Sinedriu



SINEDRIU. Transcrierea folosită în Talmud pentru gr. synedrion (de unde este împrumutat cuvântul ebr. sanhedrin’). Atât înainte, cât şi în timpul lui Cristos, el era numele tribunalului suprem al evreilor care se întrunea la Ierusalim, precum şi al unor tribunale mai mici. În vers. engl. termenul este tradus adesea „consiliu". În scrierile clasice există paralele ale unor curţi similare în Grecia şi în Roma. Josephus a folosit cuvântul pentru consiliul care guverna cele cinci districte în care Gabinius, proconsului roman al Siriei între 57-55 î.Cr., a împărţit Iudea (Ant. 14.90; BJ 1.179). Josephus îl foloseşte pentru prima dată în legătură cu evreii atunci când se referă la convocarea tânărului Irod înaintea lui pentru presupuse delicte (Ant. 14. 163 184). În NT termenul se referă fie la curtea supremă evreiască (Matei 26:59; Marcu 14:55; Luca 22:66; Ioan 11:47; Faptele Apostolilor 4:15; 5:21 ş.urm.; 6:12 ş.urm.; 22:30; 23:1 ş.urm.; 24:20), fie la o simplă curte de justiţie (Matei 5:22). În câteva cazuri synedrion este înlocuit cu alte cuvinte, de ex. presbyterion, „corp al bătrânilor" (Luca 22:66; Faptele Apostolilor 22:5) şi gerousia, „senat" (Faptele Apostolilor 5:21).

I. Istoria

Istoria Sinedriului nu este clară în toate privinţele. Conform tradiţiei, el îşi are originea în cei şaptezeci de bătrâni care l-au însoţit pe Moise (Numeri 11:16-24). Se presupune că Ezra a reorganizat instituţia după Exil. Persanii le-au dat autoritate evreilor în problemele locale (Ezra 7:25-26; 10:14) şi este posibil ca bătrânii din Ezra 5:5, 9; 6:7, 14; 10:8 şi conducătorii din Neemia 2:16; 4:14, 19; 5:7; 7:5 să fi alcătuit un corp care se asemăna cu Sinedriul de mai târziu. Ulterior, grecii au permis un corp cunoscut drept gerousia („senat") care era format din bătrâni şi reprezenta naţiunea (Josephus, Ant. 12.142; 1 Macabei 12:3,6; 14:20). În vremea Seleucizilor această gerousia a avut legături cu conducători ca Antioh cel Mare în 208 î.Cr. şi Antioh V (Josephus, Ant. 12. 128) şi se pare că era formată din bătrâni care proveneau din aristocraţie (1 Macabei 12:6; 2 Macabei 1:10; 4:44; 11:27). În perioada revoltei macabeilor acest consiliu s-a unit cu Ionatan, marele preot şi conducătorul poporului, pentru a face o alianţă cu Sparta (1 Macabei 12:5 ş.urm.) şi ei l-au sfătuit să construiască o fortăreaţă în Iudea (1 Macabei 12:35; cf. 13:36; 14:20,28,47). Se pare că marele preot prezida această adunare.

Sub dominaţia romană, cu excepţia unei perioade scurte sub Gabinius, adunarea avea puteri largi. Termenul folosit pentru consiliile districtuale a fost adoptat ulterior de către gerousia mai puternică de la Ierusalim şi la sfârşitul sec. 1 î.Cr. şi consiliul acesta era cunoscut drept synediron, deşi uneori se foloseau şi alţi termeni, ca gerousia şi boule („consiliu"). Iuliu Cezar a schimbat planul lui Gabinius şi a extins iarăşi puterea Sinedriului asupra întregii Iudei, deşi în timpul domniei lui *Irod (37-4 î.Cr.) puterile lui au fost drastic diminuate. Sub procuratori (6-66 d.Cr.) puterile Sinedriului au fost extinse, guvernarea internă al ţării fiind în mâinile lui (Josephus, Ant. 20. 200) şi în unele privinţe a fost recunoscut chiar şi în diaspora (Faptele Apostolilor 9:2; 22:5; 26:12). Din vremea lui Arhelau, fiul lui *Irod cel Mare, puterile lui directe au fost totuşi limitate la Iudea, deoarece nu a avut nici o putere asupra lui Isus în timp ce era în Galilea. În Iudea existau, desigur, autorităţile locale, care judecau cazurile în teritoriu, dar raportau anumite cazuri la autoritatea centrală. Consiliile (synedria) din Matei 5:22; 10:17; Marcu 13:9 şi boulai din Josephus, Ant. 4.214 etc. erau curţi locale care cuprindeau cel puţin şapte bătrâni şi în oraşele mari ajungeau până la douăzeci şi trei de bătrâni.

După 70 d.Cr. Sinedriul a fost abolit şi înlocuit cu Beth Din (Curtea de Judecată) despre care se spune că s-a întrunit la Iabne (68-80 d.Cr.), Usa (80-116), Şafran (140-163), Sepforis (163-193 şi Tiberias (193-220). Deşi în Talmud se consideră că acesta este o continuare a Sinedriului, el era diferit în esenţă, fiind format din cărturari ale căror decizii nu aveau decât o autoritate morală şi religioasă.

II. Organizarea şi compunerea

Organizarea Sinedriului a fost modificată de-a lungul anilor. La început, format în special din aristocraţia preoţească predominant saducheică, componenţa lui s-a schimbat din vremea Reginei Alexandra (76-67 î.Cr.) când au fost induşi *fariseii, precum şi *cărturarii. Metoda numirii nu este clară, dar originea aristocratică a corpului sugerează o numire directă a membrilor unor familii vechi, la care s-au adăugat conducătorii seculari. Sub Irod, care i-a favorizat pe *farisei şi a dorit să-i limiteze pe *saduchei şi influenţa vechii nobilimi, elementul saducheic a devenit mai puţin proeminent, iar elementul fariseic, a cărui putere a crescut începând din vremea Reginei Alexandra, a devenit mai influent. În vremea NT Marele Sinedriu de la Ierusalim i-a cuprins pe marii preoţi (mai precis, pe marele preot în funcţiune şi pe cei care au fost mari preoţi), pe membrii familiilor privilegiate din care erau aleşi marii preoţi, pe bătrâni (conducătorii tribali şi familiali ai poporului şi ai castei preoţeşti) şi cărturarii, adică experţii legii. Plenul îi cuprindea atât pe saduchei, cât şi pe farisei (Matei 26:3, 57, 59; Marcu 14:53; 15:1; Luca 22:66; Faptele Apostolilor 4:1,5 ş.urm.; 5:17,21, 34; 22:30; 23:6). Membrii erau consilieri (bouleutes, Marcu 15:43; Luca 23:50) ca, de ex. Iosif din Arimatea.

Conform lui Josephus şi N.T., marele preot din acel moment era preşedintele (Josephus, Ant. 4. 224; 20. 224 ş.urm.; Matei 26:57; Faptele Apostolilor 5:17 ş.urm.; 7:1; 9:1 ş.urm.; 22:5; 24:1). Astfel, Caiafa a fost preşedinte la procesul lui Isus şi Anania la procesul lui Pavel (Faptele Apostolilor 23:2). S-ar părea că la început marele preot a avut autoritatea supremă, dar aceasta i-a fost diminuată ulterior. Numirea nu mai era ereditară, ci politică şi foştii mari preoţi împreună cu asociaţii lor apropiaţi (cum era căpitanul templului) alcătuiau „conducătorii" (Ioan 7:26; Faptele Apostolilor 4:5-8 etc).

III. Extinderea jurisdicţiei

Jurisdicţia Sinedriului era întinsă în timpul lui Cristos. El exercita nu numai jurisdicţie civilă în conformitate cu legea evreiască, ci şi, într-o anumită măsură, jurisdicţie criminală. El avea autoritate administrativă şi putea dispune arestarea prin proprii săi funcţionari juridici (Matei 26:47; Marcu 14:43; Faptele Apostolilor 4:1 ş.urm.; 5:17 ş.urm.; 9:2). A fost împuternicit să judece cazuri care nu implicau pedeapsa capitală (Faptele Apostolilor 4:5). Cazurile capitale necesitau confirmarea procuratorului roman (Ioan 18:31), deşi judecata procuratorului era de obicei în acord cu cerinţele Sinedriului, care în legea ebraică avea putere de viaţă şi de moarte (Josephus, Ant. 14.168; Matei 26:66). În cazul special când cineva dintre Neamuri depăşea bariera care despărţea curtea interioară a Templului de aceea a Neamurilor, Sinedriului avea din partea administratorilor romani puterea de a-l condamna la moarte (Faptele Apostolilor 21:28 ş.urm.); şi este posibil ca această concesie să se fi extins şi asupra altor ofense aduse Templului prin faptă sau, ca în cazul lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:13 ş.urm.), prin cuvânt. Singurul caz de sentinţă capitală în legătură cu Sinedriul în NT este acela al Domnului nostru, dar execuţia a fost îndeplinită în urma judecăţii guvernatorului roman. Cazul lui Ştefan are unele trăsături ale unei acţiuni ilegale a mulţimii.

Un studiu al NT ne va oferi o secţiune a genului de probleme care ajungeau înaintea Sinedriului. Astfel, Isus a fost acuzat de blasfemie (Matei 26:57 ş.urm.; Ioan 19:7); Petru şi Ioan au fost acuzaţi că dădeau oamenilor învăţături false (Faptele Apostolilor 4), Pavel că a încălcat legea mozaică (Faptele Apostolilor 22-24). Desigur că acestea erau probleme religioase. Dar uneori colectarea beneficiilor intra în responsabilitatea Sinedriului, ca în timpul lui Florus (Josephus, BJ 1. 406). Totuşi, a existat întotdeauna un control teoretic asupra puterilor Sinedriului, căci romanii şi-au rezervat dreptul de a se amesteca în orice domeniu, dacă era necesar, independent de curtea evreiască. Arestarea lui Pavel din Faptele Apostolilor 23 este un exemplu în această privinţă. Probabil că cel mai bine este să considerăm Sinedriul ca având două domenii principale de responsabilitate, politic (administrativ şi judiciar) şi religios. Nu este întotdeauna clar cum au fost acestea îndeplinite, iar unii autori au sugerat chiar două corpuri diferite, fiecare cunoscut drept Sinedriu. Probabil că acest lucru nu este necesar, dar este sugerat din cauza lipsei unei cunoaşteri clare a procedurilor.

IV. Procedura

Au existat termene şi locuri precise pentru adunare, conform tradiţiei păstrate în micul tratat mişnaic Sanhedrin. Curţile locale se întruneau în ziua a doua şi a cincea a săptămânii, iar Sinedriul de la Ierusalim la date stabilite (deşi necunoscute nouă). Acestea nu se întruneau în zilele de sărbătoare şi de Sabat.

Existau proceduri specifice. Sinedriul era aşezat în semicerc şi avea doi grefieri, unul care să înregistreze voturile în favoarea achitării şi celălalt voturile în favoarea condamnării. Ucenicii participau la dezbateri şi şedeau în faţă. Prizonierii erau îmbrăcaţi în haine umile. În cazurile capitale se făcea pledoaria pentru achitare, apoi pentru condamnare. Dacă cineva se declara în favoarea achitării, el nu-şi putea schimba părerea, dar dacă se declara pentru condamnare, el îşi putea schimba ulterior votul. Ucenicii puteau pleda pentru achitare, dar nu şi pentru condamnare. Achitarea putea fi declarată în ziua judecăţii, dar condamnarea trebuia să aştepte până în ziua următoare. Când votau, membrii stăteau în picioare, începând cu cel mai tânăr. Pentru achitare era suficientă o majoritate simplă, pentru condamnare erau necesare două treimi din majoritate. Dacă 12 din cei 23 de judecători necesari pentru un cvorum au votat pentru achitare şi 11 pentru condamnare, prizonierul era eliberat. Dacă 12 votau pentru condamnare şi 11 împotrivă, numărul de judecători trebuia să crească cu încă 2 şi acest lucru se repeta până la un total de 71 sau până când se obţinea achitarea. Persoanelor al căror caz era îndoielnic ca şi acesta li se acorda prezumţia de nevinovăţie, întotdeauna avantajul era de partea acuzatului (Mişna, Sanhedrin 5. 5).

În contextul acesta, legalitatea procesului lui Isus a fost discutată de mulţi autori şi este foarte clar că există elemente care indică o eroare judiciară.

BIBLIOGRAFIE
E. Schürer, HJP 1901, 2. i, p. 163-195; J. Z. Lauterbach, JewE, 11, 1905, p. 41-44; I. Abrahams, ERE, 2, 1920, p. 184-185; H. Danby, The Mishnah, E.T. 1933, tratatul Sanhedrin, p. 382-400; idem, "The Trial of Jesus", JTS 21, 1919-20, p. 51-76; J. Blinzler, The Trial of Jesus, 1959; P. Winter, On the Trial of Jesus, 1961.

J.A.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: