semn, semne



SEMN, SEMNE. În VT cuvântul ebr. ‘ot este folosit cu mai multe nuanţe semnificative.

1. Un semn sau obiect vizibil destinat să exprime un mesaj clar, de ex. soarele şi luna (Geneza 1:14), semnul lui Cain (Geneza 4:15), steagurile seminţiilor (Numeri 2:2).

2. O asigurare sau un memento, de ex. curcubeul (Geneza 9:12), un semn de încredinţare lui Rahav (Iosua 2:12), pietre din Iordan (Iosua 4:6).

3. Semne numite de proroci drept garanţii ale prezicerilor lor, de ex. moartea fiilor lui Eli (1 Samuel 2:34); extazul profetic al lui Saul (1 Samuel 10:6 ş.urm.); tânăra femeie cu copil (Isaia 7:10-14); diferite fapte simbolice (ca în Isaia 20:3; Ezechiel 4:1-3).

4. Lucrări ale lui Dumnezeu. Când cuvântul „semn" este folosit la plural împreună cu „minuni" (mopet) evenimentele sunt înţelese ca lucrări ale lui Dumnezeu, sau atestări ale prezenţei Lui active printre oamenii Lui. Aceasta se observă în relatarea din Exodul, unde plăgile sunt descrise ca semne (Exod 4:28; 7:3; 8:23). Exodul însuşi, cu moartea întâilor născuţi ai egiptenilor, cu traversarea Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene asigură exemplul suprem al unor asemenea semne şi minuni (Deuteronom 4:34; 6:22; 7:19). Această convingere se găseşte de-a lungul întregului VT (de ex. Numeri 14:11; Iosua 24:17; Psalmul 78:43; Ieremia 32:21; Neemia 9:10), şi Israel a fost asigurat că atunci când Dumnezeu Se va revela din nou o va face cu „semne şi minuni" care să-I anunţe venirea (Ioel 2:30).

În mod similar, în NT cuvântul gr. semeion poate însemna pur şi simplu un fapt sau un obiect oarecare ce transmite un înţeles recognoscibil (Matei 26:48; Luca 2:12; Romani 4:11; 2 Tesaloniceni 3:17). În 1 Corinteni 14:22 limbile sunt „un semn pentru cei necredincioşi", de vreme ce Isaia 28:11 ş.urm. arată că exprimarea într-o limbă necunoscută este un semn al judecăţii lui Dumnezeu asupra necredinţei. Semnele în ceruri sunt foarte frecvent menţionate ca indicii ale ultimelor zile (Matei 24:30; Luca 21:11, 25; Faptele Apostolilor 2:19; Apocalipsa 12:1, 3; 15:1). În Marcu 13 necazurile ce însoţesc căderea Ierusalimului şi sfârşitul veacului nu sunt un semn (Marcu 13:4; Matei 24:3; Luca 21:7) care să dea posibilitatea unei calculări a sfârşitului (Marcu 13:32), ci asigurarea pentru cei prinşi în necaz că sfârşitul nu poate întârzia mult.

Tot aşa „semnele şi minunile" (vindecările miraculoase, exorcismele etc.) sunt considerate dovezi ale activităţii pline de putere a lui Dumnezeu în lucrarea misionară a bisericilor (Romani 15:19; Evrei 2:4). Mai ales în Faptele Apostolilor se dă o importanţă specială unor asemenea miracole („minuni şi semne", Faptele Apostolilor 2:22, 43; 4:30; 5:12; 6:8; 7:36; 14:3; 15:12; vezi de asemenea 4:16, 22; 8:6, 13). Totuşi în alte locuri din NT scriitorii (şi Isus) sunt mult mai atenţi când vorbesc despre semne. Isus răspunde în mod critic când fariseii cer semne (Marcu 8:11 ş.urm.; Matei 12:38 ş.urm.; 16:1-4; Luca 11:16, 29; la fel cu Irod 23:8 ş.urm.), şi avertizează împotriva „Cristoşilor mincinoşi şi a prorocilor mincinoşi" care „fac semne şi minuni" (Marcu 13:22; Matei 24:24). Într-un ton asemănător Pavel avertizează împotriva „pretinselor semne şi minuni" ale „omului fărădelegii" (2 Tesaloniceni 2:9) şi vizionarul din Apocalipsa avertizează împotriva semnelor fiarei, ale prorocului mincinos şi ale duhurilor demonice (Apocalipsa 13:13 ş.urm.; 16:14; 19:20). Pavel are o atitudine la fel de critică faţă de solicitarea de semne a iudeilor (1 Corinteni 1:22); şi cu toate că el poate arăta spre „semne şi minuni" în cadrul proriei sale lucrări (2 Corinteni 12:12), contextul „laudei" lui arată că el acordă o valoare mult mai mică unor asemenea fapte decât „apostolii mincinoşi" din Corint (2 Corinteni 10-13).

A patra Evanghelie foloseşte semeion mai des (de 17 ori) decât oricare altă scriere din NT, aproape întotdeauna în legătură cu minunile lui Isus. Ioan este îndeosebi preocupat să demonstreze adevărata relaţie dintre „semn" (acţiune semnificativă) şi credinţă. Astfel el critică credinţa bazată pe minuni ca atare - credinţa în Isus doar ca unul care face minuni este o credinţă imperfectă - , este o aprobare superficială, din partea unei mulţimi capricioase (Ioan 2:23; 3:2; 4:48; 6:2, 14, 30; 7:31; 9:16; 12:18). Semnificaţia reală a minunilor lui Isus constă în faptul că ele indică mai departe, spre moartea, învierea şi înălţarea lui Isus, spre transformarea adusă prin epoca nouă a Duhului, conducând astfel la o credinţă în Isus cel care este Cristosul (răstignit), Fiul (înviat) al lui Dumnezeu (2:11; 6:26; 12:37; 20:30 ş.urm.).

Problema cu orice semn este că semnul este ambiguu. El poate fi interpretat în diferite feluri. Mesajul pe care îl conţine pentru credinţă poate fi văzut doar prin credinţă. Astfel, de exemplu, „semnul prorocului Iona" (Matei 12:39 ş.urm.) nu înseamnă nimic pentru cei care nu cred în înviere (cf. cu Ioan 2:18 ş.urm.; Luca 2:34; 16:31). În consecinţă, o credinţă întemeiată sau nutrită în mod exclusiv mai degrabă pe baza semnelor decât pe baza realităţii spre care arată ele, este imatură şi deosebit de riscantă. Credinţa matură se bucură de semnele pe care le percepe, însă nu depinde de ele. (*MINUNI; *PUTERE; *SIMBOL)

BIBLIOGRAFIE
K. H. Rengstorf, TDNT 7, p. 200-261; A. Richardson, IDB, 4, p. 346-347; O. Hofius, C. Brown, NIDNTT 2, p. 626-635.

J.D.G.D.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: