Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

sfinţire, a sfinţi


SFINŢIRE, A SFINŢI. Substantivul şi verbul, derivate din lat. sanctus, „sfânt", şi facere, „a face", traduc ebr. qds şi gr. hagiasmos, hagiazo.

Sensul de bază al rădăcinii ebr. qds este dat în mod diferit ca (1) „a pune de o parte", (2) „strălucire". Cel dintâi ar putea sta la baza referirilor la sfinţenie sau sfinţire prin prisma poziţiei, a statutului, a relaţiei, unde cuvintele sunt traduse „tăiat", „separat", „pus de o parte pentru uz exclusiv", „dedicat" sau „consacrat", „considerat sacru sau sfânt în contrast cu comun, profan sau secular". Cel de-al doilea sens ar putea sta la baza acelor întrebuinţări care se raportează la condiţie, stadiu sau proces, ducând mai departe în NT la conceptul unei schimbări lăuntrice ce are loc progresiv, având drept rezultat puritate, verticalitate morală şi gânduri sfinte, spirituale, ce se exprimă într-o viaţă exterioară de bunătate şi evlavie. În legătură cu aceasta trebuie notat faptul că în timp ce în VA a VT este folosit verbul „a sfinţi", în forma substantivală substantiv este folosit mai degrabă termenul de „sfinţenie" decât cel de „sfinţire".

I. În Vechiul Testament

Cele două grupuri de semnificaţii schiţate mai sus pot fi denumite în mare semnificaţiile preoţeşti, şi cele profetice, însă ele nu sunt reciproc exclusive. Referinţa primară în ambele cazuri este îndreptată spre Dumnezeu.

a. Dumnezeu este înfăţişat ca sfânt în maiestate, misterios în neasemănarea Lui luminoasă, îndepărtat cu măreţie de om, păcat şi pământ (cf. Exod 3:5; Isaia 6:3 ş.urm.).

Oamenii sunt îndemnaţi să-L considere pe Domnul oştirilor sfânt (Isaia 8:13), şi Dumnezeu spune că El Se va sfinţi şi va fi sfinţit în ei sau de ei, cu alte cuvinte, recunoscut în revendicările Lui suverane (în mod similar El va fi glorificat, adică, caracterul Lui sublim va fi mărturisit prin atitudinea şi relaţia poporului Lui faţă de El).

Orice lucru sau persoană sfinţită este recunoscută ca fiind pusă de o parte de Dumnezeu precum şi de om (de ex. Sabatul, Geneza 2:3; altarul, Exod 29:37; cortul, Exod 29:44; veşmintele, Levitic 8:30; postul, Ioel 1:14; casa, Levitic 27:14; poporul. Exod 19:14; adunarea, Ioel 2:16; preoţii, Exod 28:41. Acestea nu implică neapărat o trasformare lăuntrică. Ritualul ceremonial al legii avea în vedere încălcările de care era vinovat poporul lui Dumnezeu, care fusese pus de o parte de Dumnezeu că să-I aparţină exclusiv Lui pentru a fi folosit ca instrument al Lui.

b. Deşi acestea erau în primul rând exemple exterioare şi rituale de sfinţire, ele erau uneori însoţite de realitatea lăuntrică, mai profundă. Îndemnul lui Dumnezeu „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt", reclama de la popor un răspuns moral şi spiritual, o reflectare a superiorităţii Lui morale în ceea ce priveşte neprihănirea, puritatea, ura faţă de răul moral, preocuparea iubitoare pentru bunăstarea altora, în conformitate cu voia Lui; deoarece Sfântul lui Israel îşi lua în mod activ răspunderea pentru binele poporului Său (Exod 19:4) precum şi pentru ca el să fie separat de rău. Sfinţenia Lui era atât transcendentă, cât şi imanentă (Deuteronom 4:7; Psalmul 73:28), iar sfinţenia lor trebuia să se caracterizeze în mod corespunzător. Profeţii erau vigilenţi faţă de pericolele unei simple sfinţiri exterioare, şi astfel ei îndemnau poporul să Îl venereze pe Domnul; ei au mers chiar până acolo încât să discrediteze manifestările „sfinte" exterioare atunci când nu erau însoţite de o sfinţenie practică (Isaia 1:4, 11; 8:13). Copiii lui Israel au ştirbit sfinţenia lui Dumnezeu prin vieţile lor lipsite de sfinţenie în mijlocul naţiunilor. Ei nu au reuşit să respecte legea sfinţeniei (Levitic 17-26), ce combina în mod admirabil aspectul moral cu cel ritual.


II. În Noul Testament

Există şase referiri la sfinţire (hagiasmos) şi alte patru cazuri în care acelaşi cuvânt este tradus „sfinţenie" în VSR. Alţi cinci termeni greceşti sunt traduşi tot cu „sfinţenie" (hagiotes, hagiosyne, eusebeia, hosiotes, hieroprepes). Ca şi în VT, găsim o întrebuinţare dublă a sfinţirii, există însă diferenţe semnificative. Cele două întrebuinţări sinoptice ale verbului „a sfinţi" sunt ceremoniale sau rituale. Domnul nostru vorbeşte despre Templul care sfinţeşte aurul şi despre altarul care sfinţeşte darul (Matei 23:17,19). Aici semnificaţia primară este consacrarea; aurul şi darul sunt dedicate, puse de o parte, şi socotite ca fiind mai ales sacre şi preţioase prin relaţia lor cu Templul şi altarul deja sfinte. În cadrul unei întrebuinţări paralele a acestui concept, însă o întrebuinţare mai solemnă şi mai directă spiritual, deoarece are de-a face cu domeniul personal, Cristos Se sfinţeşte sau Se consacră în vederea lucrării Lui jertfitoare, Tatăl Îl sfinţeşte pe El, iar El porunceşte discipolilor Lui să-L „sfinţească" (să-L considere cu reverenţă sacră, să-I dedice o poziţie unică) pe Tatăl (Ioan 10:36; 17:19; Matei 6:9). O mai mare extindere a ideii este exprimată în sfinţirea de către Isus a poporului cu propriul Lui sânge (Evrei 13:12) şi posibil în Ioan 17:17, sfinţirea de către Tatăl a credincioşilor prin Cuvântul adevărului.

Referitor la Ioan 17:17 şi la textele înrudite, cuvântul „posibil" este folosit în mod judicios deoarece ideea „sfinţirii" pare să-şi lărgească aici înţelesul în direcţia unei schimbări morale şi spirituale. Epistola către evrei formează ca o fel de punte între semnificaţia exterioară şi cea lăuntrică a sfinţirii. Prin jertfa Lui, Cristos Îşi sfinţeşte fraţii nu numai în sensul că îi pune de o parte, ci şi în sensul că îi pregăteşte în vederea adorării şi slujirii lui Dumnezeu. El înfăptuieşte această sfinţire făcând ispăşire pentru păcatele lor (Evrei 2:17) şi le curăţă cugetele de faptele moarte (Evrei 9:13 ş.urm.). Totuşi, această sfinţire nu este concepută în primul rând ca un proces, ci ca o realitate împlinită, deoarece „printr- o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi" (Evrei 10:10,14). În acelaşi timp nu este absent îndemnul de a creşte în sfinţire (cf. Evrei 12:14), unde sfinţenia este mai curând o stare, o condiţie, decât o poziţie.

Deşi „sfinţire" în Evrei este întrucâtva apropiat de „justificare" în epistole ca şi cea către Romani şi cea către galateni, nu trebuie exagerată distincţia dintre întrebuinţările termenului „sfinţire" în aceste scrieri. Şi Pavel foloseşte termenul în două sensuri. În unele cazuri el îl consideră ca pe un statut conferit credincioşilor care sunt în Cristos în vederea sfinţirii ca şi a justificării. Cuvântul derivat „sfânt" se referă în primul rând la statutul lor în Cristos („sfinţiţi în Cristos Isus", 1 Corinteni 1:2; cf. 1 Petru 1:2). O sfinţire înlocuitoare este privilegiul partenerului şi al copiilor necreştini când unul dintre părinţi este credincios; aceasta din nou este sfinţire prin statut (1 Corinteni 7:14).

Cea de a doua semnificaţie a sfinţirii, la Pavel, se referă la transformarea morală şi spirituală a credinciosului justificat care este regenerat de Dumnezeu, căruia Dumnezeu i-a dat o viaţă nouă. Voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră (1 Tesaloniceni 4:3), şi a fi întru totul sfinţit înseamnă a fi conformat după chipul lui Cristos şi astfel a realiza în trăire ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu. Cristos este conţinutul şi norma vieţii sfinţite: viaţa Lui de după înviere este cea care este reprodusă în credincios pe măsură ce acesta creşte în har şi reflectă slava Domnului Său. În această experienţă progresivă de eliberare de litera legii, duhul omului este pus în libertate de Duhul Domnului (2 Corinteni 3:17-18). Duhul Sfânt este cel care operează în sfinţirea omului, însă El lucrează prin Cuvântul adevărului şi prin rugăciunea credinţei, şi prin părtăşia credincioşilor (Efeseni 5:26) pe măsură ce aceştia se verifică în lumina idealului de dragoste a Duhului şi de indispensabilitate a sfinţeniei (Evrei 12:14). Credinţa, ea însăşi produsă de Duhul, pune stăpânire pe resursele sfinţirii.

După cum justificarea implică eliberarea de pedeapsa păcatului, tot aşa sfinţirea implică eliberarea de impurificările, privaţiunile şi puterea păcatului. Totuşi, sunt multe discuţii în ceea ce priveşte intensitatea, extinderea şi etapele acestei a doua eliberări. Rugăciunea ca Dumnezeu să-i sfinţească pe deplin pe credincioşi, astfel ca duhul lor, sufletul lor şi trupul lor să fie păstrate fără prihană până la venirea lui Cristos este urmată de afirmarea că „Cel ce v-a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta" (1 Tesaloniceni 5:23-24). Aceasta atrage după sine trei întrebări importante.

a. Va face Dumnezeu lucrul acesta pe neaşteptate?
Înseamnă sfinţirea prin credinţă că sfinţirea completă este primită ca un dar în aceeaşi modalitate ca justificarea, astfel încât credinciosul este făcut în mod instantaneu sfânt şi intră odată pentru totdeauna în sfinţenia practică, reală, ca o stare? Unii pretind că în cadrul unei experienţe-criză, ulterior convertirii, omul vechi este răstignit odată pentru totdeauna, iar rădăcina păcatului este extrasă sau principiul păcatului este eradicat. Alţii merg mai departe şi accentuează nevoia de recepţionare şi exercitare a darurilor Duhului (mai ales al darului vorbirii în limbi) ca dovadă a unei asemenea lucrări a Duhului. Alţii iarăşi consideră că învăţătura NT este categoric opusă acestui punct de vedere şi că tocmai existenţa epistolelor cu afirmaţiile lor raţionale de doctrină, cu argumentele lor, cu apelurile şi îndemnurile lor, este cea care îl contrazice. Vezi şi mai jos.

b. Va face Dumnezeu lucrul acesta de-a lungul vieţii credinciosului?
Atât printre cei care pun accentul pe caracterul de criză al experienţei de sfinţire, cât şi printre cei care o văd mai degrabă ca pe un proces, sunt unii care îşi revendică deprinderi foarte înalte ale unei trăiri sfinţite. Subliniind porunci de genul „Voi fiţi dar desăvârşiţi" (Matei 5:48), fără a interpreta aici „desăvârşirea" ca însemnând „maturitate", ei susţin că dragostea desăvârşită poate fi dobândită în această viaţă. Totuşi, pretenţiile înalte în direcţia unei „perfecţiuni lipsite de păcat" minimalizează de obicei atât descrierea păcatului, cât şi standardul de trăire morală reclamat. Păcatul este definit mai degrabă drept „încălcarea voluntară a unei legi cunoscute" (John Wesley), decât drept „orice lipsă a conformării la legea lui Dumnezeu, sau încălcare a legii lui Dumnezeu" (Westminster Shorter Catechism), aceasta din urmă fiind o definiţie ce acoperă starea noastră de păcat şi păcatele prin omisiune precum şi păcatele comise pe faţă şi deliberat. Alţii, fiind de acord că o sfinţenie intactă şi o perfecţiune nepătată nu pot fi posibile, pretind că este cu toate acestea posibil să se posede în mod perfect motivul perfect al dragostei.

În pretenţia lui C.G. Finney cum că Biblia „în mod expres limitează obligaţia la capacitate" are loc o minimalizare a standardului. Tocmai limbajul legii, scrie el, este de un asemenea gen încât să uniformizeze pretenţiile acesteia la capacitatea subiectului, oricât de mare sau mic ar putea fi acel subiect. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta." Aici prin urmare este limpede că tot ce cere legea este exercitarea în slujirea lui Dumnezeu a oricărei puteri pe care o avem. Aşadar, deoarece sfinţirea deplină constă în ascultarea perfectă faţă de legea lui Dumnezeu, şi întrucât legea nu pretinde nimic mai mult decât întrebuinţarea corectă a oricărei puteri pe care o avem, este bineînţeles stabilit pentru totdeauna că în această viaţă poate fi dobândiră o stare de sfinţire deplină, pe baza capacităţii naturale" (Sistematic Theology, 1851, p. 407). Aceasta se bazează pe o regretabilă înţelegere greşită a versetului din Deuteronom 6:5.

c. Va face Dumnezeu lucrul acesta fără o activitate din partea credinciosului?
Cei care minimalizează rolul păcatului şi standardul de sfinţenie reclamat de Dumnezeu se află în pericolul de a plasa un accent nemeritat asupra iniţiativei omeneşti în sfinţire. Există, în orice caz, o extremă opusă ce aşează întreaga răspundere în legătură cu sfinţirea asupra lui Dumnezeu. Se aşteaptă de la El ca El să producă un sfânt în mod instantaneu sau să-l umple pe creştin progresiv cu har sau cu Duhul. Aceasta înseamnă a-l reduce pe om la un simplu robot, lipsit de orice structură morală şi astfel a produce efectiv o sfinţire imorală - care este o contradicţie de termeni. Cei care sunt preocupaţi de caracterul intrinsec al duhului omenesc neagă asemenea operaţiuni impersonale ale Duhului Sfânt. Ei pun de asemenea la îndoială afirmaţia că Duhul Sfânt lucrează mai degrabă direct asupra inconştientului, decât prin intermediul proceselor conştiente ale minţii omului.

Creştinul nu trebuie să-şi facă nici un fel de iluzii cu privire la intensitatea luptei cu păcatul (Romani 7-8; Galateni 5), trebuie însă de asemenea să-şi dea seama că sfinţirea nu are loc, în etape, numai prin propriile sale sforţări de a neutraliza propriile lui înclinaţii rele. Există o succesiune a desăvârşirii morale, dar există şi o lucrare misterioasă, de sfinţire, în el însuşi. Mai mult decât atât, nu este numai un sinergism în care Duhul şi credinciosul contribuie fiecare cu câte ceva. Acţiunea este atribuibilă atât Duhului, cât şi credinciosului în paradoxul harului. Dumnezeu Duhul lucrează prin recunoaşterea, în credincioşie, a legii adevărului şi prin răspunsul de dragoste al credinciosului, iar rezultatul net este maturitatea spirituală exprimată în îndeplinirea legii dragostei faţă de aproapele. Desăvârşirea sfinţirii la credinciosul care, prin credinţă îndatoritoare în lucrarea lui Cristos, „se curăţeşte" (1 Ioan 3:3) prin Duhul, este indicată prin asigurarea: „ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că fi vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3:2). (*DUHUL SFÂNT; *MÂNTUIRE.)

BIBLIOGRAFIE
W. Marshall, The Gospel Mystery of Sanctification, 1692, retip. 1955; J. John Wesley, A Plain Account of Christian Perfection, retip. 1952; C. Hodge, Systematic Theology, 3, 1971-3; J. C. Ryle, Holiness, retip. 1952; B. B. Warfield, Perfectionism, 2 vol. 1931; R. E. D. Clark, Conscious and Unconscious Sin, 1934; N. H. Snaith, The Distinctive Ideas of the Old Testament, 1944; D. M. Lloyd-Jones, Christ or Sanctification, 1948; G. C. Berkouwer, Faith and Sanctification, 1952; W. E. Sangster, The Path to Perfection, 1957; J. Murray, „Definitive Sanctification, CTJ 2, 1967, p. 5; K. F. W. Prior, The Way of Holiness, 1967.

G.W.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: