ca să-şi împace soţiile. Această ruptură violentă a legământului lui Israel nu putea să treacă nepedepsită. Deşi judecata a fost amânată în timpul vieţii lui Solomon de dragul lui David, seminţele nemulţumirii semănate în popor prin politica neîndurătoare a lui Solomon în legătură cu impozitul şi munca de corvoadă urmau să aducă roade amare în timpul domniei lui Roboam, fiul şi succesorul lui (1 Împăraţi 11:1-13).

BIBLIOGRAFIE
C. H. Gordon, The World of the Old Testament, 1958, p. 180-189; A. Malamat, „The Kingdom of David and Solomon in its Contact with Egypt and Aram Naharaim", BA 21, 1958, p. 96-102; J.A. Montgomery, ICC, Kings, 1951, p. 67-248; M. Noth, The History of Israel, 1958, p. 201-223; J. Gray, I and II Kings (2), 1970; J. M. Myers, „Solomon", în IDB, 4, p. 399-408; D. F. Payne, „Solomon", în NIDNTT 3, p. 605-607.

D.A.H.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: