Sinedriu
SINEDRIU. Transcrierea folosită în Talmud
pentru gr. synedrion (de unde este împrumutat cuvântul ebr. sanhedrin’).
Atât înainte, cât şi în timpul lui Cristos, el era numele tribunalului suprem
al evreilor care se întrunea la Ierusalim, precum şi al unor tribunale mai
mici. În vers. engl. termenul este tradus adesea „consiliu". În scrierile
clasice există paralele ale unor curţi similare în Grecia şi în Roma. Josephus
a folosit cuvântul pentru consiliul care guverna cele cinci districte în care
Gabinius, proconsului roman al Siriei între 57-55 î.Cr., a împărţit Iudea (Ant.
14.90; BJ 1.179). Josephus îl foloseşte pentru prima dată în legătură cu evreii
atunci când se referă la convocarea tânărului Irod înaintea lui pentru
presupuse delicte (Ant. 14. 163 184). În NT termenul se referă fie la curtea
supremă evreiască (Matei 26:59; Marcu 14:55; Luca 22:66; Ioan 11:47; Faptele
Apostolilor 4:15; 5:21 ş.urm.; 6:12 ş.urm.; 22:30; 23:1 ş.urm.; 24:20), fie la
o simplă curte de justiţie (Matei 5:22). În câteva cazuri synedrion este
înlocuit cu alte cuvinte, de ex. presbyterion, „corp al bătrânilor"
(Luca 22:66; Faptele Apostolilor 22:5) şi gerousia, „senat"
(Faptele Apostolilor 5:21).
I. Istoria
Istoria Sinedriului nu este clară în toate
privinţele. Conform tradiţiei, el îşi are originea în cei şaptezeci de bătrâni
care l-au însoţit pe Moise (Numeri 11:16-24). Se presupune că Ezra a
reorganizat instituţia după Exil. Persanii le-au dat autoritate evreilor în
problemele locale (Ezra 7:25-26; 10:14) şi este posibil ca bătrânii din Ezra
5:5, 9; 6:7, 14; 10:8 şi conducătorii din Neemia 2:16; 4:14, 19; 5:7; 7:5 să fi
alcătuit un corp care se asemăna cu Sinedriul de mai târziu. Ulterior, grecii
au permis un corp cunoscut drept gerousia („senat") care era format
din bătrâni şi reprezenta naţiunea (Josephus, Ant. 12.142; 1 Macabei 12:3,6;
14:20). În vremea Seleucizilor această gerousia a avut legături cu
conducători ca Antioh cel Mare în 208 î.Cr. şi Antioh V (Josephus, Ant. 12.
128) şi se pare că era formată din bătrâni care proveneau din aristocraţie (1
Macabei 12:6; 2 Macabei 1:10; 4:44; 11:27). În perioada revoltei macabeilor
acest consiliu s-a unit cu Ionatan, marele preot şi conducătorul poporului,
pentru a face o alianţă cu Sparta (1 Macabei 12:5 ş.urm.) şi ei l-au sfătuit să
construiască o fortăreaţă în Iudea (1 Macabei 12:35; cf. 13:36; 14:20,28,47).
Se pare că marele preot prezida această adunare.
Sub dominaţia romană, cu excepţia unei perioade
scurte sub Gabinius, adunarea avea puteri largi. Termenul folosit pentru
consiliile districtuale a fost adoptat ulterior de către gerousia mai
puternică de la Ierusalim şi la sfârşitul sec. 1 î.Cr. şi consiliul acesta era
cunoscut drept synediron, deşi uneori se foloseau şi alţi termeni, ca gerousia
şi boule („consiliu"). Iuliu Cezar a schimbat planul lui Gabinius
şi a extins iarăşi puterea Sinedriului asupra întregii Iudei, deşi în timpul
domniei lui *Irod (37-4 î.Cr.) puterile lui au fost drastic diminuate. Sub
procuratori (6-66 d.Cr.) puterile Sinedriului au fost extinse, guvernarea
internă al ţării fiind în mâinile lui (Josephus, Ant. 20. 200) şi în unele
privinţe a fost recunoscut chiar şi în diaspora (Faptele Apostolilor 9:2; 22:5;
26:12). Din vremea lui Arhelau, fiul lui *Irod cel Mare, puterile lui directe
au fost totuşi limitate la Iudea, deoarece nu a avut nici o putere asupra lui
Isus în timp ce era în Galilea. În Iudea existau, desigur, autorităţile locale,
care judecau cazurile în teritoriu, dar raportau anumite cazuri la autoritatea
centrală. Consiliile (synedria) din Matei 5:22; 10:17; Marcu 13:9 şi boulai
din Josephus, Ant. 4.214 etc. erau curţi locale care cuprindeau cel puţin şapte
bătrâni şi în oraşele mari ajungeau până la douăzeci şi trei de bătrâni.
După 70 d.Cr. Sinedriul a fost abolit şi înlocuit
cu Beth Din (Curtea de Judecată) despre care se spune că s-a întrunit la Iabne
(68-80 d.Cr.), Usa (80-116), Şafran (140-163), Sepforis (163-193 şi Tiberias
(193-220). Deşi în Talmud se consideră că acesta este o continuare a
Sinedriului, el era diferit în esenţă, fiind format din cărturari ale căror
decizii nu aveau decât o autoritate morală şi religioasă.
II. Organizarea şi compunerea
Organizarea Sinedriului a fost modificată de-a
lungul anilor. La început, format în special din aristocraţia preoţească
predominant saducheică, componenţa lui s-a schimbat din vremea Reginei
Alexandra (76-67 î.Cr.) când au fost induşi *fariseii, precum şi *cărturarii.
Metoda numirii nu este clară, dar originea aristocratică a corpului sugerează o
numire directă a membrilor unor familii vechi, la care s-au adăugat
conducătorii seculari. Sub Irod, care i-a favorizat pe *farisei şi a dorit să-i
limiteze pe *saduchei şi influenţa vechii nobilimi, elementul saducheic a
devenit mai puţin proeminent, iar elementul fariseic, a cărui putere a crescut
începând din vremea Reginei Alexandra, a devenit mai influent. În vremea NT
Marele Sinedriu de la Ierusalim i-a cuprins pe marii preoţi (mai precis, pe
marele preot în funcţiune şi pe cei care au fost mari preoţi), pe membrii
familiilor privilegiate din care erau aleşi marii preoţi, pe bătrâni
(conducătorii tribali şi familiali ai poporului şi ai castei preoţeşti) şi
cărturarii, adică experţii legii. Plenul îi cuprindea atât pe saduchei, cât şi
pe farisei (Matei 26:3, 57, 59; Marcu 14:53; 15:1; Luca 22:66; Faptele
Apostolilor 4:1,5 ş.urm.; 5:17,21, 34; 22:30; 23:6). Membrii erau consilieri (bouleutes,
Marcu 15:43; Luca 23:50) ca, de ex. Iosif din Arimatea.
Conform lui Josephus şi N.T., marele preot din acel
moment era preşedintele (Josephus, Ant. 4. 224; 20. 224 ş.urm.; Matei 26:57;
Faptele Apostolilor 5:17 ş.urm.; 7:1; 9:1 ş.urm.; 22:5; 24:1). Astfel, Caiafa a
fost preşedinte la procesul lui Isus şi Anania la procesul lui Pavel (Faptele
Apostolilor 23:2). S-ar părea că la început marele preot a avut autoritatea
supremă, dar aceasta i-a fost diminuată ulterior. Numirea nu mai era ereditară,
ci politică şi foştii mari preoţi împreună cu asociaţii lor apropiaţi (cum era
căpitanul templului) alcătuiau „conducătorii" (Ioan 7:26; Faptele
Apostolilor 4:5-8 etc).
III. Extinderea jurisdicţiei
Jurisdicţia Sinedriului era întinsă în timpul lui
Cristos. El exercita nu numai jurisdicţie civilă în conformitate cu legea
evreiască, ci şi, într-o anumită măsură, jurisdicţie criminală. El avea
autoritate administrativă şi putea dispune arestarea prin proprii săi
funcţionari juridici (Matei 26:47; Marcu 14:43; Faptele Apostolilor 4:1 ş.urm.;
5:17 ş.urm.; 9:2). A fost împuternicit să judece cazuri care nu implicau
pedeapsa capitală (Faptele Apostolilor 4:5). Cazurile capitale necesitau
confirmarea procuratorului roman (Ioan 18:31), deşi judecata procuratorului era
de obicei în acord cu cerinţele Sinedriului, care în legea ebraică avea putere
de viaţă şi de moarte (Josephus, Ant. 14.168; Matei 26:66). În cazul special
când cineva dintre Neamuri depăşea bariera care despărţea curtea interioară a
Templului de aceea a Neamurilor, Sinedriului avea din partea administratorilor
romani puterea de a-l condamna la moarte (Faptele Apostolilor 21:28 ş.urm.); şi
este posibil ca această concesie să se fi extins şi asupra altor ofense aduse
Templului prin faptă sau, ca în cazul lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:13
ş.urm.), prin cuvânt. Singurul caz de sentinţă capitală în legătură cu
Sinedriul în NT este acela al Domnului nostru, dar execuţia a fost îndeplinită în
urma judecăţii guvernatorului roman. Cazul lui Ştefan are unele trăsături ale
unei acţiuni ilegale a mulţimii.
Un studiu al NT ne va oferi o secţiune a genului de
probleme care ajungeau înaintea Sinedriului. Astfel, Isus a fost acuzat de
blasfemie (Matei 26:57 ş.urm.; Ioan 19:7); Petru şi Ioan au fost acuzaţi că
dădeau oamenilor învăţături false (Faptele Apostolilor 4), Pavel că a încălcat
legea mozaică (Faptele Apostolilor 22-24). Desigur că acestea erau probleme
religioase. Dar uneori colectarea beneficiilor intra în responsabilitatea
Sinedriului, ca în timpul lui Florus (Josephus, BJ 1. 406). Totuşi, a existat
întotdeauna un control teoretic asupra puterilor Sinedriului, căci romanii
şi-au rezervat dreptul de a se amesteca în orice domeniu, dacă era necesar,
independent de curtea evreiască. Arestarea lui Pavel din Faptele Apostolilor 23
este un exemplu în această privinţă. Probabil că cel mai bine este să
considerăm Sinedriul ca având două domenii principale de responsabilitate,
politic (administrativ şi judiciar) şi religios. Nu este întotdeauna clar cum
au fost acestea îndeplinite, iar unii autori au sugerat chiar două corpuri
diferite, fiecare cunoscut drept Sinedriu. Probabil că acest lucru nu este
necesar, dar este sugerat din cauza lipsei unei cunoaşteri clare a
procedurilor.
IV. Procedura
Au existat termene şi locuri precise pentru
adunare, conform tradiţiei păstrate în micul tratat mişnaic Sanhedrin.
Curţile locale se întruneau în ziua a doua şi a cincea a săptămânii, iar
Sinedriul de la Ierusalim la date stabilite (deşi necunoscute nouă). Acestea nu
se întruneau în zilele de sărbătoare şi de Sabat.
Existau proceduri specifice. Sinedriul era aşezat
în semicerc şi avea doi grefieri, unul care să înregistreze voturile în
favoarea achitării şi celălalt voturile în favoarea condamnării. Ucenicii
participau la dezbateri şi şedeau în faţă. Prizonierii erau îmbrăcaţi în haine
umile. În cazurile capitale se făcea pledoaria pentru achitare, apoi pentru
condamnare. Dacă cineva se declara în favoarea achitării, el nu-şi putea
schimba părerea, dar dacă se declara pentru condamnare, el îşi putea schimba
ulterior votul. Ucenicii puteau pleda pentru achitare, dar nu şi pentru
condamnare. Achitarea putea fi declarată în ziua judecăţii, dar condamnarea
trebuia să aştepte până în ziua următoare. Când votau, membrii stăteau în
picioare, începând cu cel mai tânăr. Pentru achitare era suficientă o
majoritate simplă, pentru condamnare erau necesare două treimi din majoritate.
Dacă 12 din cei 23 de judecători necesari pentru un cvorum au votat pentru
achitare şi 11 pentru condamnare, prizonierul era eliberat. Dacă 12 votau
pentru condamnare şi 11 împotrivă, numărul de judecători trebuia să crească cu
încă 2 şi acest lucru se repeta până la un total de 71 sau până când se obţinea
achitarea. Persoanelor al căror caz era îndoielnic ca şi acesta li se acorda
prezumţia de nevinovăţie, întotdeauna avantajul era de partea acuzatului
(Mişna, Sanhedrin 5. 5).
În contextul acesta, legalitatea procesului lui
Isus a fost discutată de mulţi autori şi este foarte clar că există elemente
care indică o eroare judiciară.
BIBLIOGRAFIE
E. Schürer, HJP 1901, 2. i, p. 163-195; J. Z.
Lauterbach, JewE, 11, 1905, p. 41-44; I. Abrahams, ERE, 2, 1920, p. 184-185; H.
Danby, The Mishnah, E.T. 1933, tratatul Sanhedrin, p. 382-400;
idem, "The Trial of Jesus", JTS 21, 1919-20, p. 51-76; J. Blinzler, The
Trial of Jesus, 1959; P. Winter, On the Trial of Jesus, 1961.
J.A.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu