sănătate, boli şi vindecare



SĂNĂTATE, BOLI ŞI VINDECARE

I. Introducere

Descrierile biblice referitoare la sănătate, boală, vindecare şi moarte sunt limitate de:

a. Scopul Scripturii, care este unul teologic şi nu unul medical. Sunt incluse numai acele detalii care sunt relevante pentru scopul ei principal, acela de a-L revela pe Dumnezeu omului. De aceea, este suficient să fie menţionat că un rob era „paralizat" şi „se chinuia cumplit" (Matei 8:6). Obiectivul a fost să se indice gravitatea bolii şi gravitatea prognozei în contrast cu măreţia puterii divine de vindecare a lui Cristos. Boala aceasta poate fi un exemplu de poliomielită cu paralizie respiratorie. La fel ca şi cele mai multe boli menţionate în Biblie, nu a fost necesar ca ea să fie specificată chiar dacă ar fi fost bine cunoscută. Nu există dovezi care să sugereze cu exactitate care a fost cauza bolii acestui băiat în termeni medicali (cauza proximă), deşi în multe cazuri de boli menţionate în VT şi NT se dau explicaţii spirituale (cauza primordială), de ex. Luca. 13:11-16.

b. Cunoştinţele medicale contemporane. Descrierea bolilor era simplă şi se făcea după simptomele vizibile (de ex. răni, umflături, hemoragie) şi/sau detectabile de către un observator (febră) sau chiar de către pacient (dizenterie, paralizie).

c. Cunoştinţele publicului contemporan erau şi mai restrânse. Chiar dacă cunoştinţele medicale ale zilei erau mai avansate, ele n-ar fi fost înţelese de către cititori.

d. Caracterul bolilor se schimbă constant. Acest lucru este valabil în special când este vorba despre bolile de origine microbiologică. Referinţele cele mai frecvente care se fac sunt la boli epidemice şi acestea nu sunt echivalente cu infecţia modernă provocată de Yersinia pestis. Unele boli rămân neschimbate de secole, de ex. orbirea din pricina conjunctivitei granuloase care este destul de răspândită în Orientul apropiat şi care probabil că era mult mai răspândită în timpurile biblice. În plus, termenii folosiţi pentru a descrie bolile s-au schimbat şi ei foarte mult, chiar în ultimele sute de ani. În prezent medicii nu mai spun că pacienţii lor suferă de bube rele, buboi sau de trânji, boli menţionate în VA.

Cu toate acestea, relatările biblice referitoare la boli sunt bazate pe fapte observate. Oameni sinceri şi oneşti, cei mai mulţi fără cunoştinţe medicale au scris ceea ce au văzut cum au înţeles cel mai bine. Faptele pe care te descriu, în consecinţă, pot şi ar trebui tratate ca realităţi. Mai mult, standardul tratamentelor medicale (aşa cum era el) şi al igienei publice (vezi VII. mai jos) era superior culturilor contemporane înconjurătoare.

II. Termeni medicali

a. Unii din termenii (ne-medicali) generali folosiţi pentru a descrie bolile, vindecarea şi sănătatea

(i) VT. Ebr. hala este folosit pentru a descrie starea de „a fi bolnav" (substantivul holi şi mahala), de asemenea şi madweh (Deuteronom 7:15; 28:61) şi dabar (Psalmul 41:8) „o problemă" (de ex. problemă rea). rapa’ (a vindeca) este cel mai frecvent folosit referitor la vindecare, şi este folosit de asemenea pentru „doctor" în Geneza 50:2 (de două ori); 2 Cronici 16:12; Iov 13:4; Ieremia 8:22. alţi termeni din VT includ haya (a readuce la viaţă) şi sub (a restaura, a reface).

Cuvintele pentru a descrie sănătatea sunt folosite ocazional în VT, şi de cele mai multe ori cu sens figurativ (de ex. Ieremia 30:17; 33:6; Proverbe 12:18).

(ii) NT. Boala este cel mai obişnuit descrisă prin substantivele gr. astheneia (slăbiciune), malakia (nenorocire) - folosite numai de trei ori în Matei, ori de verbele astheneo (a slăbi) sau kakos echein (lit.„a avea rău") şi o dată (în Iacob 5:15) kamno (a fi bolnav, a se simţi slăbit). Adjectivul arrhostos („lipsit de robusteţe") este folosit de patru ori (de ex. Marcu 6:13); mastix (bici) este folosit nu numai literal ci şi metaforic cu sens de boală - vezi Plagă, mai jos.

Cuvintele cele mai comune, cuvinte nespecifice pentru vindecare şi sănătate sunt ischyo (a fi puternic şi hygiaino (a fi sănătos), în timp ce sozo şi diosozo (vezi Lepra, mai jos), stereoo (a ridica, a face puternic) este folosit în Faptele Apostolilor 3:16, unde holokleria, „perfect sănătos", se întâlneşte şi el, posibil indicând revenirea activă la viaţa normală precum şi bunăstarea fizică a cuiva.

b. Câţiva termeni specifici suplimentari care descriu boala şi vindecarea, în NT

nosos (boală), este folosit mai curând pentru a denumi boala în general ca decât pentru un caz individual. Luca şi ceilalţi evanghlelişti folosesc cuvântul în acelaşi fel (de ex. Matei 4:23; 8:17; Luca 4:40; 6:17; Faptele Apostolilor 19:12, etc.). Pentru alte cuvinte mai specifice, vezi cele de mai jos.

Verbele referitoare la vindecare sunt therapeuo, iaomai şi apokathistemi.

Terminologia medicală folosită de Luca, precum şi tăcerea sa discretă cu privire la falimentul colegilor săi de-a trata o femeie cu o scurgere de sânge (vezi Menstruaţie, mai jos), indică experienţa sa medicală. Numai Luca citează "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi" (4:23). În Luca 4:35 ripsan „trântit jos" este un termen medical care descrie convulsii epileptice şi blaptein, „a face rău", este de asemenea un termen din limbajul medical (J. R. W. Stott, Men with a Message). În Luca 24:11 termenul leros, „basm, poveste neadevărată", este un termen medical folosit pentru a descrie bolborosirea unui pacient cuprins de febră sau a unui nebun (W. Barclay, Commentary on Luke).

c. Alţi termeni medicali

Arsura. În ebr. sarebet, „o arsură" sau „pârlitură". Folosită de două ori pentru a defini o afecţiune a pielii (Levitic 13:24,28) şi o dată metaforic (Proverbe 16:27). Nu este clar dacă termenul însemnă literal arsură din cauza focului sau pur şi simplu o boală de piele care produce senzaţii de arsură.

Bube, bubă rea. Ebr. sehin, „arsură"; cf. cu aceeaşi rădăcină în arab., aram. etc, „a arde". Termen generic prin care VT descrie diferite inflamaţii locale. Pentru „bubele pricinuite de nişte băşici fierbinţi", cea de-a şasea urgie cu care Dumnezeu a lovit Egiptul (Exod 9:9) vezi *Urgiile Egiptului. În Levitic 13:18-24 bubele sunt menţionate în asociere cu lepra, în timp ce bubele cu care Satana l-a lovit pe Iov (2:7) sunt numite „bubă rea" („bube scârboase" în traducerea VSR), care pot fi diagnosticate diferit, cel mai adesea putând fi lepră tuberculoasă. „Buba rea a Egiptului" care se extindea de la cap la picioare (Deuteronom 28:27,35), a fost probabil o boală de piele specifică Egiptului (cf. Plinius, NH 26.5) furunculi endemici sau pustuli maligni. Buba lui Ezechia (2 Împăraţi 20:7; Isaia 38:21) a fost probabil, carbuncul sau buboi.

Bube la şezut. Filistenii din Aşdod care au capturat *chivotul au fost loviţi de Domnul „cu bube la şezut" (ebr. ‘opalim, „tumori" sau „bube"), 1 Samuel 5:6. Semnificaţia rădăcinii cuvântului ebr. este aceea de „a se umfla" „a băşica", de aici, numele muntelui Ophel de la Ierusalim. Cuvântul poate fi unul strict medical. Când chivotul a fost adus la Gat „au avut o spuzenie de bube la şezut", „de la mic până la mare" (5:9), iar mulţi au murit (5:11-12). După 7 luni chivotul a fost trimis în Israel cu cinci modele de bube turnate din aur şi cinci „şoareci" de aur (ebr. ‘akbar), un cuvânt imprecis însemnând „rozătoare" şi se putea referi la şoareci, şobolani sau hârciogi care erau destul de obişnuiţi în Orientul apropiat (G. S. Cansdale, Animals of Bible Lands). Atât şobolanii cât şi hârciogii sunt cunoscuţi ca purtătorii unor pureci infecţioşi care transmit ciuma bubonică. Descrierea unei epidemii care s-a răspândite de-a lungul liniilor de comunicaţii înfestând comunitate după comunitate, producând umflături asemănătoare bubelor şi tumori precum şi o boală care uneori era fatală şi care era asociată cu numeroşii „şoareci" care „pustiau ţara" (6:5), este considerată (deşi nu se poate dovedi) ca fiind cauza ciumei bubonice. Este posibil ca o epidemie asemănătoare să fi fost cauza celor şaptezeci de morţi în Bet-Şemeş, „pentru că s-au uitat în chivotul Domnului" (6:19). Explicaţia numărului celor cinci modele (şoareci şi umflături) este dată în 6:16-18.

Chistul sebaceu, negul. Ebr. yabbelet, Levitic 22:22; cf. LXX myrmekionta). Este inclus în lista defectelor care făceau ca un animal să nu poată fi acceptat pentru jertfă adusă Domnului. Potrivit tradiţiei ebraice, cuvântul ebr. se referă la „cineva care suferă din cauza negilor" (Traducerile Cornilescu şi Galaction folosesc cuvântul „bube" pentru aceşti negi. n.tr.). Adnotările marginale ale VR redă termenul prin „care are răni" iar VSR „care are o scurgere".

Ciumă. Traducerile au de-a face cu cinci cuvinte ebraice şi trei greceşti care sunt strâns legate de această boală, moarte sau nenorocire. Nici unul din ele nu poate fi interpretat ca indicând în mod necesar infectarea cu Yersinia pestis (ciuma din timpurile moderne).

1. Ebr. deber, „ciumă". Original însemnând „nenorocire", cuvântul acesta este folosit comprehensiv pentru tot felul de dezastre, adesea fiind legat de sabie şi foamete (cele trei rele care în general merg mână în mână; cf. Ieremia 14:12; Ezechiel 6:11, etc.), şi cu cercetarea divină. El descrie epidemia virulentă care a izbucnit după ce David a făcut numărătoarea poporului, epidemie ce a ucis 70.000 de israeliţi (2 Samuel 24:15; cf. Josephus, Ant. 7. 326), şi este probabil aceeaşi pedeapsă care a distrus 185.000 din oamenii lui *Sanherib (2 Împăraţi 19:35; Isaia 37:36). Acelaşi cuvânt îl găsim în rugăciunea de sfinţire a Templului făcută de Solomon (1 Împăraţi 8:37; 2 Cronici 6:28); şi este folosit cu un sens neobişnuit pentru a descrie efectul lui Dumnezeu asupra morţii (Osea 13:14); apoi tradus prin „molimă" este legat de o boală a vitelor (Exod 9:3; VA; cf. Psalmul 78:50, VAmg.).

2. Ebr. maggepa, „ciumă, urgie" (Exod 9:14; Zaharia 14:12, etc.).

3. Ebr. makka, „o lovitură, o bătaie" (Levitic 26:21; Ieremia 19:8, etc.).

4. Ebr. nega’, "o atingere, lovitură". Acest cuvânt, asociat cel mai des cu lepra (Levitic 13-14) denotă de asemenea orice mare calamitate şi distrugere (Psalmul 91;10, etc.), ori corupţia interioară a cuiva (1 Împăraţi 8:38).

5. Ebr. negep, „poticnire, ciumă" (Exod 12:13; Iosua 22:17, etc.).

6. Gr. mastix, „năpastă, bici, urgie, boli" (Marcu 3:10; 5:29, 34; Luca 7:21). Termenul este folosit la modul general desemnând diferite boli.

7. Gr. loimos „o ciumă, urgie" (Matei 24:7; Luca 21:11; cf. Josephus, BJ 6.421). În ambele referinţe biblice el este cuplat cu foametea, dar unele manuscrie omit "ciuma" în Matei 24:7-8.

8. Gr. plege, „o lovitură, urgie". Cuvântul acesta este tradus astfel numai în Apocalipsa (9:20; 11:6, etc.). În legătură cu judecata care are să vină peste cei răi.

Dizenteria. Gr. dysenteria este un termen din limbajul medical folosit de Herodot, Platon, Aristotel şi alţii, şi care desemnează o boală molipsitoare de care Pavel l-a vindecat pe tatăl lui Publius (Faptele Apostolilor 28:8; vers. Cornilescu: „urdinare", n.tr.). S-a sugerat că „boala de măruntaie" fără leac cu care Dumnezeu l-a lovit pe Ioram a fost o dizenterie amibică (2 Cronici 21:15, 18-19). Vezi mai jos şi Rect prolapsat.

Dropica sau hidropizia. Gr. hydropikos, „plin de apă" (Luca 14:2). Dropica (acumularea de lichide în pântece) nu este strict o boală în sine ci mai degrabă un semn al unei boli a inimii, rinichilor sau ficatului, etc.

Epilepsia. Gr. seleniazomai „a fi lovit de lună" un concept din care provine cuvântul „lunatic" şi care apare de două ori (Matei 4:24; 17:15). Tradus prin „lunatic" în VA şi prin „epileptic" în VSR. Se credea că epilepsia evoluează în gravitate în cicluri în strânsă legătură cu cele ale lunii. Băiatul descris în Matei 17:15 pare să aibă o formă tipică de epilepsie gravă, însoţită de convulsii foarte violente (cf. Marcu 9:17-29; Luca 9:38-42), de asemenea şi o formă de *posesiune demonică, condiţie faţă de care epilepsia era distinctă (Matei 4:24).

Febra. În ebr. qaddahat, „căldură arzătoare" (Deuteronom 28:22); gr. pyretos, „căldură înfocată" (Luca 4:38; Ioan 4:52; Faptele Apostolilor 28:8, etc.). Un termen generic care sugerează prezenţa unei temperaturi ridicate. Luca descrie (4:38) starea soacrei lui Petru ca „având febră mare" (în trad. Cornilescu: „friguri mari" n.tr.), faptul indicând că el făcea distincţia între diverse grade de febră, şi că probabil a văzut personal prognoza gravă indicată de temperatura ridicată, pe care Matei (8:14) şi Marcu (1:30) nu o sesizează.

Hemoragie, scurgere de sânge. Pe lângă cea mai obişnuită folosinţă a cuvântului „scurgere" termenul este folosit în Biblie în legătură cu boala, în Levitic 15:2 şi. urm. ebr. zob, denotă o scurgere care producea în victimele sale o stare de necurăţie datorită căreia nu puteau participa la ritualuri. În Levitic 12:7; Matei 9:20; Marcu 5:25; Luca 8:43 şi urm.; ebr. magor şi gr. rhysis şi haimorrhoeo (cel din urmă este folosit în Levitic 15:33, LXX) şi se referă la o scurgere de sânge, tradusă prin NEB ca „hemoragie". Este posibil ca femeia din Luca 8:43, etc. să fi avut hemoragie. Vezi mai jos, Menstruaţie.

Inflamaţia. Ebr. dalleqet (numai în Deuteronom 28:22). Nenorocirile fizice cauzate de aprindere febră şi înflamaţie, precum şi cele climatice - căldură şi secetă - se combinau pentru a forma o perspectivă groaznică. Termenul este prea vag pentru a permite o interpretare specifică.

Lepra. Cuvântul obişnuit al VT este sara’at (Levitic 13-14) care în LXX a fost redat prin lepra, cuvânt folosit întocmai în NT. Ambii termeni erau simpli, lipsiţi de specificitate, împrecişi, unul „laic" şi lipsit de precizia termenului modern, care indică o infecţie cu Mycobacterium leprae. Termenul sara’at este în principal un cuvânt care descrie necurăţenia rituală sau pângărirea caracterizată prin prezenţa unor pete diferit colorate pe pielea omului. Acelaşi cuvânt este folosit pentru descrierea bolilor pielii umane (Levitic 13:1-46), pentru decolorarea lânii, a pielii, a ţesăturilor (v. 47-59), şi chiar a zidurilor caselor (14:33-57), fapt pentru care sara’at nu putea (dar putea include) fi lepra propriu-zisă. Cuvântul lepra în NT este folosit numai în evanghelii şi el desemnează doar boala de care sufereau anumite persoane. Dovada necurăţiei, pe baza căruia se dădea diagnosticul, depindea de prezenţa depigmentării unor porţiuni din piele, decolorarea ei sau apariţia unor pete închise la culoare pe suprafaţa unor lucruri. Unele din caracteristicile descrise în Levitic 13-145 nu sunt prezente în cazul leprei şi unele sugerează alte afecţiuni cum ar fi erizipelul din apropierea unui abces (Levitic 13:18), infecţia care urmează în urma unei arsuri (v. 24), herpes sau infecţii ale pielii capului sau bărbii (v. 29), dermatite pustuloase (v. 36), etc. Lepra este un proces atât de încet încât ea nu poate fi vindecată în 7 zile cum spune Levitic 13:4-6. Este semnificativ faptul că în Luca 17:11-19, zece leproşi au fost curăţaţi (katharizo) (v. 14) în timp ce numai unul care a venit pentru a-şi exprima recunoştinţa a fost vindecat (iaomai) (v. 15) şi i s-a spus că credinţa sa l-a mântuit (sozo) (v. 19), lucru ce se poate referi la starea sa spirituală sau simplu, la faptul că „s-a făcut bine" (VSR). Nu avem mai multe detalii pentru a şti natura leprei lor - este posibil ca să fi fost prezente mai multe forme ale bolii.

Fără îndoială lepra exista în India începând din anii 600 î.Cr. iar în Europa prin anii 400 î.Cr. Nu există dovezi clare la ce se referă VT şi dacă exista lepră în perioada Exodului, deşi ştim cu siguranţă că ea exista în timpul NT. Pentru un studiu detaliat asupra acestui subiect, vezi S. G. Browne, Leprosy in the Bible (bibliografie bună).

Menstruaţie. În ebr. dawa ori daweh, „bolnav" „în menstruaţie" (Levitic 12:2, S; 15:33; 18:19; 20:18). (Traducerule româneşti moderne, Cornilescu şi Gala Galaction, folosesc „curgerea de la soroc", respectiv „suferă de regula femeii" n.tr.) (Levitic 15:33). Acest fenomen normal în viaţa femeilor în faza ciclului lor reproductiv le conferea necurăţia rituală.

Este posibil ca femeia cu scurgere de sânge (Marcu 5:25; Luca 8:43 rhysei haimatos, „o scurgere de sânge"; Matei 9:20 haimorrhoeo, „a suferi din cauza scurgerii de sânge"; cuvântul din urmă fiind folosit în terminologia medicală greacă şi în scrierea LXX a textului din Levitic 15:33 care înseamnă „menstruous") să fi avut o menoragie, boală care face ca scurgerea menstruală să fie prelungită anormal - în cazul acestei femei timp de 12 ani încontinuu - şi ea poate produce anemie.

Mâna uscată. Gr. xeros (Matei 12:10; Luca 6:6, 8), "uscat" „veştejit", denotă o mână în care muşchii sunt paralizaţi şi atrofiaţi, lăsând acest membru mai scurt şi mai subţire decât unul normal - o afecţiune cronică în timpurile biblice, privită ca incurabilă. Unii identifică aceasta cu o complicaţie datorită paraliziei infantile (poliomielită). Luca semnalează că mâna bolnavă era cea dreaptă.

Mâncărimea, pecinginea.
1. În ebr. heres, „căldura, soare, râie". O afecţiune a pielii, probabil înrudită cu eczema, inclusă între pedepsele lui Dumnezeu (”de care nu vei putea să te vindeci") pentru cei neascultători (Deuteronom 28:27). Nu există mai multe date pentru a identifica această boală mai precis.

2. Ebr. neteq (Levitic 13:30-37; 14:54). Un termen general, aparent însemnând o iritaţie a pielii, uneori privită ca un semn al „leprei". Vezi de asemenea şi Scabia.

Moşitul. Deşi naşterea unui copil este un fenomen normal şi sănătos totuşi, ni se pare nimerită introducerea termenului în această secţiune „medicală". Slujba de moaşă era în mâinile unor femei, care probabil că aveau o experienţă considerabilă, poate puţină calificare şi şcoală (Geneza 38:27-30; Exod 1:15-21; Ezechiel 16:4-5). În articolul *Moaşă se descrie scaunul de naştere (Exod 1:16, ebr. ‘obnayim, lit. „pietre duble", indicând după toate probabilităţile originea sa), de tipul celor folosite în Egipt în timpul Exodului.

Muţenia. În ebr. ’illem, „mut", „legat", duman, „tăcut", ’alam, a fi mut, legat. Gr. alalos „fără facultatea de-a vorbi", aphonos, „fără voce", şi cel mai comun kophos, „mut", sau „surd". Această afecţiune este cunoscută pe tot parcursul istoriei biblice. Nu poate fi atribuită unor cauze specifice. Uneori era o manifestare a *posesiunii demonice (de ex. Matei 9:32-35; 12:22). Zaharia a fost temporar mut şi surd (Luca 1:20, 22, 64) ca o pedeapsă divină din pricina necredinţei sale. Este mai mult ca sigur că omul surd din Marcu 7:32 nu a fost şi mut, chiar dacă termenul folosit este de „surdo-mut".

Nebunia, tulburarea mintală. Sunt folosite mai multe cuvinte, toate nespecifice. Cele mai importante sunt:

1. Ebr. holela, holelut, „prostie", „nebunie" sau „lăudăroşenie" (Eclesiastul 1:17; 2:12; 7:25; 9:3; 10:13).

2. Ebr. sigga’on, „nebunie", „eroare", rătăcirea minţii care este o pedeapsă de la Dumnezeu (Deuteronom 28:28; Zaharia 12:4).

3. Gr. anoia „lipsă de judecată", ceea ce duce la nebunie (2 Timotei 3:9) sau la turbare (Luca 6:11). În nici unul din cazurile de mai sus nu este vorba de o boală mintală ci mai degrabă de un comportament dezechilibrat.

4. Gr. paraphronia, „nebunie" (Cornilescu: „ieşire din minţi", n.tr.) (2 Corinteni 11:23; 2 Petru 2:16).

5. Gr. mania (Faptele Apostolilor 26:25). Pavel a spus că el nu avea (lit.) mania după ce Festus l-a acuzat că învăţătura sa cea multă îl face să dea în nebunie (mainomai) (cf. Ioan 10:20).

Episoadele ce se repetă în nebunia lui *Saul şi singurul atac grav suferit de *Nebucadneţar sunt descrise în unele detalii. Saul (1 Samuel, în diferite părţi ale cărţii) a fost un om dotat dar în unele privinţe neadecvat, de ex. el a fost la discreţia opiniilor altora; a fost supus unor depresiuni repetate; şi, mai târziu, a început să aibe idei paranoice şi sa fie iritabil, caracteristici ale depresiunii pacienţilor în vârstă, deşi tendinţele de-a comite omucidere pe care le-a avut nu sunt obişnuite în asemenea cazuri. Sinuciderea sa nu este importantă din punct de vedere medical, ea pare mai mult urmarea înfrângerii unui războinic decât a depresiunilor unui nevrozat. Nebucadneţar, activ şi irascibil, a avut o personalitate caracterizată printr-o formă uşoară de nebunie adică o capacitate înnăscută de-a dezvolta o psihoză maniacă depresivă. Boala sa (Daniel 4:28-37) a fost de lungă durată şi probabil că s-a dezlănţuit în jurul vârstei de 50 de ani. Cu toate că a rămas conştient nu a mai fost capabil să guverneze. Nu există dovezi ele unor tulburări organice. Sunt prezente unele pervertiri ale poftei de mâncare. În final, el şi-a revenit complet din boală (v. 36), şi ea ar putea fi descrisă ca fiind o complicaţie melancolică.

Orbirea. În ebr. iwwer, „închis" sau „contractat" şi cuvintele înrudite ‘iwwaron, ‘awweret şi sanwerim, „orbire"; gr. typhlos. Orbirea era obişnuită în tot Orientul Mijlociu în timpurile biblice. Ea se datora probabil câtorva boli. Conjuntivita granuloasă era foarte comună în acele vremuri după cum este şi azi în anumite regiuni, cauzând orbirea infantilă. Mamele care sufereau de gonoree infectau la naştere propriul copil care ducea la orbirea acestuia. Orbirea era privită ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, aşa cum indică Deuteronom 28:28-29 (care descrie şi pateticul mers pe bâjbâite al orbului precum şi predispoziţia lui de-a fi jefuit).

Există într-o ocazie fascinantă o minune dublă sau în două etape în care Isus a vindecat un orb în Betsaida, un oraş dintre Neamuri (Marcu 8:22-25). În prima minune, Isus l-a scos pe orb din localitate, i-a aplicat salivă pe ochi după care a fost în stare „să vadă". Cu toate acestea, probabil pentru că nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată, mintea sa n-a putut interpreta imaginile pe care le vedea (v. 24). „Oamenii" arătau „ca nişte copaci"; acest fenomen este binecunoscut la cei care n-au văzut niciodată şi a căror vedere a fost restabilită în urma unor operaţii de transplant de cornee sau de cataractă - vezi un articol fascinant de R. E. D. Clark intitulat „Men as trees walking" (FT 93, 1963, pp. 88 şi urm.) în care subiectul este analizat în profunzime. De aceea, Isus a făcut o nouă minune. Din nou El a făcut un simplu gest, o atingere şi omul a început să vadă „toate lucrurile desluşit" (v. 25). Dacă omul ar fi fost învăţat anterior să vadă, al doilea miracol n-ar fi fost necesar (vezi Matei 9:27-31; 12:22; 20:29-34; 21:14). Este posibil ca semnul folosit pentru fiecare din minuni, ca un ajutor al credinţei sale, să fi fost cu atât mai necesar pentru el întrucât era dintre Neamuri, vezi secţiunea V., mai jos.

Paralizia. Termenii gr. pentru paralitic, paralytikos (de ex. Matei 4:24; 9:2; Marcu 2:3) şi a fi paralizat, paralyomai (de ex. Luca 5:18, 24; Faptele Apostolilor 8:7; 9:33), sunt termeni medicali similari, nespecifici. Unele tipuri de paralizie din vremurile biblice nu erau fatale deoarece pacientul supravieţuia mulţi ani în ciuda paraliziei sale. Tânărul slujitor al centurionului roman (Matei 8:6) era paralizat şi „se chinuia cumplit". Aceasta poate fi descrierea unei îngrozitoare paralizii respiratorii care apare uneori în unele cazuri de poliomielită.

Rect prolapsat. Ioram împăratul lui Iuda (2 Cronici 21:15, 18-19) a fost lovit „cu o boală de măruntaie care era fără leac". După 2 ani „i-au ieşit lui Ioram măruntaiele" şi acesta a „murit în dureri grele" (tahalu’im - un substantiv la plural care nu a mai fost tradus astfel în nici un alt loc în VSR; este tradus „boli mortale” în Ieremia 16:4 (Cornilescu: „boală rea" şi cu „boli" în Psalmul 103:3. Aceasta a fost aproape sigur o dizenterie cronică, boală care, atunci când se agravează şi se prelungeşte, ocazional se complică printr-un prolaps al rectului ori a unui segment din intestinul gros, producând obstrucţii intestinale. Aceasta a fost probabil cauza morţii sale atât de dureroase.

Scabia. Bolile de piele sunt destul de răspândite în Orient, şi adesea este dificilă atât identificarea precisă a celor menţionate în Scriptură cât şi mai ales efectuarea unei distincţii între ele. „Scabia", de ex. este numită cu patru cuvinte în ebr.

1. garab. Deuteronom 28:27 („scorbut", VA, Levitic 21:20; 22:22 LXX psora; Vulg. scabia). Inclusă între blestemele care-l vor lovi pe cel neascultător, aceasta evident nu era un scorbut adevărat, ci o boală cronică care forma o crustă groasă pe capul victimei şi care uneori se întindea pe întregul corp. Era privită ca incurabilă.

2. yallepet, „râios" (LXX leichen). Una din nenorocirile care-l împiedica pe cineva să intre în slujba de preot (Levitic 21:20) şi care făcea ca animalele să nu fie bune pentru jertfe (Levitic 22:22), ea poate fi o altă formă a celei menţionate mai sus la 1.

3. sappahat („pată"), Levitic 13:2; 14:56.

4. mispahat, Levitic 13:6-8. O formă verbală derivată din sippah, este folosită în Isaia 3:17, „lovit cu râie" (Cornilescu şi Galaction traduc prin: „va pleşuvi capul...", deşi sensul este pleşuvie din pricina pecinginei. n.tr.).

Slăbirea. În ebr. sahepet, „a slăbi, a se ofili". Cuvântul apare în Levitic 26:16; Deuteronom 28:22. În nici unul din cazuri nu este clară semnificaţia lui. Poate însemna tuberculoză, cancer ori o altă pleiadă de boli care duc la slăbirea bolnavului. În timp ce copiii lui Israel erau în Egipt, tuberculoza era destul de răspândită (D. Morse ş.a., Tuberculosis in Ancient Egipt). (Traducerea Cornilescu foloseşte termenul de „lingoare" care înseamnă febră tifoidă, n.tr.).

Sterilitatea. Pentru o soţie faptul de a nu putea avea copii a fost întotdeauna privit în Orient, nu numai ceva regretabil, dar şi ca un reproş care putea duce la divorţ. Aceasta este cauza râsului deznădăjduit al Sarei (Geneza 18:12), a rugăciunii fără cuvinte a Anei (1 Samuel 1:10 ş.urm.), a alternativei pasionate a Rahelei care dorea mai degrabă moartea decât să nu aibă copii (Geneza 30:1), a strigătului Elisabetei ca Dumnezeu să-i ia ocara (Luca 1:25). Grozăvia judecăţii care va veni peste Ierusalim este subliniată prin afirmaţia incredibilă „Ferice de cele sterpe..." (Luca 23:29). Se credea că darul de a avea copii ori împiedicarea naşterii lor indica binecuvântarea sau blestemul lui Dumnezeu (Exod 23:26; Deuteronom 7:14), după cum erau privite fertilitatea sau uscăciunea pământului (Psalmul 107:33-34).

Surzenia. În ebr. heres, „tăcut", gr. kaphos. „surd, tare de urechi". Israeliţii trebuiau să fie buni cu surzii (Levitic 19:14). Isaia a prorocit că surzii vor fi făcuţi să audă (29:18; 35:5; 42:18), prorocie care a fost împlinită de Isus (Matei 11:5; Marcu 7:37).

Un om pe care l-a vindecat Isus era surd şi „vorbea anevoie" (mogilalos, „vorbind cu dificultate", Marcu 7:32) probabil din pricina surzeniei (cu toate că aceasta poate să se datoreze unui defect mecanic separat de surzenia sa). Este semnificativ că surzenia sa a fost vindecată întâi. Unii consideră că omul era surdo-mut, dar termenul grecesc nu sugerează aceasta. Este mult mai probabil ca el să fi putut scoate sunete, dar din cauza că nu le auzea (nici cuvintele altora), el nu şi-a putut forma o vorbire normală. Zaharia a fost temporar surdo-mut (Luca 1:20, 20, 64). (*Ureche).

Umflături. Vezi Tumori, mai jos.

III. Tratamentul bolilor

Metodele terapeutice din Biblie sunt cele ale vremurilor descrise şi ele sunt prezentate în termeni generali, de ex Proverbe 17:22; Ieremia 46:11. Aplicaţiile locale erau frecvent recomandate pentru răni (Isaia 1:6; Ieremia 8:22; 51:8), iar „o turtă de smochine" a fost recomandată de Isaia pentru abcesul lui Ezechia (Isaia 38:21). Samariteanul milostiv a folosit vin şi ulei ca tratament local (Luca 10:34). Cu toate acestea, un astfel de tratament este adesea lipsit de eficacitate, ca în cazul femeii cu scurgerea de sânge (Marcu 5:26), sau afecţiunile cronice par a fi incurabile ca şi cazul în care se găsea Mefiboşet (2 Samuel 4:4). În Deuteronom 28:27 există o notă de disperare asupra unor boli. Nu este surprinzător că tratamentul este uneori legat de superstiţii, aşa cum este încercarea Rahelei şi a Leei de-a folosi mandragorele pentru sporirea dorinţelor sexuale în infertilitate (Geneza 30:14-16). Vinul este menţionat de două ori ca medicament şi stimulent (Proverbe 31:6; 1 Timotei 5:23).

Cuvântul de medic este rareori folosit, dar el implică mai mult semificaţia de „doctor" (ebr. rapa’, de ex.Exod 15:26; Ieremia 8:22; gr. iatros, Marcu 5:26; Luca 8:43). Asa este condamnat că a „întrebat de doctori" (2 Cronici 16:12), dar aceştia par mai mult să fi fost vrăjitori, implicaţi în magie şi lipsiţi de valoare şi care nu meritau numele de doctor. Motivul condamnării este că el „n-a căutat pe Domnul". Iov şi-a condamnat mângâietorii ca fiind „doctori de nimic" adică buni la nimic (Iov 13:4). În NT doctorii menţionaţi de două ori proverbial de către Cristos (Luca 4:23; 5:31). Sunt menţionaţi în legătură cu femeia cu scurgerea de sânge (Luca 8:43). Luca este prezentat de Pavel ca fiind „doctorul prea iubit" (Coloseni 4:14).

Religia iudaică s-a deosebit de oricare altă religie păgână prin faptul că nu există nici o confuzie între oficiul de preot şi cel de doctor. Pronunţarea diagnosticului sau eliberarea de lepră este o excepţie (Levitic 13:9-17; Luca 17:14). Prorocii erau consultaţi asupra prognozelor (vezi, de ex. 1 Împăraţi 14:1-13; 2 Împăraţi 1:1-4; 8:9; Isaia 38:1,21). O formă primitivă de fixare a oaselor în urma unei fracturi este menţionată în Ezechiel 30:21. Este remarcabil că practicile medicale s-au schimbat atât de puţin în esenţa lor de-a lungul secolelor în care sunt decrise evenimentele biblice, încât este posibil să vorbim de întreaga perioadă ca despre una relativ delimitată, în care nu prea am putea găsi elemente pe care să le denumim ştiinţifice.

IV. Posesiunea demonică

Fenomenul singular al *posesiunii demonice, rar întâlnit odată cu încheierea vremii apostolice, este cu certitudine un fenomen sui generis. Este consemnat mai des în timpul lui Isus Cristos decât oricare în alte vremuri. (Referinţa la Saul - „un duh rău care venea de la Domnul", şi „îl muncea" (1 Samuel 16:14-15 - ar trebui probabil privită mai curând ca o afirmaţie cu privire la tulburarea lui mintală decât o explicaţie teologică a originii sale). Se pare că Satana a fost deosebit de activ în acele vremuri, pentru a contracara efectul *minunilor lui Cristos şi ale apostolilor Săi. Posesiunea demonică a fost reală şi nu poate fi „explicată" simplist, cum este interpretată uneori în prezent de către unele persoane ignorante (dar sincere) ca fiind pur fizică sau mintală. Isus Însuşi a dat acest diagnostic şi l-a acceptat când a fost făcut de alţii. El n-a fost niciodată amăgit de erorile contemporane.

Cei care erau „posedaţi de demoni" (gr. daimonizomenos = „demonizat’) puteau fi folosiţi ca „purtători de cuvânt" ai spiritului care-i poseda; fenomen care era adesea însoţit de manifestări fizice cum ar fi muţenia (Matei 9:32), orbirea (Matei 12:22), epilepsia (Luca 9:37-43) sau tulburarea mintală (Marcu 5:1-20). În special, erau capabili să recunoască divinitatea lui Isus şi ştiau că sunt supuşi autorităţii Sale. Cu toate acestea, posesiunea demonică categoric nu este sinonimă nici cu epilepsia şi nici cu tulburarea mintală în general, şi se face o distincţie clară între acetea de către cercetătorii evangheliilor sinoptice şi în Faptele Apostolilor (5:6) Ucenicii au primit porunca de la Isus „să vindece (therapeuo) bolnavii" dar să „alunge" (ekballo) demonii şi duhurile rele (Matei 10:1, 8). Luca (9:37-43) descrie cum Isus a „certat" (epitimao) duhul rău şi a „vindecat" (iaomai) pe băiat, sugerând că prezenţa unui duh rău (care a fost certat) era asociată însă distinctă de boala psihică - probabil epilepsie - de care a fost „vindecat".

Se disting diferite grade de posedare aşa cum este cazul unei fete (Matei 15:22) care era „muncită rău de un drac" (kakos daimonizetai). Nu există nici o deosebire semnificativă între omul „stăpânit de un duh necurat" (Marcu 5:2), „îndrăcit" (daimonizomenos) (Marcu 5:15-16) sau „care fusese îndrăcit" (v. 8) aşa cum este descris acelaşi om în termeni variaţi. Cele mai autentice cazuri moderne de posesiuni demonice sunt cele descrise de misionarii din China începând din 1850 încoace. Nu există nici un motiv întemeiat de a pune la îndoială punctul de vedere biblic asupra „posesiunii" de către un spirit rău a trupului şi personalităţii cuiva. Pentru exemple din zilele noastre, vezi D. Basham, Deliver us from evil, 1972.
  
Sănătate, boli şi vindecare (continuare)

V. Minuni şi vindecări

a. Vindecarea - semnificaţia ei

Vindecare înseamnă restaurarea deplină a sănătăţii cuiva care a fost bolnav - în trup sau minte (sau în amândouă). Aceasta include recuperarea care rezultă dintr-un tratament medical şi scăparea de boală. Ea include şi îmbunătăţirea felului în care pacientul îşi priveşte propria sa stare chiar dacă nici o ameliorare fizică nu este posibilă, şi chiar o corectare a concepţiei greşite pe care o are pacientul despre natura bolii sale. În tulburările psihice termenul este folosit pentru a descrie o îmbunătăţire a stării minţii omului. Este important să ne dăm seama de multiplele faţete ale acestui cuvânt, deoarece minunile biblice ale vindecărilor (în afară de posesiunile demonice) prezintă vindecarea în semnificaţia ei medicală primară acea de restaurare a situaţiei normale în cazul unor boli de natură organică. Orice caz care se pretinde o vindecare miraculoasă prezentă trebuie să demonstreze comparabilitatea cu cazurile proeminente de vindecări de tulburări organice. Schimbările în starea spirituală, o acceptare ameliorată a unei afecţiuni organic incurabile sau dispariţia spontană a bolii, toate acestea se petrec mereu, dar nu fac parte din domeniul miracolului, în sensul strict teologic. Au existat, desigur, vindecări naturale din boli, la fel cum au existat minuni, menţionate în Biblie, şi de fapt, probabil cele mai multe vindecări, lăsându-le la o parte pe cele miraculoase, au fost naturale deoarece tratamentele din vechime erau aproape complet lipsite de orice eficacitate.

b. Vindecarea - autorul ei

Dumnezeu este Cel care ne vindecă toate bolile noastre (Psalmul 103:3; Faptele Apostolilor 3:12-16). Chiar şi azi când tehnicile medicale şi chirurgicale sunt atât. de dezvoltate, Dumnezeu este vindecătorul, folosindu-Se de oameni (cu sau fără calificare) pentru a face munca aceasta pentru El în aceeaşi manieră prin care El foloseşte autorităţile de guvemământ pentru a menţine ordinea şi pentru a face dreptate în lume (Romani 13:1-5).

c. Vindecarea - folosirea mijloacelor

Chiar şi în timpurile biblice, când existau doar câteva tratamente ale bolilor (vezi III., mai sus), oamenii erau încurajaţi să folosească mijloacele disponibile, atât în VT (de ex. turte de smochine pentru abcesul lui Ezechia, Isaia 38:21) cât şi în vremea NT (sfatul lui Pavel dat lui Timotei, 1 Timotei 5:23). Adevărata credinţă în Dumnezeu va folosi bucuroasă şi cu recunoştinţă metodele disponibile, cum sunt medicamentele, transfuziile de sânge sau operaţiile chirurgicale pentru a preveni moartea, aşa cum folosim vestele de salvare pentru a preveni înecul.

d. Vindecarea prin credinţă

Se folosesc în prezent diferiţi termeni pentru a descrie vindecarea care are loc fără folosirea altor mijloace ci ca un răspuns la credinţa omului. Deoarece toate vindecările adevărate vin de la Dumnezeu nu ne ajută prea mult să numim această vindecare „vindecare divină" pentru a o distinge de celelalte. Vindecarea „spirituală" sugerează mai mult restaurarea sănătăţii spiritului decât a trupului şi mai mult, poate produce confuzii cu lucrările spiritelor care, în numele diavolului, pot produce vindecări contrafăcute. Vindecarea prin credinţă este un termen folositor atâta timp cât obiectul credinţei este clar.

e. Vindecări miraculoase

O *minune constă în esenţă într-o „interpunere izbitoare a puterii divine prin care cursul obişnuit al naturii este anulat, suspendat sau modificat" (Chambers’s Encydopedia, „Miracle"). În ceea ce priveşte vindecările miraculoase din Scriptură, componenta esenţială este că vindecarea este instantanee (incidentul consemnat în Marcu 8:22-26 fiind o excepţie), completă şi permanentă, şi de obicei fără folosirea mijloacelor de vindecare (saliva din Marcu 7:33; 8:23; Ioan 9:6 este o excepţie; cf. Marcu 5:27-29; Faptele Apostolilor 5:15; 19:12). Minunile divine ale vindecărilor nu prezintă reveniri ale bolii, ceea ce caracterizează falsele minuni, cu excepţia, desigur, a cazurilor când morţii au fost înviaţi din morţi şi care mai devreme sau mai târziu au murit din nou (de ex. fiica lui Iair, Marcu 5:21-24, 35-43; fiul văduvei din Nain, Luca 7:11-15; Lazăr în Ioan 11:1-44, etc.).

1. Scopul vindecărilor miraculoase. Ca şi celelalte minuni din Scripturi ele au fost semne şi pilde dramatizate care au avut ca scop să înveţe o lecţie dublă.

În primul rând aveau rolul să autentifice cuvântul persoanei care le săvârşea (de ex. Exod 7:9; Luca 5:20-24; Ioan 7:19-22; 10:37-38; Faptele Apostolilor 2:22) şi apoi să ilustreze acest cuvânt. Astfel s-a petrecut cu trupul paraliticului din Luca 5:18-26, el a fost o dovadă şi o imagine a ceea ce se petrecea în sufletul său. Este de aceea important să vedem că scopul vindecărilor miraculoase a fost unul teologic şi nu unul medical. Dacă la începutul lucrării lui Isus al Bisericii primare şi a primilor creştini, minunile au fost multe, ele au devenit din ce în ce mai puţine în măsura în care lecţiile esenţiale au fost învăţate. Mulţi bolnavi zăceau în jurul scăldătoarei Betezda (Ioan 5:3), dar Isus a vindecat doar unul din ei pentru că unul era suficient pentru ca mulţimea să înveţe o lecţie spirituală. Dacă scopul lui Cristos ar fi fost să vindece bolnavii, El i-ar fi vindecat pe toţi.

Aşadar o vindecare miraculoasă n-ar trebui aşteptată azi numai când din punct de vedere medical ea este o necesitate ci mai degrabă acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu şi slujitorul Lui are nevoie de autentificare şi de ilustrare şi unde asemenea dovezi nu se găsesc deja în Biblie. Domeniul marginal al unei zone recent evanghelizate din câmpul de misiune pare să fie locul celor mai multe vindecări miraculoase care au loc azi, locul în care ele se pot dovedi ştiinţific cel mai puţin. (Dar biserica în general este într-un proces de restaurare a lucrării de vindecare ca parte integrantă a Evangheliei depline, unde au loc uneori vindecări instantanee, dar cel mai des vindecări treptate, vezi J. C. Peddie, The Forgotten Talent, 1961; G. Bennet, The Heart of Healing, 1971; F. MacNutt, Healing, 1974; The Power to Heal, 1977, - N.H.)

2. Vindecările miraculoase din Vechiul Testament. Chiar dacă s-au folosit şi mijloace medicale, vindecarea din VT este în general atribuită intervenţiei lui Dumnezeu, de ex. însănătoşirea lui Moise (Exod 4:24-26) dintr-o boală asociată cu neascultarea sa în legătură cu tăierea împrejur a fiului său, capătă în întregime o semnificaţie spirituală. Vindecarea de lepră a Mariei (Numeri 12: l-15) şi a lui Naaman sirianul, prin Elisei (2 Împăraţi 5:8-14), apar miraculoase. Vindecarea paraliziei mâinii lui Ieroboam (1 Împăraţi 13:4-6) şi învierea din morţi a fiului văduvei din Sarepta de către Ilie (1 Împăraţi 17:17-24) şi a fiului femeii sunamite de către Elisei (2 Împăraţi 4:1-37) sunt în mod clar miraculoase. Boala copilului a fost atribuită insolaţiei; dar putea fi la fel de bine o encefalită fulminantă sau o hemoragie cerebrală. (Evreii erau conştienţi de efectele soarelui, vezi Psalmul 121:6, şi un caz de insolaţie este raportat în scrierea apocrifă Iudita 8:2-3). Vindecarea israeliţilor de muşcăturile şerpilor atunci când au privit la şarpele de aramă este de asemenea miraculoasă, deşi nici un individ nu este menţionat în particular (Numeri 21:6-9). Salvarea israeliţilor de ultima urgie ce a lovit Egiptul este un exemplu curios a ceea ce se poate numi „un miracol profilactic", pentru că în ceea ce-i priveşte pentru ei boala a fost mai curând prevenită decât tratată miraculos. Vindecarea lui Ezechia (2 Împăraţi 20:1-11) a fost probabil naturală, deşi îi este atribuită lui Dumnezeu direct (v. 8) şi este însoţită de o minune în natură (v. 9-11); boala fiind probabil un abces grav.

Vindecarea miraculoasă, incusiv învierea din morţi, este neobişnuită în VT, şi cele câteva cazuri par să se concentreze în două perioade critice, cele ale Exodului şi a lucrării prorocilor Ilie şi Elisei. Vezi Exodul 7:10-12 pentru minunile din natură făcute prin Moise şi Aaron. Minunile făcute de vrăjitorii egipteni (Exod 7:11, 22; 8:7) au imitat primele trei minuni făcute de Moise şi Aaron (chiar dacă prin a doua şi a treia nu au făcut decât să adauge la suferinţele propriului lor popor), dar ei n-au mai fost în stare să contrafacă puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în urgiile care au urmat (8:18). Astfel minunile săvârşite prin Moise şi-au atins scopul (7:9) autentificându-i cuvântul şi în final ducând la eliberarea copiilor lui Israel.

3. Vindecările miraculoase din evanghelii. Vindecările miraculoase făcute de Domnul nostru sunt raportate de cercetătorii evangheliilor sinoptice ca fiind făcute unor grupuri (de ex. Luca 4:40-41) şi, în detaliu mai mare în cazuri individuale. *Posesiunile demonice sunt distinctiv deosebite de alte forme de boli (de ex. Marcu 1:32-34), unde kakos echon este deosebit de daimonizomenos). Oamenii veneu la Isus în număr mare (Matei 4:23-24) şi erau vindecaţi (Luca 4:40). Fără îndoilală au fost cazuri de boli psihice la fel ca şi boli fizice, iar într-o anumită ocazie Domnul a vindecat o parte tăiată din trupul omenesc (Luca 22:50-51). În acelaşi timp aceste cazuri reprezintă numai o mică fracţiune din numărul celor bolnavi din ţară în vremea aceea.

În naraţiunea combinată a celor patru evanghelii citim peste douăzeci de istorisiri de vindecări în grupuri sau a unor indivizi. Unii au fost vindecaţi de la distanţă, alţii cu un cuvânt şi fără nici un contact fizic, alţii prin contact fizic, alţii atât prin contact fizic precum şi cu „mijloace", de ex. folosirea noroiului făcut din scuipat şi praful drumului, ceea ce se considera a fi un bun remediu împotriva orbirii în timpul acela (Marcu 8:23; Ioan 9:6) şi surzeniei (Marcu 7:32-35). Probabil că aceasta s-a făcut pentru a contribui la sporirea credinţei bolnavului, sau pentru a demonstra că Dumnezeu nu exclude folosirea mijloacelor de vindecare, sau pentru ambele motive. Într-o anumită împrejurare Isus a făcut două minuni succesive pentru acelaşi om - vezi Orbirea, mai sus.

Evanghelia după Luca este singura care ne relatează pilda samariteanului milostiv. Ea conţine relatările altor cinci vindecări făcute de Isus, vindecări care nu sunt consemnate în celelalte evanghelii. Acestea sunt învierea fiului văduvei din Nain (7:11-16), vindecarea unei femei gârbove (13:11-16), omul bolnav de dropică (hidrofizie) (14:1-4), cei zece leproşi (17:12-19) şi vindecarea urechii lui Malhu (22:51). Se dau mai multe detalii ale acestor cazuri şi scriitorul preferă cuvântul mult mai specific pentru vindecare, iaomai, decât pe cele cu un sens mai general.

Cel de-al patrulea evanghelist, spre deosebire de scriitorii evangheliilor sinoptice, nu se referă niciodată la vindecările făcute de Isus unor grupuri mai mari de oameni, şi nici la posesiunile demonice (deşi există referinţe la demoni iar cuvântul daimonizomenos este folosit în Ioan 10:21). Pe lângă învierea lui Lazăr din morţi ni se dau numai alte trei cazuri. Este vorba de vindecarea fiului unui nobil care se afla în febră deosebit de mare (4:46-54) a omului paralizat de 38 de ani (5:1-16), şi a orbului din naştere (9:1-14). Aceste vindecări miraculoase din Evanghelia după Ioan nu sunt numai lucrări măreţe (dynameis) dar sunt şi semne (semeia). Ele demonstrează că miracolele vindecărilor lui Isus au o semnificaţie nu numai individuală, locală, ci şi una generală, eternă şi de asemenea una spirituală. De exemplu, în cazul orbului din naştere se subliniază că boala cuiva nu se datorează în exclusivitate păcatului individului.

4. Vindecările miraculoase din vremea apoostolică. Deşi s-ar putea, probabil, respinge promisiunea puterii de vindecare din Marcu 16:18 ea nefăcând parte din textul original, Cristos i-a împuternicit pe cei doisprezece (Matei 10:1) şi pe cei şaptezeci (Luca 10:9). Cei doisprezece au fost împuterniciţi pe viaţă, în timp ce misiunea celor şaptezeci a încetat o dată cu întoarcerea lor (Luca 10:17-20). În Faptele Apostolilor sunt menţionate câteva cazuri de vindecări miraculoase ale unor indivizi care au acelaşi caracter ca şi cele săvârşite de Cristos. Slăbănogul din Ierusalim (3:1-11) şi cel din Listra (14:8-10), paraliticul (9:33-34) şi tatăl lui Publius care suferea de dizenterie sunt cazuri individuale, cu toate că există câteva relatări despre vindecări în grup, inclusiv cel din 5:15-16 şi cazul unic al folosirii batistelor luate de la Pavel (19:11-12). Două persoane au fost înviate din morţi (Dorca, 9:36-41, şi Eutih, 20:9 ş.urm.), duhurile rele au fost alungate în două ocazii (5:16 şi 16:16-18). Autorul face distincţie între posesiunile demonice şi alte boli (5:16).

Se menţionează cazuri de boli între creştinii din vremea apostolilor. Faptul acesta arată că trimiterea apostolică de a vindeca nu putea fi folosită indiscriminatoriu pentru ca ei şi prietenii lor să nu se îmbolnăvească. Timotei se plânge de o gastrită (1 Timotei 5:23). Trofim era prea bolnav ca să-l însoţească pe Pavel când acesta părăseşte Miletul (2 Timotei 4:20). Epafrodit era bolnav grav (Filipeni 2:30) şi însănătoşirea sa a fost atribuită milei lui Dumnezeu (Filipeni 2:27). Cel mai enigmatic caz dintre toate este „ţepuşul din carne" al lui Pavel (skolops te sarki) care a fost identificat foarte variat (cel mai des ca o boală cronică de ochi), dar puţini reuşesc să convingă şi de fapt nimeni nu poate să aducă dovezi concludente. Semnificaţia sa spirituală este pe departe mai importantă decât diagnosticarea. Pavel ne dă trei motive (2 Corinteni 12:7-10) să-l împiedice să se îngâmfe (v. 7), să-l facă în stare să fie puternic spiritual (v. 9) şi ca o slujire personală lui Cristos (v. 10, „pentru Cristos"). Există poate mai multă asemănare între „ţepuşul" lui şi scrântirea încheieturii coapsei lui Iacov, decât s-a realizat până acum (Geneza 32:24-32).

Pasajul clasic despre rugăciunea pentru cei bolnavi (Iacov 5:13-20) a suferit din cauza a două interpretări eronate: că în el găsim autoritatea instituirii ungerii cu untdelemn a celor aflaţi în situaţii extreme, şi că ea ar conţine promisiunea că toţi bolnavii pentru care ne vom ruga cu credinţă se vor însănătoşi. Untdelemnul probabil că se folosea în acelaşi fel încare Isus a folosit noroiul făcut din praful drumului, pentru a întări credinţa omului, iar în unele cazuri poate să fi fost folosit ca medicament. Ori uleiul putea fi folosit ca simbol al separării bolii de pacient şi de a fi pusă asupra lui Cristos (cf. Matei 8:17), după modelul folosit în cazul împăraţilor, etc. fiind *unşi pentru a fi separaţi de ceilalţi în vederea slujbei. Pentru o întreagă discutare a chestiunii, vezi comentariul lui R. V. G. Tasker asupra epistolei lui Iacov (TNTC). Punctele esenţiale provin din perspectiva spirituală a pasajului (de ex. problema Îi este încredinţată lui Dumnezeu), suferinţa individului devine preocuparea bisericii, şi ceea ce se spune nu exclude şi nici nu condamnă folosirea de către doctori a mijloacelor normale disponibile într-un anumit timp sau loc. Ideea centrală a pasajului are de-a face cu puterea rugăciunii.

5. Vindecările miraculoase după perioada apostolică. Acestea sunt strict în afara scopului acestui articol, dar este relevant faptul că anumite texte sunt citate în favoarea posibilităţii, şi chiar mai mult, a vindecărilor miraculoase săvârşite prin creştini în zilele noastre (cf. Iacov 14:12, mai sus). Totuşi, trebuie procedat cu multă precauţie în a pune semnul egalităţii între poruncile date de Domnul Isus apostolilor şi cele pe care le-a dat în general tuturor creştinilor de azi. Asemenea puncte de vedere se situează în afara vederii generale că minunile sunt instrumente şi însoţitoare ale revelaţiei. Trebuie exersată o mare grijă în evitarea magiei într-o căutare după minuni. Minunile eclesiastice din timpul părinţilor bisericeşti, adesea atribuite postum, uneori devin absurde. S-a demonstrat că pasajele citate frecvent din Irenaeus, Tertullian şi Iustin Martirul, menite să spijine ideea că vindecările miraculoase au continuat şi în secolul al 3-lea, nu sprijină de fapt această interpretare. Vindecările revendicate din vremurile post-apostolice ar trebui de aceea tratate cu deosebit de mare prudenţă. Dar această prudenţă nu trebuie confundată cu necredinţa şi scepticismul materialist modern. Vezi, de asemenea mai sus, 1. Scopul vindecărilor miraculoase.

VI. Punctul de vedere biblic asupra bolii

Subiectul suferinţei şi al bolii, în Biblie, este strâns legat de chestiunea naturii şi originii răului însuşi. Suferinţa este o experienţă umană, care are cauze diverse, şi este unul din rezultatele păcatului uman. În cazul suferinţei provocate de boală, legătura nu este întodeauna evidentă, deşi uneori boala este legată de păcat. Din relatarea căderii omului, în Geneza, este clar că în curând după aceea omul a cunoscut lipsa de siguranţă, frica şi durerea (Geneza 3:16, 17). Aici ‘issabon („întristare, necaz") este mai bine redat prin „durere", şi prin suferinţă psihică (Geneza 4:13). Conexiunea directă dintre păcat şi suferinţă devine dintr-o dată mult mai complexă, iar naţiunilor care ascultau de Dumnezeu li se promite scutirea de boli (Exod 15:25- 26; Levitic 26:14-16; Deuteronom 7:12-16 şi cap. 28, în special v. 22, 27, 58-61). Pe de altă parte urgia este una dintre cele trei judecări aspre asupra poporului lui Dumnezeu (Ieremia 24:10; 32:24; Ezechiel 14:21) şi a altor popoare, de ex. filistenii (1 Samuel 5:6) şi asirienii (2 Împăraţi 19:35). Există pasaje cum ar fi Psalmul 119:67, unde este implicat chiar păcătosul şi cazul vindecării slăbănogului (Ioan 5:1-16), unde este implicată probabil propria sa vină (v. 14). Păcatul lui David a avut repercursiuni asupra necazului altora (2 Samuel 24:15-17). În ansamblu, suferinţa omenească cauzată de boli sau de alţi factori reprezintă efectul produs de răul spiritual al societăţii umane asupra individului, societate din care el constituie o parte integrantă. În Iov 1 se vede câte ceva din activitatea Satanei. Acest lucru este clar şi din Faptele Apostolilor 10:38 unde se vorbeşte despre cei bolnavi ca fiind „apăsaţi de diavolul" şi din pilda sugestivă a grâului şi neghinei („Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta", Matei 13:28). Domnul Isus Însuşi a vorbit despre „femeia aceasta... pe care Satana o ţinea legată..." (Luca 13:16).

Totuşi Dumnezeu nu asistă pasiv la ceea ce se înttmplă. Suferinţa este aplicată uneori ca o pedeapsă. Aceasta poate să aibă loc la scară naţională. Sau poate fi aplicată individual, ca şi în cazul lui Moise (Exod 4:24), Maria (Numeri 12:10), Ozia (2 Cronici 26:16- 21), Ieroboam (2 Cronici 13:20), Ghehazi (2 Împăraţi 5:25-27), Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5:5,10), Irod (Faptele Apostolilor 12:21-23) şi Elima (Faptele Apostolilor 13:11). Mult mai multe detalii se dau când suferinţa este folosită constructiv (Evrei 12:6-11), ca şi în cazul lui Iacov, care după o rănire fizică reală a învăţat în mod miraculos să depindă de Dumnezeu şi s-a maturizat spiritual pentru a duce la împlinire misiunea dată prin numele nou de Israel (Geneza 32:24-32). Boala lui Ezechia a demonstrat credinţa lui în Dumnezeu şi intră probabil în această categorie (2 Împăraţi 20:1-7). Cartea lui Iov arată că problema reală este de fapt mai curând relaţia unui om cu Dumnezeu decât atitudinea lui faţă de propria sa suferinţă. Acesta este principalul argument care combate concepţia prezentată atât de abil de „mângâietorii lui Iov", şi anume, că există o legătură indisolubilă între păcatul individului şi suferinţa sa. După înlăturarea teoriei care este numai parţial valabilă, conform căreia cauza existenţei suferinţei este cea disciplinară, se trece la imaginea sublimă a mângâierii, îndreptăţirii şi a binecuvântării lui Iov. Este important de realizat că imaginea biblică nu este doar un simplu *dualism. Suferinţa este prezentată mai curând în lumina eternităţii şi în relaţie cu un Dumnezeu care este suveran, care însă este şi îndurător în felul în care tratează lumea, datorită dragostei sale pentru oameni (2 Petru 3:9). Conştienţi de suferinţa şi durerea din jurul lor scritorii NT aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul când suferinţa nu va mai exista (Romani 8:18; Apocalipsa 21:4).

Concepţia aceasta este diferită de noţiunea grecească că trupul este ceva rău şi că spiritul este în mod inerent bun. Conceptele biblice despre tranzienţa şi nobleţea trupului se pot vedea cel mai bine în 2 Corinteni, în special în 5:1-10 (cf. 1 Corinteni 6:15). El este parte integrantă din complexul individului prin care se exprimă personalitatea sa.

VII. Igiena şi educaţia sanitară

Un domeniu în care medicina evreiască era mult mai bună decât cea a popoarelor contemporane s-a datorat codului sanitar remarcabil al israeliţilor din timpul lui Moise (de ex. Levitic 15). A. Rendle Short ne dă un excelent extras pe scurt al acestui cod (The Bible and Modern Medicine, pp. 37-46). Deşi ceea ce numim cod sunt detalii răspândite de fapt de-a lungul întregului Pentateuh. Evreii ca naţiune n-ar fi supravieţuit timpului petrecut în pustie şi nici multelor vicisitudini prin care au trecut, fără aceste „cod" sanitar. El se ocupă de igiena publică, aprovizionarea cu apă, gunoaiele şi dejecţiile umane, inspectarea şi alegerea alimentelor, şi controlul bolilor infecţioase. Cel mai interesant lucru în legătură cu acest cod este că el implică o cunoaştere pe care în împrejurările Exodului şi a rătăcirilor prin pustie evreii greu ar fi putut-o descoperi ei înşişi, de ex. interdicţia de a consuma carnea de porc şi a *animalelor care muriseră de moarte naturală, îngroparea sau arderea excrementelor, etc. şi natura contagioasă a unor boli. Arderea excrementelor (Exod 29:14) a fost o practică deosebit de înţeleaptă pentru un popor nomad, din moment ce nu exista timpul necesar ca balega animalelor să fertilizeze solul. Răspândirea bolilor a fost astfel împiedicată efectiv. Originea cuvântului „carantină" este de la practica evreilor de a separa pacienţii cu anumite boli 40 de zile de restul taberei (Levitic 12:1-4), regulă adoptată de către italieni în secolul 14-lea care au observat imunitatea evreilor la anumite epidemii. Într-o serie de privinţe punctul de vedere biblic asupra bolnavului, fi a sănătăţii în general, a influenţat practica medicinii moderne, şi este poate mult mai actual decât se realizează în general. Istorisirea samariteanului milostiv (Luca 10:30-37) prezintă idealul îngrijirii din care s-au inspirat întotdeauna medicii şi personalul medical şi exemplifică lepădarea de sine în îngrijirea celui suferind în timpul bolii şi în convalescenţă. Există mult mai multe în Biblie despre ceea ce s-ar putea numit „medicina familiei", idealul căsniciei la evrei fiind unul dintre cele mai înalte.

BIBLIOGRAFIE
W. Barclay, The Gospel of Luke, 1958; G. Bennett, The Heart of Healing, 1971; M, Botting, Christian Healing in the Parish, 1976; S. G. Browne, Leprosy in the Bible, 1974; G. S. Cansdale, Animals of Bible Lands, 1070; R. E. D. Clark, „Men as Trees Walking", FT 93, 1063, pp. 88-94; R. A. Cole, Mark, TNTC, 1961; A. Edersheim, Life and Times of Jesus the Messiah, 1907, Appendix 16; V. Edmunds and C. G. Scorer, Some Thoughts on Faith Healing, 1956; J. N. Geldenhuys, Commentary on the Gospel of Luke, 1950; J.S. McEwen, SJT 7, 1954, p. 133-152 (minuni în vremurile patristice); F. MacNutt, Healing, 1974; idem, The Power to Heal, 1977; D. Morse ş.a., "Tuberculosis in Ancient Egypt", American Review of Respiratory Diseases 90, 1964, p. 524-541; J. C. Peddie, The Forgotten Talent, 1961; A. Rendle Short, The Bible and Modern Medicine, 1953; J. R. W. Stott, Men with a Mesage, 1954; M. Sussman, „Diseases in the Bible and the Talmud" în Diseases in Antiquity, ed. D. Brothwell şi A. T. Seadison, 1067; R. V. G. Tasker, James, TNTC 1956; B. B. Warfield, Miracles: Yesterday and Today, 1965, (retipărită sub titlul Counterfeit Miracles, 1918); F. Graber, D. Müller, NIDNTT 2, p. 163-172; în legătură cu „ţepuşul din carne" al lui Pavel, vezi C. Brown, NIDNTT 1, p. 726 ş.urm.

D.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: