slujire



SLUJIRE. Pentru a exprima ideea de slujire profesionistă sau preoţească, VT foloseşte de obicei verbul sarat şi asociaţii lui (LXX leitourgein). În timp ce ‘abad (latreuein) se referă mai degrabă la serviciul religios al întregii adunări sau al unui individ. În NT termenul caracteristic este diakonia, care apare numai în Estera între cărţile VT, dar nu este folosit acolo cu referire la vreo funcţiune preoţească; schimbarea de limbaj implică şi o schimbare de doctrină, întrucât slujirea în sens nou-testamental nu este privilegiul exclusiv al castei preoţeşti. Termenul leitourgia este păstrat pentru a descrie lucrarea preoţimii evreieşti (Luca 1:23, VSR: „service"; Evrei 9:21, VSR: „folosit la închinare"; vers. Cornilescu: „pentru slujbă" n.tr.) şi se aplică şi lucrării deosebite al lui Cristos (Evrei 8:6); mai mult, el poate fi aplicat, în sens metaforic, întregii activităţi spirituale îndeplinite de proroci şi de predicatorii Evangheliei (Faptele Apostolilor 13:2; Romani 15:16). Dar în general rămâne adevărat că NT foloseşte limbajul preoţesc numai cu referire la adunarea credincioşilor ca un ansamblu (Filipeni 2:17; 1 Petru 2:9).

I. Modelul lui Cristos

Modelul slujirii creştine este asigurat de către viaţa lui Cristos, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească (Matei 20:28; Marcu 10:45); verbul folosit în textele acestea este diakonein, care sugerează ceva asemănător cu servitul la masă şi ne aminteşte de împrejurarea când El a spălat picioarele ucenicilor Lui (Ioan 13:4 ş.urm.). Este semnificativ că la prima ordinare consemnată pentru slujirea creştină, se afirmă că scopul acestei lucrări este „slujirea la mese" (Faptele Apostolilor 6:2); şi acelaşi cuvânt este folosit în acelaşi capitol (v. 4) pentru a descrie slujirea prin cuvânt exercitată anterior de către cei doisprezece apostoli. *Slujitorul lui Cristos, urmând exemplul Stăpânului lui, îndeplineşte o slujbă umilă dar plină de dragoste pentru nevoile umanităţii în general, în acelaşi duh în care îngerii (Matei 4:11; Marcu 1:13) şi femeile (Matei 27:55; Luca 8:3) L-au slujit pe Domnul pe pământ. Se recunoaşte că o astfel de slujire este făcută pentru Cristos în persoana celor nevoiaşi (Matei 25:44); ea este adresată cel mai adesea sfinţilor (Romani 15:25; 1 Corinteni 16:15; 2 Corinteni 8:4; 9:1; Evrei 6:10); dar este o slujire reciprocă în cadrul părtăşiei în trupul lui Cristos (1 Petru 4:10) şi, la fel ca slujirea Evangheliei (1 Petru 1:12), este de fapt o slujbă de reconciliere (2 Corinteni 5:18) pentru lume.

Capacitatea de a efectua o astfel de lucrare este un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24; Coloseni 4:17; 1 Timotei 1:12; 1 Petru 4:11); deja în Romani 12:7 ea este clasificată într-o listă de alte daruri spirituale şi în 1 Timotei 3:8 ş.urm. diaconatul a devenit o slujbă bisericească recunoscută, probabil deschisă atât femeilor, cât şi bărbaţilor (cf. Romani 16:1). Dar chiar şi aşa, termenul este încă folosit într-un sens mai larg; Timotei trebuie să-şi îndeplinească slujba făcând lucrarea unui evanghelist (2 Timotei 4:5) şi lucrarea lui de slujire are ca obiectiv major edificarea trupului lui Cristos (Efeseni 4:12). În cuvintele lui Hort, Cristos a ridicat „fiecare nivel şi fiecare formă de slujire la o sferă mai înaltă... slujirea a devenit astfel unul dintre principalele scopuri ale tuturor acţiunilor creştinului"; iar termenul generic este aplicat pentru toate formele de slujire din cadrul bisericii.

II. Slujirea pastorală

Cristos nu este numai modelul diaconatului, ci şi, în calitate de bun Păstor (Ioan 10:11), El este marele *Episcop al sufletelor omeneşti (1 Petru 2:25, VA). Într-un sens, ambele slujbe îşi au originea în exemplul lui Cristos Însuşi, deşi cea de *prezbiter este o reflectare a slujirii instituite de către El în apostolat (cf. 1 Petru 5:1). Dar ar fi greşit să accentuăm aceste deosebiri, deoarece termenii episcop şi prezbiter sunt virtual sinonimi şi diaconatul îmbrăţişează multe forme de lucrare de asistenţă. Îngrijirea pastorală a turmei este o parte importantă din lucrarea de slujire (Ioan 21:15-17; Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2) şi este strâns asociată cu predicarea Cuvântului (1 Corinteni 3:1-2) ca pâine a vieţii (Ioan 6:35) sau ca lapte curat şi hrănitor (1 Petru 2:2). Pilda din Luca 12:41-48 implică ideea că o parte din lucrarea cu aceste caracteristici trebuie să continue în biserică până la întoarcerea lui Cristos.

III. Îndatoririle sacramentale

NT are relativ puţine de spus despre subiectul îndatoririlor sacramentale; Pavel a considerat administrarea botezului o activitate secundară, pe care a obişnuit s-o delege colaboratorilor lui (1 Corinteni 1:17; cf. Ioan 4:1 ş.urm.; Faptele Apostolilor 10:48) şi, deşi este firesc ca un apostol, dacă este de faţă, să prezideze frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 20:7), celebrarea Cinei Domnului este totuşi considerată o activitate a întregii biserici (1 Corinteni 10:16 ş.urm.; 11:25). Dar se pare că a fost încă de la început nevoie de un conducător şi în absenţa unui apostol, proroc sau evanghelist, îndatorirea aceasta a revenit în mod normal unuia dintre prezbiterii sau episcopii locali.

IV. Darurile spirituale

În forma sa timpurie, slujirea creştină este carismatică, adică este un dar spiritual sau o înzestrare supranaturală, a cărei exercitare confirmă prezenţa Duhului Sfânt în biserică. Astfel prorocia sau vorbirea în limbi au loc atunci când Pavel îşi pune mâinile peste câţiva credincioşi obişnuiţi după botez (Faptele Apostolilor 19:6) şi cuvintele folosite aici implică faptul că întâmplarea era într-o oarecare măsură o repetare a experienţei de la Rusalii (Faptele Apostolilor 2).

În epistolele pauline ni se dau trei liste cu diferitele forme pe care poate să le ia o astfel de slujire şi este demn de remarcat că în fiecare listă sunt incluse şi funcţiile administrative împreună cu altele, mai evident spirituale (*CONDUCEREA BISERICII). În Romani 12:6-8 avem prorocia, *slujirea (diakonia), învăţătura, îmbărbătarea, dărnicia (dăruirea), ajutorarea (vers. Cornilescu: cârmuirea n.tr.), milostenia (vizitarea celor săraci şi bolnavi?). 1 Corinteni 12:28 îi enumera pe apostoli, proroci, împreună cu cei înzestraţi cu puterea de a face minuni şi de a-i vindeca pe bolnavi, de a ajuta, administra, sau de a vorbi în limbi. Catalogul mai oficial din Efeseni 4:11 îi menţionează pe apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători, care lucrează cu toţii ca să-i desăvârşească pe sfinţi în lucrarea lor creştină, astfel încât întreaga biserică creste într-o legătură organică cu Capul ei divin. Aici accentul se pune pe slujirea prin Cuvânt, dar roadă unei astfel de lucrări este slujirea reciprocă în dragoste. Diferitele daruri enumerate în pasajele acestea sunt funcţiuni sau modalităţi de slujire mai degrabă decât funcţii regulate şi stereotipe; un om poate lucra în mai multe calităţi, dar capacitatea lui de a le îndeplini depindea de îndemnul Duhului. Toţi creştinii sunt de fapt chemaţi să slujească după propriile lor posibilităţi (Romani 15:27; Filipeni 2:17; Filimon 13; 1 Petru 2:16) şi pentru această lucrare slujitorii Cuvântului se echipează (Efeseni 4:11 ş.urm.).

Nu numai cei doisprezece au fost incluşi în apostolat, ci şi Pavel, Iacov, fratele Domnului (Galateni 1:19), care şi el L-a văzut pe Domnul cel înviat, Barnaba (Faptele Apostolilor 14:14; 1 Corinteni 9:5 ş.urm.), care a fost colaboratorul lui Pavel, Andronic şi Iunia (Romani 16:7). Prima însuşire a unui *„apostol" era aceea că a fost un martor ocular al lucrării lui Cristos pe pământ, mai ales al învierii Lui (Faptele Apostolilor 1:21-22) şi autoritatea lui depindea de faptul dacă a fost într-un fel sau altul împuternicit de Cristos, fie în vremea când trăia în trup (Matei 10:5; 28:19), fie după ce a înviat din morţi (Faptele Apostolilor 1:24; 9:15). Apostolii şi prezbiterii se întruneau în consiliu pentru a hotărî strategia comună a bisericii (Faptele Apostolilor 15:6 ş.urm.) şi apostolii puteau fi trimişi ca delegaţi din biserica-mamă pentru a supraveghea dezvoltarea unor biserici noi într-o altă localitate (Faptele Apostolilor 8:14 ş.urm.). Dar imaginea unui colegiu apostolic în sesiune permanentă la Ierusalim nu este un fapt istoric şi marea lucrare a unui apostol era să activeze ca şi misionar pentru răspândirea Evangheliei, calitate în care lucrătorii trebuiau confirmaţi prin semnele aprobării divine (2 Corinteni 12:12). Astfel, lucrarea apostolică nu era limitată prin legături locale, deşi trebuie să se fi făcut o divizare a muncii, ca de ex. între Petru şi Pavel (Galateni 2:7-8).

„Evanghelistul" exercita o slujbă similară de misiune nelimitată şi se pare că lucrarea lui era identică cu cea a apostolului, în afară de faptul că nu avea calificare specială pentru funcţiunile mai înalte; Filip, unul dintre primii şapte, a devenit evanghelist (Faptele Apostolilor 21:8) şi Timotei este numit cu acelaşi titlu (2 Timotei 4:5), deşi el este implicit exclus (2 Corinteni 1:1) de la rangul de apostol.

Prorocia era prin însăşi natura ei un dar cu manifestare intermitentă, dar unele persoane erau atât de frecvent înzestrate cu el, încât au format o clasă specială a „prorocilor". Astfel de oameni erau întâlniţi la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11:27), Antiohia (13:1) şi Corint (1 Corinteni 14:29); între cei menţionaţi pe nume sunt Iuda şi Sila (Faptele Apostolilor 15:32), Agab (Faptele Apostolilor 21:10), împreună cu Ana (Luca 2:36) şi aşa-zisa prorocită Izabela (Apocalipsa 2:20). Prorocia oferea edificare, îmbărbătare şi mângâiere (1 Corinteni 14:3; cf. Faptele Apostolilor 15:32) şi de aceea poate fi descrisă ca predicare inspirată. Prorocul putea da o îndrumare specifică (Faptele Apostolilor 13:1-2) şi uneori să prezică viitorul (Faptele Apostolilor 11:28). Fiind transmise într-o limbă cunoscută, mesajele lui erau mai folositoare decât simpla vorbire în limbi (1 Corinteni 14:23; 25). Dar darul era deosebit de vulnerabil în faţa pericolului imposturii şi, deşi trebuia controlat numai de cei care îl aveau (1 Corinteni 14:32; 1 Tesaloniceni 5:19 ş.urm.), conţinutul lui trebuia să fie în acord cu învăţătura fundamentală a Evangheliei (1 Corinteni 12:1-3; 1 Tesaloniceni 5:20; 1 Ioan 4:1-3), altfel profetul trebuia respins ca un prooroc mincinos a cărui venire a fost prezisă de Cristos (Matei 7:15).

„Păstori şi învăţători" (Efeseni 4:11) trebuie identificări probabil cu slujitorii locali instituiţi de către apostoli (Faptele Apostolilor 14:23) sau de către asistenţii lor (Tit 1:5) pentru a sluji nevoilor unei anumite congregaţii şi descrişi invariabil ca prezbiteri sau episcopi. „Adminsitratori" (VA: „governors", guvernanţi; vers. Cornilescu: „cei ce au darul cârmuirilor" n.tr.) pare să fie un nume generic pentru cei care administrau bunurile materiale ale adunărilor locale, în timp ce „asistenţii" (vers. Cornilescu: „cei ce au darul ajutorărilor" erau angajaţi în lucrarea de caritate, mai ales în îngrijirea bolnavilor şi săracilor. Puterile miraculoase de vindecare şi vorbire în limbierau o trăsătură marcantă pentru perioada apostolică şi renaşterea ei a fost revendicată în diferite perioade începând cu montaniştii.

V. Originea slujirii

Au existat multe dezbateri cu privire la relaţia precisă dintre lucrarea originară şi nelimitată a apostolilor şi evangheliştilor, pe de o parte, şi lucrarea permanentă şi locală a păstorilor, învăţătorilor, administratorilor şi asistenţilor, pe de alta. Se pare că această categorie din urmă a fost de obicei desemnată de către prima; dar dacă se poate considera că Faptele Apostolilor 6 descrie o ordinare tipică, atunci alegerea populară a jucat şi ea un rol în desemnarea candidaţilor. Romani 12 şi 1 Corinteni 12 par să implice că biserica, în calitatea ei de comunitate umplută cu Duhul Sfânt, îşi creează singură organele de administrare; pe de altă parte, Efeseni 4:11 afirmă că slujba este dată bisericii de către Cristos. Se poate sugera că dacă Cristos este sursa întregii autorităţi şi modelul fiecărui tip de slujbă, atunci biserica în întregul ei este beneficiarul împuternicirii divine. În orice caz, NT nu are interesul să indice posibile canale de transmitere; principala lui preocupare în această privinţă este aceea de a oferi teste doctrinare pentru corectitudinea învăţăturii despre slujire.

BIBLIOGRAFIE
J.B. Lightfoot, „Dissertation on the Christian Ministry", în Phillipians, 1868, p. 181-269; A. von Harnack, The Constitution and Law of the Church in the First Two Centuries, E.T. 1910; H. B. Swete, Early History of the Church and Ministry, 1918; B.H. Streeter, The Primitive Church, 1929; K.E. Kirk (ed.), The Apostolic Ministry, 1946; D.T. Jenkins, The Gift of Ministry, 1947; T.W. Manson, The Churchs Ministry, 1948; J.K.S. Reid, The Biblical Doctrine of the Ministry, 1955; E. Schweizer, Church Order in the NT, E.T., 1961; L. Morris, Ministers of God, 1964; M. Green, Called to Serve, 1964; J. R. W. Stott, One People, 1969.

G.S.M.W.
R.T.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: