sinagogă

sinagogă

  08:23    

---

SINAGOGĂ. În VT cuvântul „sinagogă" apare doar în Psalmul 74:8, VA (VSR, „locurile de întâlnire", engl. meeting places; vers. Cornilescu „locurile sfinte"), unde este o traducere a ebr. mo’ed. Nu este sigur că referinţa are conotaţia ei actuală. Termenul grecesc synagoge este folosit adesea în LXX pentru adunarea lui Israel şi apare de 56 de ori în NT. Sensul de bază este loc de întâlnire şi astfel a ajuns să desemneze un loc evreiesc de închinare. Echivalentul ebraic al substantivului grecesc este keneset, o adunare a unor persoane sau lucruri cu un anumit scop. În Scripturi este adunarea membrilor unei localităţi pentru închinare sau acţiune comună (Luca 12:11; 21:12). A ajuns să se refere la clădirea în care se ţin astfel de întruniri.

I. Semnificaţia ei

Importanţa sinagogii pentru iudaism nu poate fi subliniată îndeajuns. Ea a conferit individualitate credinţei iudaice mai mult decât oricare altă instituţie. Aici iudaismul a studiat interpretarea pe care a dat-o el legii. Ezechiel 11:16, „le-am fost un Templu pentru câtăva vreme" a fost interpretat de către autorităţile evreieşti în sensul că în dispersia sa prin lume, Israel a avut sinagoga drept sanctuar în miniatură pentru a înlocui pierderea Templului. Spre deosebire de Templu, ea era situată în toate părţile ţării şi îi punea pe oameni în contact cu conducătorii lor religioşi. A. Menes spune: „În ziua de Sabat şi în zilele de sărbătoare, pierderea Templului şi absenţa celebrărilor sacrificiale solemne au fost resimţite puternic de către exilaţi... sinagoga... a slujit ca şi substitut pentru Templu. În sinagogă nu exista altar, iar rugăciunea şi citirea Torei au luat locul jertfei. Pe lângă aceasta, locul de rugăciune a jucat o importantă funcţie socială... el era un loc de adunare şi de întrunire, unde oamenii se puteau strânge ori de câte ori era nevoie să se sfătuiască asupra problemelor importante ale comunităţii. Sinagoga a devenit leagănul unui tip cu totul nou de viaţă socială şi religioasă şi a pus temelia unei comunităţi religioase cu o perspectivă universală. Pentru prima dată, monoteismul evreiesc s-a emancipat în practica sa religioasă de legătura cu un loc specific şi special desemnat. Dumnezeu era adus acum la oameni, oriunde locuiau ei. („The History of the Jews in Ancient Times", The Jewish People, 1, p. 78-152). Astăzi sinagoga este încă una din instituţiile dominante ale iudaismului şi centrul vieţii religioase al comunităţii evreieşti. Faptele Apostolilor arată rolul semnificativ pe care l-a jucat sinagoga în propagarea noii credinţe mesianice.

II. Originea ei

Nici VT, nici NT nu ne oferă informaţii sigure cu privire la originea sinagogii. Situaţia nu este diferită în cazul surselor extra-biblice, căci în Apocrife nu există nici o referire la această instituţie. Cărţile apocrife nici măcar nu menţionează arderea sinagogilor din ţară în timpul persecuţiilor lui Antiohus Epifanes în sec. al 2-lea î.Cr. (deşi s-a văzut o referinţă la aceasta în Psalmul 74:8). Înainte de robia babiloniană, închinarea avea ca şi centru Templul de la Ierusalim. În timpul Exilului, când închinarea la Ierusalim era imposibilă, a apărut sinagoga ca loc de instruire în Scripturi şi de rugăciune. Aceasta este părerea generală. Dar R. W. Moss susţine că „Exilul nu marchează prima etapă în ce priveşte originea sinagoii, ci o modificare importantă a funcţiilor ei, închinarea devenind de atunci înainte principala ei activitate, deşi nicidecum singura, funcţiile administrative fiind suspendate pentru o vreme" („Synagogye" în DCC). În orice caz, o bază probabilă pentru originea acestei instituţii trebuie căutată în Ezechiel 14:1: „Câţiva dintre bătrânii lui Israel au venit la mine şi au şezut înaintea mea." (cf. Ezechiel 20:1). Levertoff afirmă fără echivoc: „Trebuie să fi fost înfiinţată în timpul exilului babilonian" („Sinagogue" în ISBE).

III. Descriere generală

În sec. 1 d.Cr. existau sinagogi peste tot unde trăiau evrei. Cf. Faptele Apostolilor 13:5 (Salamina în Cipru); 13:14 (Antiohia din Pisidia); 14:1 (Iconia); 17:10 (Berea). Oraşele mari precum Ierusalimul şi Alexandria aveau numeroase sinagogi. O legendă spune că în Ierusalim erau 394 de sinagogi atunci când Titus a distrus oraşul, în 70 d.Cr.; o altă legendă arată că erau 480.

Evangheliile vorbesc despre sinagogile din Nazaret (Matei 13:54; Luca 4:16) şi Capernaum (Marcu 1:21, Ioan 6:59) ca locuri unde a slujit Domnul nostru. Apostolul Pavel le-a găsit pretutindeni unde mergea în Palestina, Asia Mică şi Grecia. Potrivit Talmudului (Shabbath 11a), se cerea ca sinagogile să fie construite pe înălţimi sau deasupra caselor din împrejurimi. Dovezile arheologice nu confirmă o asemenea practică în Palestina. După toate probabilităţile, sinagogile erau construite după modelul Templului din Ierusalim. A. Edersheim spune că planul interior „este în general cu două colonade duble, care se pare că formau corpul sinagogii, intervalele de la est şi vest fiind folosite probabil ca şi pasaje. Distanţa dintre coloane este foarte mică, niciodată mai mare de 3 metri" (The Life and Times of Jesus the Messiah 1, p. 435).

Exista un chivot portabil unde se păstrau sulurile Legii şi ale Prorocilor (Megillah 3.1). Acesta era orientat cu faţa spre intrarea în clădire. În zilele de sărbătoare chivotul era purtat în procesiune. Înaintea chivotului şi cu faţa spre închinători erau „scaunele dintâi" (Matei 23:6) pentru conducătorii religioşi şi administrativi ai sinagogii. Legea era citită de pe o bema sau platformă (Megillah 3.1). Ruine ale unor astfel de clădiri se pot vedea la Tell Hum (probabil aşezarea *Capernaum), Nebartim şi alte aşezări. Resturile arată influenţa stilului greco-roman. Ornamentele sinagogii erau frunze de viţă, sfeşnicul cu şapte braţe, mielul pascal şi vasul cu mană. Locurile din apropierea pupitrului pentru citit erau cele mai onorabile (Matei 23:6, Iacov 2:2-3). Maimonides a spus: „Au aşezat o platformă în mijlocul casei, în aşa fel încât cel care citeşte din Lege sau cel care adresează oamenilor cuvinte de îndemn să poată sta pe ea, ca toţi să-l poată auzi". Bărbaţii şi femeile aveau locuri separate.

S-ar putea ca Marea Sinagogă a tradiţiei să fi fost organizată de Neemia în jurul anului 400 î.Cr. Se spune că ea era formată din 120 de membri (Pirqe Aboth 1.1), care se ocupau cu studierea legii lui Moise şi o transmiteau. Ea a fost urmată de Sinedriu (Aboth 10. 1). Există îndoieli în ce priveşte existenţa Marii Sinagogi, deoarece nici Apocrifele, nici Josephus, nici Filon nu menţionează instituţia. Dar tăcerea aceasta nu este concludentă împotriva existenţei unui astfel de consiliu.

IV. Scopul şi practica ei

Sinagoga avea un scop triplu de închinare, de educaţie şi de administrare a vieţii civile a comunităţii. Supusă legii ţării, sinagoga îşi avea administraţia proprie (Josephus, Ant. 19, 291). Congregaţia era condusă de către bătrâni, care erau împuterniciţi să păstreze disciplina şi să-i pedepsească pe membri. Pedeapsa consta în flagelare şi excomunicare. Oficiantul principal era conducătorul sinagogii (cf. Marcu 5:22; Faptele Apostolilor 13:15; 18:8). El supraveghea serviciul ca să vadă dacă se desfăşoară în conformitate cu tradiţia. Îngrijitorul (Luca 4:20) aducea sulurile Scripturii pentru citire, le aşeza la loc în chivot, îi pedepsea pe hulitori prin flagelare şi îi învăţa pe copii să citească. Peritz a arătat că „funcţia principală a întrunirilor la sinagogă era instrucţia populară în ce priveşte legea" („Synagogue", în EBi). Împărţitorul de pomeni primea pomenile de la membrii sinagogii şi le distribuia. În sfârşit, era nevoie de un interpret competent pentru a parafraza Legea şi Profeţii în aramaica vorbită.

Celor calificaţi li se permitea să conducă serviciile (Cristos, Luca 4:16; Matei 4:23; Pavel, Faptele Apostolilor 13:15). Sabatul era ziua desemnată pentru închinarea publică (Faptele Apostolilor 15:21). Mişna (Megillah 4. 3) indică faptul că serviciile aveau cinci părţi. În prima parte era citită Shema’. Rugăciunea aceasta acoperă pasajele din Deuteronom 6:4-9; 11:13-21; Numeri 15:37-41. Apoi se recitau rugăciunile sinagogii, cele mai vechi şi mai cunoscute fiind cele optsprezece cereri şi binecuvântări.

Prima din cele „Optsprezece binecuvântări" spune: „Binecuvântat eşti Tu, Domnul Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov: Dumnezeu cel mare, cel puternic, cel înfricoşător, cel prea-înalt care arăţi milă şi bunătate, care creezi toate lucrurile, care îţi aminteşti de faptele pioase ale patriarhilor şi care vei aduce în dragoste un răscumpărător copiilor copiilor lor, pentru Numele Tău; O Împărate, Ajutorule, Mântuitorule şi Scutule! Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Scutul lui Avraam".

Altă rugăciune spune: „Şi la Ierusalim, cetatea Ta, Te vei întoarce cu milă şi vei locui în mijlocul ei, după cum ai spus. Tu vei zidi grabnic în zilele noastre o zidire eternă şi vei aşeza iarăşi degrabă în mijlocul ei tronul lui David."

Restaurarea lui Israel în ţara părinţilor săi, întoarcerea gloriei, Shekinah, în Templu, şi în cetatea reconstruită a Ierusalimului, precum şi restabilirea dinastiei davidice sunt teme recurente în rugăciuni.

Acestea erau urmate de citirea Legii. Pentateuhul, care acum se citeşte în sinagogi în cicluri anuale, era la început acoperit în trei ani. După citirea primei porţiuni din Canonul VT, se citea un extras din Proroci. În timpul lui Cristos extrasul acesta nu era încă fixat, ci i se permitea citotorului să-l aleagă singur (Luca 4:16 ş.urm.). Citirea Scripturii era esenţială. Apoi se expunea acea porţiune din Proroci şi se extrăgea din ea un îndemn. Serviciul se încheia cu binecuvântarea. Adăugirile de mai târziu constau în traducerea şi expunerea extraselor din Scriptură care au fost citite. Pentru a conduce închinarea publică din sinagogă era nevoie de zece bărbaţi adulţi.

„Sinagoga liberţilor" (VA) (libertinoi, din lat. libertini, *„oameni liberi", engl. „freemen", VSR; vers. Cornilescu: sinagoga Izbăviţilor) a fost denumirea dată închinătorilor unei sinagogi din Ierusalim care au intrat în controversă cu Ştefan (Faptele Apostolilor 6:9). Aceştia erau evrei care au fost luări prizonieri în campania lui Pompei, apoi au fost eliberaţi de către stăpânii lor. Astfel, le-au fost acordate privilegiile cetăţeniei romane.

În Apocalipsa 2:9 şi 3:9 se face referire la sinagoga Satanei. Întrucât citarea ei are un caracter general, este imposibil să se identifice cu certitudine la cine se referă Ioan. Se pare că este indicată o partidă eretică din cadrul Bisericii primare.

BIBLIOGRAFIE

Articolele din JewE, HDB, EBi, EJ, G.F. Moore, Judaism, 1, 1927, p. 281-307; I. Abrahams, Studies in Pharisaism and the Gospels, 1, 1917; E. L. Sukenik, Ancient Synagogues in Palestine and Greece, 1932; C. W. Dugmore, The Influence of the Synagogue upon the Divine Office, 1944; A. E. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship, 1960; L. Coenen, NIDNTT 1, p. 291-307.

C.L.F.