samariteni



SAMARITENI. În VT, samaritenii sunt menţionaţi numai în 2 Împăraţi 17:29, un pasaj care descrie sincretismul religios al acelor locuitori pe care împăratul Asiriei i-a colonizat în regatul de N al Israelului pentru a înlocui populaţia autohtonă deportată după căderea Samariei (722/721 î.Cr.).

Câteva motive stau totuşi împotriva acestei identificări cu samaritenii aşa cum sunt ei cunoscuţi din NT (Matei 10:5; Luca 9:52; 10:33; 17:16; Ioan 4:9, 39-40; 8:48; Faptele Apostolilor 8:25), şi în favoarea lor pledează Josephus precum şi alţii de la el încoace. Unii din descendenţii acestor samariteni supravieţuiesc până în zilele noastre în două comunităţi mici la Nablus şi la Holon: (i) cuvântul folosit (hassomronim) pare să însemne simplu „locuitori (ai cetăţii sau ai provinciei) Samaria (somron), şi aceasta se potriveşte cel mai bine cu contextul din 2 Împăraţi 17; (ii) apoi nu există nici o dovadă că samaritenii din urmă au locuit Samaria. Dimpotrivă cea mai timpurie referinţă clară la ei, atestă că locuiau în Sihem (Eclesiasticul 50:26; 2 Macabei 5:22 ş.urm.; 6:2; cf. Ioan 4:5 ş.urm., 20), în vreme ce una din sursele lui Josephus se referă la ei ca fiind „sihemiţi" (cf. Ant. 11. 340-347; 12. 10); (iii) nimic din tot ceea ce se cunoaşte despre religia ultimilor samariteni nu aminteşte despre influenţa păgână menţionată în 2 Împăraţi 17 şi Ezra 4.

Probabil că originile samaritenilor menţionaţi în NT ca grup distinct ar trebui căutate înaintea începutului perioadei elenistice (sfârşitul sec. al 4-lea î.Cr.), când Sihemul a fost reconstruit după o lungă perioadă de părăsire. Duşmanii comunităţii evreieşti de la începutul perioadei persane menţionaţi de Ezra şi Neemia au fost locuitorii provinciei de N care s-au opus reconstruirii Ierusalimului, provocaţi de motive politice. Faptul că unii din ei s-au alăturat credinţei ebraice (Ezra 4:2) nu ne surprinde, din moment ce VT însuşi recunoaşte că nu toţi dintre locuitorii regatului de N au fost exilaţi în anul 721 î.Cr. (2 Cronici 20) şi noii veniţi ar fi putut foarte bine să fie asimilaţi de către cei ce au rămas.

Nu se cunoaşte cu precizie ce factori au condus la reocuparea Sihemului şi cum s-a cristalizat comunitatea samariteană. O sugestie atractivă spune că în urma elenizării complete a Samariei după cucerirea ei de către Alexandru cel Mare, un grup de puritani religioşi (posibil însoţiţi de unii dintre preoţii care se căsătoriseră cu femei din regatul de N, şi care nu-şi mai puteau desfăşura activităţile la Ierusalim) au decis să aibă un nou început, unde să-şi poată practica religia nestingheriţi. Descoperirea a peste 200 de schelete (împreună cu papirusuri originare din Samaria) într-o peşteră din apropierea localităţii Wadi ed-Dâliyeh la aproximativ 14 km N de Ierihon, sugerează că o parte din aceşti refugiaţi nu au avut prea mare noroc.

Oricare ar fi adevărul, din moment ce comunitatea a căpătat o identitate distinctă şi şi-a construit un templu pe Muntele Garizim, a fost inevitabilă o înăsprire a relaţiilor dintre evreii de la Ierusalim şi samariteni. Atât Josephus (Ant. 11. 321 ş.urm.), cu toate punctele dificile din relatarea sa până la acest punct, cât şi descoperirile arheologice, dacă sunt corect identificate, sunt de acord cu datarea din timpul perioadei elenistice. În timp ce ar putea fi eronat să vorbim despre o schismă anume, este clar că Ben-Sira (180 î.Cr.) i-a considerat pe samariteni ca grup separat (Eclesiasticul 50:26) şi acest fapt ar putea fi accentuat de capitularea lor din perioada revoltei Macabeilor când templul lor a fost dedicat lui Zeus Xenios. Poate, totuşi, că ruptura a fost definitivă când, în 128 î.Cr., Ioan Hyrcanus a extins domnia Hasmoneilor asupra întregii regiuni capturând Sihemul şi distrugând templul de pe Muntele Garizim.

Evenimentul nu a dus deloc la stingerea conflictului ci dimpotrivă. Din sursele restrânse care sunt disponibile, ştim că între între anii 6 şi 9 d.Cr. unii samariteni au împrăştiat oase în templul din Ierusalim în timpul sărbătoririi Paştelor. În anul 52 d.Cr. samaritenii au masacrat un grup de pelerini galileeni la En-gannim, iar în disputele conduse în faţa lui Claudius, dispute ce au urmat unui raid de represalii din partea evreilor, acesta le-a acordat dreptate evreilor. Mai mult, samaritenii au suferit şi din pricina domnitorilor romani: în anul 36 d.Cr. un fanatic samaritean a adunat o mulţime pe Muntele Garizim, promiţându-le oamenilor să le descopere vasele sacre despre care se credea că au fost ascunse acolo de către Moise, şi mulţi dintre aceştia au fost masacraţi de către Pilat. La un an după ce a început războiul evreiesc (66-70 d.Cr.), un grup de samariteni au trecut de partea revoltei numai pentru a fi măcelăriţi pe Muntele Garizim de către Vettulenus Cerealis.

Pentru că cele mai importante scrieri teologice ale samaritenilor (de ex. Memar Marqah, liturgia samariteană cunoscută sub numele de Defter şi un număr de cronici) parvin numai din secolul 4 d.Cr. şi uneori de mult mai târziu, este aproape imposibil să reconstruim în detalii credinţa lor din perioada NT. Din acest motiv, încercările de a găsi un cadru distinctiv samaritean în Ioan, Faptele Apostolilor 7 sau Evrei trebuie tratate cu mare precauţie.

Numai cărţile Pentateuhului în versiunea lor samariteană (secolul 2 î.d.Cr) au fost considerate canonice, şi acest lucru este reflectat în crezul lor, ale cărui elemente trebuie datate înapoi în timpurile străvechi: credinţa în Dumnezeu, în Moise profetul, în lege, în Muntele Garizim ca loc destinat de Dumnezeu pentru jertfe (care este cea de-a zecea poruncă din SP), în ziua judecăţii şi a răsplătirii, şi în reîntoarcerea lui Moise ca Taheb („restauratorul" sau „cel ce vine").

Atitudinea Mişnei şi a Talmudului ebraic faţă de samariteni, ca de fapt şi cea a lui Josephus, este ambiguă. Aceasta poate reflecta o atitudine favorabilă care recunoaşte atât oa finitate de rase cât şi de religie cu samaritenii, dar care a fost profund umbrită de polemicile de mai târziu, încurajată de antagonismul galopant bazat pe cele relatate în 2 Împăraţi 17 şi Ezra 4.

Este demn de notat că NT este aproape constant favorabil faţă de ei (vezi referinţele de mai sus), şi că samaritenii sunt portretizaţi ca răspunzând entuziast atât la predicarea lui Isus cât şi a Bisericii primare.

BIBLIOGRAFIE
Pentru detalii asupra ediţiilor textelor samaritene şi pentru alte bibliografii, vezi J. Macdonald, The Theology of Samaritans, 1964. J. A. Montgomery, The Samaritans, 1907, reed. 1968. Studii mai recente includ: G. E. Wright, Shechem, 1965, cap. 10; J. D. Purvis, The Samaritan Pentateuch and the Origin of the Samaritan Sect, 1968; R. J. Bull, BA 31, 1968, pp. 58-72; H.G. Kippenberg, Garizim und Synagoge, 1971; C. H. H. Scobie, NTS 19, 1972-3, p. 390-414; R. Bergmeier, Journal for the Study of Judaism 5, 1974, p. 121-153; J. D. Purvis, NovT 17, 1975, pp. 161-198; R. J. Coggins, Samaritans and Jews, 1975; K. Haacker, NIDNTT 3, pp. 449-467.

H.G.M.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: