simbol



SIMBOL. Acest cuvânt nu se găseşte în Biblie, însă folosirea simbolurilor este comună tuturor religiilor. Cuvântul grecesc symbolon avea mai multe întrebuinţări, de ex. ca semn, garanţie, obiect sau caracteristică simbolică şi importanţa sa deriva din faptul că era un obiect reprezentativ ce garanta realitatea a ceea ce simboliza. Concise Oxford Dictionary defineşte un simbol drept „un lucru considerat cu aprobarea tuturor drept tipizând sau reprezentând sau reamintind în mod firesc ceva (mai ales o idee sau calitate) prin faptul că posedă nişte calităţi analoge sau se asociază în realitate sau în gândire cu acel ceva". Această distincţie clară între obiect şi simbol este inevitabilă în filozofia analitică, nu se regăseşte însă în gândirea elementară. Malinowschi a accentuat faptul că simbolismul se găseşte nu în relaţia dintre un obiect şi un semn, ci în influenţa pe care o are un semn sau o acţiune asupra unui organism receptiv (A Scientific Theory of Culture, 1944). Este important să nu se uite acest lucru atunci când se examinează simbolismul din Biblie.

I. În Vechiul Testament

a. Simboluri personale

În gândirea israelită primară unitatea fundamentală era clanul sau familia şi nu individul. Viaţa (nepes) indivizilor alcătuia viaţa grupului; viaţa grupului se extindea prin intermediul tuturor indivizilor. Acest concept psihologic a fost numit personalitate colectivă (Wheeler Robinson) sau conştiinţă de grup (Radcliffe Brown), şi ajută să se explice cum anume o persoană putea simboliza un grup de oameni (2 Samuel 18:3) sau prezenţa lui Dumnezeu (Exod 7:1).

Există o expresie: ’is ha’elohim, folosită de peste 70 de ori şi tradusă „om al lui Dumnezeu", ce ar putea fi tradusă „om divin". De 27 de ori expresia se referă la Elisei, iar în restul cazurilor la profeţi ca Ilie şi Samuel, sau Moise şi David. Lui Elisei i se atribuie puteri divine, cum sunt restituirea vieţii (2 Împăraţi 4:35) şi citirea gândurilor (2 Împăraţi 5:26). El stă în locul lui Dumnezeu, face lucrările lui Dumnezeu şi este simbolul prezenţei lui Dumnezeu. În mod similar, Moise a fost ca Dumnezeu pentru Aaron (Exod 4:15) şi pentru Faraon (Exod 7:1), în cuvânt şi faptă (Exod 14:16; 17:9). Toţi prorocii au rostit cuvântul lui Dumnezeu, şi când israeliţii ai auzeau, ei Îl auzeau pe Dumnezeu Însuşi; în consecinţă, persoana prorocului era imună faţă de vătămare. Există puţine dovezi care să arate că monarhia israelită era considerată ca fiind divină, este însă posibil ca Solomon să se fi pus pe sine însuşi ca simbol al lui Dumnezeu.

b. Simboluri obiective

Obiectele exterioare erau de asemenea folosite pentru a simboliza prezenţa lui Dumnezeu, într-o manieră reprezentativă sau convenţională. Curcubeul a fost acceptat drept asigurarea că mânia lui Dumnezeu trecuse şi că El avea să-Şi amintească legământul (Geneza 9:13). Moise a făcut un şarpe din bronz, simbolizând înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu de vindecare (Numeri 21:9); viţeii de aur au fost făcuţi pentru a simboliza puterea mare a lui Dumnezeu (Exod 32 şi 1 Împăraţi 12). Mai frecvent s-au făcut obiecte fără a reprezenta caracteristicile particulare ale lui Dumnezeu, un exemplu important fiind altarul. Cuvântul ebraic mizbeah, de la rădăcina zbh („sacrificare"), sugerează locul unde animalul era pregătit pentru jertfă. Trebuie în orice caz observat faptul că în relatările cele mai vechi patriarhii ridicau altare după o apariţie prin intermediul lui Dumnezeu, pentru a marca locul şi a-l consacra pentru El pentru totdeauna. În închinarea israelită altarul simboliza locul de întâlnire a lui Dumnezeu cu omul, în timp ce chivotul simboliza prezenţa lui Dumnezeu, întrucât el conţinea tăbliţele decalogului, şi unde era Cuvântul Domnului, acolo era Domnul Însuşi.

Când a fost construit Templul el a simbolizat puterea universală a lui Dumnezeu. Templul în sine era un simbol al pământului, ligheanul de bronz un simbol al mării şi sfeşnicul de aur un simbol al soarelui. Era necesar ca un preot să fie îmbrăcat corespunzător când intra în cort sau în Templu, şi veşmintele erau în mod evident simbolice. Ele erau făcute din in (Exod 28:39), care era considerat ca având proprietari protectoare (Levitic 6:8-12). Există două motive posibile. Întrucât jertfele erau animale, inul fiind vegetal conferea o imunitate care nu s-ar fi găsit în îmbrăcămintea de lână sau din piele. Este însă mai probabil că, la fel ca în multe istorisiri folclorice, inul era socotit drept simbolul nemuririi sau al indestructibilităţii. Erudiţii iudei au sugerat semnificaţii simbolice pentru culorile veşmintelor, şi pentru fiecare articol în parte. Efodul şi pieptarul simbolizau cele 12 seminţii şi judecata, iar când preotul le îmbrăca ele îi dădeau putere de judecată în numele Domnului. Mantia lui era decorată cu rodii şi clopoţei - simboluri ale fertilităţii şi atenţionări pentru duhurile rele. Pe capul lui se afla o mitră ce avea gravate cuvintele „Sfânt Domnului" (Exod 28:36) (în vers. Cornilescu, „Sfinţenie Domnului"; n.tr.), care îl făcea pe preot extinderea prezenţei lui Dumnezeu - simbolul divin.

c. Simbolurile interpretate

Aceste simboluri erau acţiuni care dincolo de contextul lor imediat erau ilustrative sau aveau un anumit scop. Ele demonstrau sau prezentau circumstanţe noi. Ele trebuiesc deosebite de magie, care era destinată să constrângă o anumită acţiune de la Dumnezeu. Când un sclav israelit prefera mai degrabă să se abandoneze sclaviei permanente decât să accepte libertatea, proprietarul găurea urechea sclavului fixându-l pe acesta de stâlpul uşii pentru a face cunoscut că de atunci încolo sclavul era parte din gospodărie (Exod 21:6). Alte acţiuni simbolice de natură domestică erau predarea unui pantof pentru a simboliza predarea drepturilor personale de moştenire (Rut 4:7) şi tunderea părului pentru a simboliza oferirea vieţii bocitorului unei rude moarte (Isaia 22:12).

Printre acţiunile simbolice religioase *circumcizia a fost întotdeauna un ritual semnificativ; iniţial legată de căsătorie, era efectuată pentru a înlătura intenţiile rele ale duhurilor care veghează deasupra camerei nupţiale. În Israel însă momentul circumciziei a fost mutat în copilărie, iar apoi în perioada neonatală, şi reprezintă dedicarea energiilor reproductive călăuzirii divine, şi integrarea copilului în comunitate.

Ceremonia ţapului ispăşitor, prin care păcatele poporului erau transferate unui ţap în Ziua ispăşirii, era un ritual de un gen bine cunoscut în multe ţâri; a fost descris ca o exemplificare limpede a principiului de solidaritate substituţionară, în acest caz între preot, popor şi ţap (C. Lattey, VT 1, 1951, p. 272). Alte exemple de transferare prin acţiune simbolică sunt vaca roşie (Numeri 19), care transfera necurăţia, şi ungerea, care transfera puterea spirituală (de ex. 1 Samuel 16:13).

O atenţie specială trebuie acordată importanţei acţiunilor simbolice ale prorocilor. Aceşti oameni nu îşi proclamau numai mesajul, ci şi săvârşeau acţiuni ca să demonstreze ce avea să facă Dumnezeu, ajutând prin aceasta la determinarea rezultatului. Ei nu săvârşeau aceste acţiuni pentru a influenţa voia lui Dumnezeu, ci pentru a pregăti calea în vederea celor decretate de El. Astfel, Isaia a umblat gol ca semn că Dumnezeu va aduce sărăcia şi exilul asupra lui Israel (Isaia 20:2). Ieremia a îngropat un brâu nou în pământ umed, iar mai târziu l-a dezgropat, găsindu-l stricat, pentru a arăta cum Israel, odată atât de aproape de Dumnezeu, fusese acum respins şi avea să fie jefuit (Ieremia 13). Ezechiel a desenat o cetate pe o cărămidă şi a înconjurat-o cu dispozitive model de asediu pentru a demonstra distrugerea Ierusalimului pe care Dumnezeu o decisese deja (Ezechiel 4:1-3). Alte exemple se găsesc în 1 Samuel 15:27; Ieremia 19:11; 28:11.

II. În Noul Testament

Aici situaţia este cu totul diferită. Nu există persoane simbolice; Isus Cristos nu a fost un simbol al lui Dumnezeu, întrucât El a fost Dumnezeu, după cum a afirmat prin cuvintele: „Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10:30). Nici ucenicii nu ar putea fi descrişi ca simboluri, deoarece ei erau slujitori sub disciplină, nu reprezentanţi.

Isus a săvârşit însă acţiuni simbolice şi le-a aprobat pentru biserică. Minunile Lui de vindecare nu au fost numai nişte manifestări de simpatie, ci semne şi simboluri ce demonstrau apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. În mod similar, când a luat punea şi vinul şi le-a dat ucenicilor, spunând: „Faceţi lucrul acesta în amintirea Mea" (în vers. Cornilescu: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea mea"; n.tr.), El nu i-a îndemnat pur şi simplu la o părtăşie bună, ci le-a dat un ritual prin care ei puteau simboliza prezenţa Lui eternă cu biserica Lui. Astfel biserica a acceptat simbolismul sacramentelor. În pâine şi în vin cel care se închină primeşte prin credinţă trupul adevărat şi sângele adevărat al Domnului. În apele botezului păcatul este în mod simbolic îndepărtat prin spălare şi persoana este făcută un membru al turmei lui Cristos. Prin aceste acţiuni biserica îşi simbolizează credinţa; *sacramentele nu sunt numai ilustraţii, ci sunt canalele stabilite ale harului divin.

Pe lângă simbolurile sacramentale biserica a folosit şi foloseşte simbolul crucii. Acesta este un simbol adevărat în sensul că este o reprezentare plastică a unei realităţi istorice, un rezumat vizual al anumitor caracteristici esenţiale ale credinţei creştine, şi în acelaşi timp un mijloc al harului pentru cel care se închină. În istoria artei creştine s-au cristalizat simboluri plastice acceptate în legătură cu cei 12 apostoli, de exemplu cheile pentru sf. Petru şi simbolurile celor patru evanghelişti. La un moment dat peştele era un simbol popular al credinţei creştine, deoarece literele cuvântului grecesc pentru peşte, ichthys, alcătuiau iniţialele cuvintelor ce înseamnă „Isus Cristos, Fiul Dumnezeu, Mântuitorul". Biserica creştină nu a interzis niciodată folosirea simbolurilor, deoarece ele sunt înrădăcinate în natura şi experienţa omului, însă nu le-a încurajat, ca nu cumva accentuând simbolul creştinul să Îl piardă pe Domnul Isus Cristos Însuşi.

BIBLIOGRAFIE
F. W. Dillistone, Christianity and Symbolism, 1955; G. Cope, Symbolism in the Bible and the Church, 1958; F. Hermann, Symbolik der Religionen (vol. 3, 6, 7), 1960.

A.A.J.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: