sfinţenie, sfânt, sfinţi



SFINŢENIE, SFÂNT, SFINŢI. Nu există probabil nici o religie fără o distincţie între sfânt şi profan, şi în majoritatea religiilor, dacă nu în toate, omul religios este cel pentru care ceva este sfânt. Aceasta se ilustrează în mod impresionant în Scriptură.

Principalele cuvinte sunt ebr. qados în VT şi gr. hagios în NT, ambele cuvinte având o etimologie nesigură. Dacă rădăcina principală qds este derivată de la rădăcina simplă qd, însemnând „a tăia" sau „a separa", ea denotă calitatea de a fi aparte şi, prin urmare, separarea în scopul unei întrebuinţări divine a unei persoane sau a unui obiect, de ceea ce este comun sau profan. Terminologia NT sugerează distincţia dintre sfinţenie care este însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi sfinţenia care marchează caracterul poporului Său. Termenii semnos, aceea ce invocă reverenţă (1 Timotei 3:8), hieros, sacru, având legătură cu divinitatea (2 Timotei 3:15), şi hagnos, aceea ce este pur sau cast (2 Corinteni 11:2) sunt folosiţi cu referire la poporul lui Dumnezeu, în timp ce termenii hosios (Apocalipsa 15:4) şi hagios (Ioan 17:11) sunt aplicaţi în primul rând la Dumnezeu, denotând un caracter care este în antiteză absolută faţă de caracterul lumii.

a. Sfinţenia ca separare şi puritate etică

Este limpede faptul că, în general în Scriptură, sfinţenia semnifică separare, şi termenul este folosit cu referire la persoane sau lucruri care au fost separate sau puse deoparte pentru Dumnezeu şi serviciul Lui. Astfel, în Exodul avem menţionat un pământ sfânt (3:5), o adunare sfântă (12:16), un Sabat sfânt (16:23), un neam sfânt (19:6) şi un loc sfânt (29:31), pentru a aminti doar câteva. În aceste cazuri, şi în altele asemănătoare, Cuvântul nu implică în mod direct atribute etice, ci în special o consacrare pentru Domnul şi serviciul Lui, şi astfel separare de sfera comună. Dumnezeu este Cel care cauzează această separare şi prin urmare transferă sfinţenia ce poate fi implicată prin această separare. De ex. cea de-a şaptea zi a fost desemnată sfântă, în primul rând pentru că a fost separată de celelalte şase zile ale săptămânii, şi în al doilea rând pentru că a fost dedicată serviciului Domnului. Când cuvântul este aplicat unui anumit loc, aceasta se întâmplă datorită unei asocieri divine cu acel loc. Lui Moise, la Horeb, în faţa rugului aprins i-a fost dată porunca: „...scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt" (Exod 3:5). Pământul era sfânt deoarece în acel moment el era locul revelaţiei divine. În mod similar, Dumnezeu a sfinţit poporul lui Israel, separându-l de celelalte naţiuni ale pământului şi intrând cu el în legământ, aceasta a implicat însă faptul că le-a dat o cunoaştere a legii divine, morale şi ceremoniale. Astfel este conferită noţiunea de etică. Aceste două aspecte ale sfinţeniei sunt în general prezente, de vreme ce s-a înţeles că a fi sfânt nu înseamnă numai a trăi o viaţă separată, ci şi a deţine un caracter diferit de cel al omului obişnuit. În acest fel cuvântul a ajuns la o implicaţie etică distinctă. Sfinţenia este, în consecinţă, recunoscută drept ţinând de ceea ce a fost ales şi pus de o parte de către Dumnezeu şi căruia i s-a dat un caracter ce se conformează legii lui Dumnezeu.

b. Sfinţenia caracterului lui Dumnezeu.

Din cele ce s-au spus deja este clar că sfinţenia nu reprezintă atât o legătură a creaturii cu Creatorul cât mai curând o legătură a Creatorului cu creatura. Cu alte cuvinte, sfinţenia lui Dumnezeu este cea care subliniază acea separare a vieţii şi acea natură distinctă a caracterului ce ţin de poporul lui Dumnezeu. Aceasta accentuează distincţia notată mai sus, cum că sfinţeniei lui Dumnezeu şi sfinţeniei poporului Său li se aplică termeni diferiţi. Sfinţenia aparţine lui Dumnezeu care este divin, şi El nu ar fi Dumnezeu fără de ea. În această privinţă „nimeni nu este sfânt ca Domnul" (1 Samuel 2:2). Calitatea etică din sfinţenie este aspectul care se află în modul cel mai obişnuit în prim plan atunci când cuvântul I se aplică lui Dumnezeu. El este în esenţă un termen care se referă la superioritatea morală a lui Dumnezeu şi pentru faptul că El este liber de toate limitările la perfecţiunea Lui morală (Habacuc 1:13). Din acest punct de vedere Dumnezeu singur este sfânt şi reprezintă standardul purităţii etice în creaturile Lui.

Întrucât sfinţenia cuprinde toate atributele distincte ale dumnzeirii, ea poate fi concepută ca strălucind mai puternic decât tot ceea ce este Dumnezeu. După cum razele soarelui, îmbinând toate culorile spectrului, se întâlnesc în strălucirea soarelui şi se combină dând lumina, tot aşa în auto-manifestarea lui Dumnezeu toate atributele Lui se întâlnesc şi se combină dând sfinţenia. Din acest motiv sfinţenia a fost numită „un atribut al atributelor", cel care dă unitate tuturor atributelor lui Dumnezeu. A concepe fiinţa şi caracterul lui Dumnezeu ca fiind numai o sinteză a unor perfecţiuni abstracte înseamnă a-L priva pe Dumnezeu de întreaga realitate. În Dumnezeul Bibliei aceste perfecţiuni trăiesc şi funcţionează în sfinţenie.

Din aceste motive noi putem înţelege de ce în Scriptură sfinţenia este atribuită în mod expres fiecărei persoane din dumnezeire, Tatălui (Ioan 17:11), Fiului (Faptele Apostolilor 4:30), şi mai ales Duhului, cel care manifestă şi comunică sfinţenia lui Dumnezeu făpturilor Lui.

c. Sfinţenia lui Dumnezeu în raport cu poporul Lui

VT aplică cuvântul „sfânt" fiinţelor umane în virtutea consacrării lor unor scopuri religioase, de ex. preoţilor care au fost consacraţi prin ceremonii speciale, şi chiar întregii naţiuni a lui Israel în calitate de popor separat dintre naţiuni şi consacrat lui Dumnezeu. Astfel relaţia cu Dumnezeu a fost cea care a format din Israel un popor sfânt şi în acest sens ea a fost cea mai înaltă expresie a relaţiei legământului. Această idee nu este întru totul absentă din NT; în pasajul din 1 Corinteni 7:14, se arată cum soţul necredincios este sfinţit în virtutea relaţiei lui cu soţia credincioasă şi vice versa. Însă pe măsură ce conceptul de sfinţenie a progresat, alături de revelaţia progresivă a lui Dumnezeu, de la exterior la interior, de la ceremonial la realitate, el a dobândit o semnificaţie etică puternică, şi aceasta este conotaţia lui principală, şi practic exclusivă, în NT. Prorocii VT au proclamat sfinţenia ca fiind în mod proeminent auto-dezvăluirea lui Dumnezeu, mărturia pe care El Şi-o depune Lui însuşi şi aspectul sub care El vrea să fie cunoscut de făpturile Sale. Mai mult decât atât, prorocii au declarat că Dumnezeu vrea să le comunice creaturilor Lui sfinţenia Sa şi că, la rândul Lui Ei pretinde sfinţenie de la ele. Dacă „Eu sunt sfânt" este afirmaţia divină categorică despre Sine, ridicându-L pe Dumnezeu incomensurabil deasupra creaturilor Lui, atunci „Fiţi sfinţi" este chemarea divină adresată făpturilor Lui de a fi „părtaşe sfinţeniei Lui" (Evrei 12:10). Tocmai acest „părtaş sfinţeniei divine" are loc în sufletul omului în cadrul regenerării şi devine izvorul şi temelia caracterului sfânt.

Cristos, prin viaţa şi caracterul Lui, este exemplul suprem al sfinţeniei divine. În El sfinţenia a fost mai mult decât o simplă absenţă a păcatului: era întreaga Lui consacrare voii şi scopului lui Dumnezeu, şi în acest scop Isus S-a sfinţit pe Sine (Ioan 17:19). Sfinţenia lui Cristos este atât standardul caracterului creştin, cât şi garanţia lui: „Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul" (Evrei 2:11).

În NT desemnarea apostolică pentru creştini este sfinţi (hagioi) şi ea a continuat să fie folosită ca o desemnare generală cel puţin până în zilele lui Irenaeus şi Tertullian, deşi după aceea a degenerat într-un titlu onorific în întrebuinţarea ecleziastică. Deşi semnificaţia primară a acestui termen a fost de relaţie, ea a fost de asemenea descriptivă, cu privire la caracter, şi mai ales a caracterului asemenea lui Cristos. NT accentuează peste tot natura etică a sfinţeniei în contrast cu orice fel de necurăţie. Ea este prezentată drept vocaţia supremă a creştinilor şi a ţelul trăirii lor. În evaluarea finală a destinului omenesc cele două categorii cunoscute Scripturii sunt cei îndreptăţiţi şi cei răi.

d. Semnificaţia escatologică a sfinţeniei

Scriptura accentuează permanenţa caracterului moral (Apocalipsa 22:11). Ea accentuează de asemenea aspectul retributiv al sfinţeniei divine. Acest aspect implică lumea în judecată. Dintr-o necesitate morală în Dumnezeu, viaţa este astfel organizată, încât sfinţenia atrage după sine bunăstarea, iar păcatul, condamnarea. Deoarece sfinţenia divină nu a putut face un univers în care păcatul să prospere în cele din urmă, calitatea retributivă din guvernarea divină devine perfect inteligibilă, însă răspalta nu este sfârşitul; sfinţenia lui Dumnezeu ne asigură că va exista o restaurare finală, o palingenesia, care va determina o regenerare a universului moral. Escatologia Bibliei oferă promisiunea că sfinţenia lui Dumnezeu va face să treacă tot ce nu este curat din univers şi va crea ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea (2 Petru 3:13).

BIBLIOGRAFIE
A. Murray, Holy in Chirist, 1888; R. Otto, The Idea of the Holy, 1946; ERE, 6, p. 731-759; W. E. Sangster, The Path to Perfection, 1943; H. Seebass, C. Brown, în NIDNTT 2, p. 223-238; TDNT 1, p. 88-115; 3, p. 221-230; 5, p. 489-493; 7, p. 175-185.

R.A.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: