Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

siguranţă


SIGURANŢĂ.

1. Motive în vederea încredinţării (o garanţie, un semn sau o dovadă).

2. Starea de încredinţare. Ambele Testamente zugrăvesc credinţa ca o stare de încredinţare întemeiată pe asigurări date în mod divin.

Primul sens se găseşte în Faptele Apostolilor 17:31, unde Pavel spune că prin învierea lui Isus Dumnezeu „a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită" (pistis, temeiuri adecvate din punct de vedere obiectiv pentru credinţă) că Isus va judeca lumea. Cf. 2 Timotei 3:14 VA, unde lui Timotei i se spune să continue în ceea ce a fost „încredinţat" (pasivul de la pistoo, interpretat ca „sigur") - siguranţa derivând în acest caz de la cunoaşterea de către Timotei a învăţătorilor şi a Scripturilor.

Sensul al doilea este de regulă exprimat de substantivul plerophoria (deplinătatea convingerii şi a încrederii), tradus în vers. engl. „deplină siguranţă". Citim despre „bogăţiile plinătăţii (pterophoria) de pricepere („o abundenţă de siguranţă, aşa cum o aduce înţelegerea", Arnt) (Coloseni 2:2); despre apropierea de Dumnezeu cu plerophoria credinţei (Evrei 10:22); despre păstrarea deplinei nădejdi (plerophoria) (Evrei 6:11); şi despre Evanghelia predicată „în Duhul Sfânt şi cu deplină nădejde (plerophoria)" - adică, cu convingere puternică, lucrată de Duhul atât în predicator, cât şi în convertiţi (1 Tesaloniceni 1:5). Pavel foloseşte pasivul verbului corespunzător plerophoreo (literal, „a fi umplut deplin; a fi deplin hotărât", Eclesiastul 8:11, LXX; „a fi deplin satisfăcut", papirusuri (vezi LAE, p. 82)) pentru a descrie starea de deplină încredinţare în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu (Romani 14:5) şi capacitatea Lui de a-Şi îndeplini promisiunile (Romani 4:21). Un alt pasiv (pepeismai, „sunt încredinţat") aduce în discuţie convingerea lui Pavel că Dumnezeu poate să îl păzească (2 Timotei 1:12), şi că nimic nu poate să îl despartă de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:38 ş.urm.). Acest pasiv indică realitatea că siguranţa creştină nu este o expresie a optimismului sau a presupunerii omeneşti, ci o persuasiune de la Dumnezeu. Ea este, de fapt, doar una dintre faţetele pe care le are darul *credinţei (cf. Evrei 11:1). Mărturia lui Dumnezeu este temeiul ei, iar Duhul lui Dumnezeu este autorul ei.


Credinţa sigură are în NT un obiect dublu: în primul rând, adevărul revelat al lui Dumnezeu, perceput în mod comprehensiv ca o promisiune de mântuire în Cristos; în al doilea rând, propriul interes al credinciosului în acea promisiune. În ambele cazuri siguranţa este corelativă mărturiei divine şi derivată din ea.

1. Dumnezeu demonstrează păcătoşilor că Evanghelia este adevărul Lui. El face aceasta atât prin minunile şi darurile Duhului Sfânt care i-au autentificat pe apostoli ca mesageri ai Lui (Evrei 2:4), cât şi prin iluminarea dată de Duhul care i-a făcut pe ascultătorii lor în stare să le recunoască şi să le primească mesajul „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:13, cf. 1:5).

2. Dumnezeu demonstrează credincioşilor că ei sunt fiii Lui. Darul Duhului lui Cristos dat lor (vezi Faptele Apostolilor 2:38; 5:32; Galateni 3:2) este el însuşi mărturia lui Dumnezeu faţă de ei că i-a primit în Împărăţia Lui mesianică (Faptele Apostolilor 15:8) şi că ei Îl cunosc acum în mod mântuitor (1 Ioan 3:24). Acest dar, „arvuna moştenirii noastre" (Efeseni 1:14), îi pecetluieşte ca proprietate permanentă a lui Dumnezeu (Efeseni 1:13; 4:30), şi îi asigură că prin Cristos ei sunt acum copiii şi moştenitorii Lui. Duhul depune mărturie în legătură cu aceasta prin faptul că îi îndeamnă să-L numească pe Dumnezeu „Tată" (Romani 8:15 ş.urm.; Galateni 4:6) şi le dă un sentiment al dragostei Lui părinteşti (Romani 5:5). De unde îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor ce caracterizează pretutindeni religia nou-testamentală.

Autoînşelarea însă reprezintă aici un pericol, întrucât persuasiunile intense în legătură cu o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu ar putea fi amăgiri puternice de origine demonică. Siguranţa lăuntrică trebuie aşadar verificată prin teste exterioare, morale şi spirituale (cf. Tit 1:16). Epistolele lui Ioan se ocupă în mod direct de aceasta. Ioan specifică credinţa dreaptă cu privire la Cristos, dragostea faţă de creştini şi comportamentul neprihănit ca semne obiective ale faptului că un om este copilul lui Dumnezeu şi că Îl cunoaşte pe Dumnezeu în mod mântuitor (1 Ioan 2:3-5,29; 3:9 ş.urm., 14,18 ş.urm.; 4:7; 5:1, 4,18). Cei care găsesc aceste semne în ei înşişi îşi pot asigura (literal, convinge) inimile în prezenţa lui Dumnezeu atunci când un sentiment de vinovăţie îi face să se îndoiască de bunăvoinţa Lui (1 Ioan 3:19). Însă absenţa acestor semne arată că siguranţa pe care o simţim este înşelătoare (1 Ioan 1:6; 2:4, 9-11, 23; 3:6-10; 4:8, 20; 2 Ioan 9; 3 Ioan 11).

BIBLIOGRAFIE
L. Berkhof, The Assurance of Faith; G. Delling, TDNT 6, p. 310 ş.urm.; R. Schippers, NIDNTT 1, p.733 şi urm.; şi printre lucrările mai vechi, W. Guthrie, The Christian’s Great Interest, 1658.

J.I.P.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: