Saul



SAUL. (ebr. sa’ul, „cerut", adică de la Dumnezeu).

1. Împăratul vechiului Edom, de la Rehobot (Geneza 36:37).

2. Un fiu al lui Simeon (Geneza 46:10; Exod 6:15; Numeri 26:13).

3. Un fiu al lui Tahat (1 Cronici 6:24) numit şi „Ioel" în 1 Cronici 6:36.

4. Primul împărat al lui Israel, fiul lui Chiş, din seminţia lui Beniamin. Istoria lui Saul ocupă cea mai mare parte din 1 Samuel (cap. 9-31) şi zugrăveşte pe unul dintre cei mai patetici dintre toţi slujitorii aleşi de Dumnezeu.

Mai înalt de la umeri în sus decât toţi fraţii săi, un bărbat al cărui curaj se potrivea cu înfăţişarea sa fizică, amabil cu prietenii şi generos cu duşmanii, Saul a fost bărbatul ales de Dumnezeu pentru a instaura monarhia, pentru a reprezenta în propria-i persoană domnia lui Iahve asupra poporului Său. Cu toate că de trei ori a fost declarat descalificat pentru scopul pentru care a fost ales, şi chiar în aceasta alegere a dat semne cu privire la caracterul său, totuşi Dumnezeu, în suveranitatea Sa, l-a ales ca împărat.

Sub presiunea suzeranităţii filistene, Israelul ajunsese la concluzia că numai un lider războinic ar putea să le aducă eliberarea. Respingând conducerea spirituală a lui Iehova, mediată prin lucrarea profetică a lui Samuel, ei au cerut un împărat (1 Samuel 8). După ce i-a avertizat asupra răului implicat într-o asemenea formă de guvernământ - avertizare de care ei n-au ţinut seamă - Samuel a fost instruit de Dumnezeu să asculte dorinţa poporului şi l-a călăuzit pentru alegerea lui Saul, pe care l-a uns în secret în ţara Ţuf (1 Samuel 10:1), confirmând mai târziu această alegere printr-o ceremonie publică la Miţpa (10:17-25). Aproape imediat Saul a avut ocazia de a-şi arăta caracterul său. Nahaş, amonitul, a asediat Iabesul din Galaad prezentând condiţii foarte crude de capitulare locuitorilor cetăţii, care au cerut ajutorul lui Saul, care se afla de partea cealaltă a Iordanului. Saul a mobilizat poporul folosindu-se de mijloacele unui sugestiv exemplu personal, specific rasei şi vârstei sale, iar cu oştirea adunată astfel a reputat o victorie strălucită (11:1-11). Dă dovadă de un instinct deosebit de sensibil prin faptul că a refuzat să-i pedepsească pe cei ce n-au vrut să- i prezinte omagiile lor ca rege (10:27; 11:12-13).

După aceasta a urmat o ceremonie religioasă la Ghilgal prin care s-a confirmat alegerea lui Saul ca împărat, care primise aprobarea divină prin înfrângerea amoniţilor. Printr-o cuvântare patetică de rămas bun, Samuel a sfătuit poporul să asculte cu credincioşie de Dumnezeu, cuvântare însoţită de un semn miraculos, după care Samuel l-a lăsat pe noul împărat la guvernarea naţiunii sale. Numai cu trei ocazii, din care una postumă, a mai apărut bătrânul proroc în prim plan. De fiecare dată a făcut-o pentru a se ridica împotriva lui Saul, datorită nerespectării de către acesta a condiţiilor numirii sale, condiţii ce implicau ascultarea totală de toate poruncile lui Dumnezeu. Prima ocazie a fost atunci când Saul, prin lipsa de răbdare, şi-a arogat slujba de preot, aducând jertfe la Ghilgal (13:7-10). Pentru această jertfă Samuel a prorocit atunci respingerea lui ca împărat al lui Israel, şi Saul are ocazia să audă pentru prima dată că Dumnezeu avea deja în plan pe „omul după inima Lui" pe care îl alesese pentru a-i lua locul lui Saul.

A doua ocazie a fost când, prin neascultare, Saul l-a făcut pe proroc să enunţe atât de cunoscuta afirmaţie: „Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor" (1 Samuel 15:22). Din nou se pronunţă respingerea lui Saul ca domnitor al Israelului, fapt arătat şi simbolic, după care Samuel rupe orice legătură cu monarhul căzut. A treia oară, şi ultima, Samuel îl admonestează pe Saul din mormânt, şi, oricare sunt problemele ridicate de istoria cu femeia din En-Dor care chema morţii (cap. 28), cert este faptul că Dumnezeu a permis această intervenţie supranaturală pentru a umple paharul nelegiuirilor nefericitului împărat şi pentru a prevesti iminenta sa cădere.

Pentru lungul conflict între Saul şi David, vezi *DAVID, care se ocupă de alte aspecte ale caracterului lui Saul. Este semnificativ că atunci când a avut loc ungerea publică a lui David la Betleem, Samuel l-a respins pe Eliab, fratele mai mare al lui David şi a fost avertizat să nu mai creadă că puterea naturală şi cea spirituală merg în mod necesar împreună (16:7).

Saul reprezintă o lecţie exemplificată a diferenţei esenţiale care există între ceea omul carnal şi omul spiritual, aşa cum omonimul numelui său din NT face distincţia dintre cele două (1 Corinteni 3, etc.). Trăind în zilele când Duhul lui Dumnezeu venea mai degrabă asupra unor oameni în ocazii speciale şi cu un scop anume, mai degrabă decât să locuiască în copiii lui Dumnezeu permanent, Saul a fost susceptibil în special de stări sufleteşti schimbătoare şi de nesiguranţă de sine (*SĂNĂTATE). Cu toate acestea, neascultarea sa este prezentată de 1 Samuel şi 1 Cronici ca fiind de neiertat, pentru că el a avut acces la Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost transmis prin Samuel.

Căderea sa a fost cu atât mai tragică cu cât a fost o figură publică şi reprezentativă a poporului lui Dumnezeu.

5. Numele evreiesc al apostolului *Pavel (Faptele Apostolilor 13:9).

BIBLIOGRAFIE
J. C. Gregory, „The Life and Charcater of Saul", ExpT 19, 1907-8, p. 510-513; A. C. Welch, Kings and Prophets of Israel, 1952, p. 63-79; E. Robertson, The Old Testament Problem, 1946, p. 105-136; J. Bright, A History of Israel, 1972, p. 180-190.

T.H.J.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: