Sihem



SIHEM.

1. Fiul hevitului Hamor, domnitorul Sihemului (Geneza 34; Iosua 24:32; Judecători 9:28), care a necinstit-o pe Dina, fiica lui Iacov.

2. Un descendent al lui Manase, fiul lui Iosif (Numeri 26:31), întemeietor al unei familii (Iosua 17:2).

3. Fiu al lui Şemida, din seminţia lui Manase (1 Cronici 7:19).

4. Oraş important în Palestina centrală cu o istorie lungă şi multe legături istorice. În mod obişnuit apare în Biblie ca Sihem (sekem), însă o dată şi ca Sichem (Geneza 12:6, VA) şi de două ori ca Sychem (Faptele Apostolilor 7:16, AV). Era situat în regiunea muntoasă a lui Efraim (Iosua 20:7), în vecinătatea muntelui Garizim (Judecători 9:7). Aşezarea iniţială este reprezentată astăzi de Tell Balata, localitate situată în extremitatea estică a văii dintre muntele Ebal la N şi muntele Garizim la S, la aproximativ 50 km N de Ierusalim şi 9 km SE de Samaria.

Sihemul este prima aşezare palestiniană menţionată în Geneza. Avram a ridicat acolo o tabără la „stejarul lui More" (Geneza 12:6). „Cananiţii erau atunci în ţară", însă Domnul i S-a revelat lui Avram şi Şi-a reînnoit promisiunea din legământ. După care Avram a construit Domnului un altar (Geneza 12:7).

Nepotul lui Avram, Iacov, întorcându-se din Haran, a ajuns la Salem, o cetate a Sihemului, şi şi-a ridicat cortul (Geneza 33:18-19) pe o bucată de pământ pe care o cumpărase de la Hamor, domnitorul hevit al regiunii (Geneza 33:18-19; 34:2). Când Sihem, fiul lui Hamor, a necinstit-o pe Dina, Simeon şi Levi i-au omorât pe bărbaţii din regiune (Geneza 34:25-26), iar ceilalţi fii ai lui Iacov au jefuit cetatea (vers. 27-29), cu toate că Iacov a condamnat acţiunea (Geneza 34:30; 49:5-7).

Aici Iacov a îngropat „dumnezeii străini" sub stejar şi a ridicat un altar lui El-Elohe-Israel („Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel", Geneza 33:20; *DUMNEZEU, NUMELE LUI). Mai târziu Iosif şi-a căutat fraţii lângă păşunile mănoase din jurul Sihemului (Geneza 37:12 ş.urm.).

În secolul 15 î.Cr. cetatea a căzut în mâinile lui Habiru, după cum aflăm din scrisorile de la Tell el-Amarna (ANET; p. 477, 485-487, 489-490). Numele apare după toate probabilităţile mai devreme în documentele egiptene, datând încă din secolele 19-18 î.Cr. (ANET, p. 230, 329).

După ce israeliţii au cucerit Palestina, Iosua i-a chemat pentru o reînnoire a legământului la Sihem. Diferite particularităţi ale modelului de legământ tipic, bine cunoscut în Orient, 1500-700 î.Cr., pot fi identificate în Iosua 8:30-35 (*JERTFE ŞI DARURI, I. c. 2.). Înainte de moartea lui, Iosua i-a adunat din nou la Sihem pe bătrânii lui Israel, a reiterat legământul şi a primit jurământul de supunere lui Dumnezeu, Regele (Iosua 24). Mulţi erudiţi moderni văd în aceste adunări o reprezentare sugestivă a unei alianţe amficţionice cu centrul la Sihem (cf. M. Noth, The History of Israel, 1958).

Graniţa dintre Efraim şi Manase trecea în apropierea Sihemului (Iosua 17:7), care era una dintre cetăţile de scăpare şi o cetate levitică atribuită leviţilor chehatiţi (Iosua 20:7; 21:21; 1 Cronici 6:67). Cetatea era aşezată în Efraim (1 Cronici 7:28). Aici israeliţii au îngropat oasele lui Iosif pe care le aduseseră din Egipt (Geneza 50:25; Iosua 24:32).

Pe vremea judecătorilor Sihemul era încă un centru de închinare canaanită, iar templul lui Baal-Berit („domnul legământului") se distinge în istorisirea despre fiul lui Ghedeon, Abimelec (Judecători 9:4), a cărui mamă era o femeie din Sihem. Abimelec i-a convins pe bărbaţii cetăţii să-l facă împărat (Judecători 9:6; cf. 8:22-23). El a măcelărit sămânţa regală, însă Iotam, un fiu care a scăpat de această purificare sângeroasă, stând pe vârful muntelui Garizim a rostit o pildă cu privire la copaci (Judecători 9:8-15), solicitându-le cetăţenilor Sihemului să-l părăsească pe Abimelec. Aceasta ei au făcut-o după trei ani (v. 22-23), Abimelec însă a distrus Sihemul (v. 45), iar apoi a atacat locul întărit al templului lui Baal-Berit şi i-a dat foc să ardă împreună cu cei care căutaseră să se refugieze acolo (v. 46-49).

După moartea lui Solomon adunarea lui Israel l-a respins pe Roboam la Sihem şi l-a făcut împărat pe Ieroboam (1 Împăraţi 12:1-19; 2 Cronici 10:1-11). Ieroboam a restaurat cetatea şi şi-a făcut-o capitală pentru un timp (1 Împăraţi 12:25), murind însă mai târziu capitala la Penuel, iar apoi la Tirţa. După mutarea capitalei din Sihem cetatea a început să piardă din importanţă, a continuat însă să existe mult timp după căderea Samariei în 722 î.Cr., bărbaţi din Sihem venind cu jertfe la Ierusalim chiar şi în anul 586 î.Cr. (Ieremia 41:5).

În perioada post-exilică Sihemul a devenit cetatea principală a samaritenilor (Eclesiasticul 50:26; Josephus, Ant. 11. 340), care au construit acolo un templu. În 128 î.Cr. Ioan Hyrcanus a capturat cetatea (Josephus, Ant. 13. 255). În timpul primei revolte iudaice Vespasian şi-a ridicat corturile lângă Sihem, iar după război cetatea a fost reconstruită şi numită Flavia Neapolis în onoarea împăratului Flavius Vespasianus (de unde denumirea modernă de Nablus).

Excavaţii importante la Tell Balata conduse de C. Watzinger (1907- 9), de E. Sellin şi colegii lui (între 1913 şi 1934), şi de G. E. Wright (1956-66) au dezvăluit istoria acestui aşezământ începând cu mileniul al patrulea î.Cr. şi până la cca. 100 î.Cr., când cetatea elenă a ajuns la sfârşitul ei. Cu toate că în mileniul al patrulea î.Cr. a existat un sat calcolit de mărime considerabilă, cetatea perioadei istorice a apărut cca. 1800 î.Cr. în Epoca mijlocie a bronzului şi a atins culmea prosperităţii ei în perioada hicsoşilor (cca. 1700-1550 î.Cr.). În timpul acestor ani au fost construite mai multe temple cu curţi interioare precum şi zidurile de cetăţii. Pe la 1600 î.Cr. a fost înălţat un zid masiv de piatră, zidurile mai vechi au fost îngropate, iar pe locul rezultat a fost construit un templu, care urma să rămână, cu unele transformări, până la cca. 1100 î.Cr. şi se prea poate să reprezinte în etapele ulterioare templul lui Baal-Berit (Judecători 9:4), cunoscut primilor israeliţi. Cetatea a rămas importantă până în sec. 9-8 î.Cr., când a început să se deterioreze. Mormane de cărămizi căzute şi de dărâmături arse atestă distrugerea cetăţii de către asirieni în 724-721 î.Cr. Timp de patru secole cetatea s-a întors la stadiul de sat până ce a dobândit viaţă nouă, după toate probabilităţile ca centru samaritean, între cca. 325 şi cca. 108 î.Cr. Există o mărturie monetară continua pentru această perioadă. Cetatea a încetat să mai existe după ce a fost distrusă de Ioan Hyrcanus, cca. 108 î.Cr.

Întrebarea dacă Sihem este egal cu *Sihar din Ioan 4:5 nu a fost rezolvată. Există doar câteva urme de ocupaţie romană la Tell Balata. Se poate ca Sihar să se fi aflat prinaceeaşi zonă.

BIBLIOGRAFIE
E. F. Campbell, Jr., şi J. F. Ross, „The Excavation of Shechem and the Biblical Tradition", BA 26, 1963, p. 2-26; E. Nielsen, Shechem, A Traditio-Historical Investigation, 1955, E. Sellin, ZDPV, 1926, 1927, 1928; E. Sellin and H. Steckeweh, ZDPV, 1941; G. E. Wright, Shechem, The Biography of a Biblical City, 1965; „Shechem", în AOTS, p. 355-370.

J.A.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: