sămânţă



SĂMÂNŢĂ. Ovulul maturizat şi fertilizat al unei plante cu flori care permite perpetuarea speciei. Plantele cu seminţe sunt deosebit de vechi (Geneza 1:11). Urmaşii speciei Homo sapiens au fost de asemenea priviţi ca „sămânţă" (Geneza 3:15; 15). Astfel, sămânţa lui Avraam este constituită din Isaac şi descendenţii săi (Geneza 21:12; 28:14). Relaţiile existente între Dumnezeu şi poporul Său au asigurat continuitatea seminţei lui Israel (Psalmul 89.4), peste care va domni un descendent al casei lui David (Faptele Apostolilor 2:30), fapt interpretat de primii creştini ca referindu-se la Cristos Mesia (2 Timotei 2:8).

Ideea seminţei ca unitate reproductivă a vieţii plantei şi-a găsit expresia în câteva pilde ale lui Cristos. Semnificaţia spirituală a seminţei variază în funcţie de circumstanţele în care a fost spusă pilda. În cea a seminţei şi a semănătorului (Matei 13:3-23; Luca 8:5-15), sămânţa a fost interpretată în Matei ca fiind „Cuvântul privitor la Împărăţie", în timp ce în Marcu (4:3-20) şi în Luca, este „Cuvântul lui Dumnezeu". În pilda seminţei şi a neghinei (Matei 13:24-30), „sămânţa bună" reprezintă copiii Împărăţiei, iar în pilda seminţei de muştar (Matei 13:31-32; Marcu 4:30-32) sămânţa reprezintă Împărăţia cerurilor. În Marcu 4:26-29 taina creşterii Împărăţiei divine este legată de puterea de germinare şi de creştere a seminţei.

Doctrina paulină a învierii trupului (1 Corinteni 15:35 ş.urm.) reflectată de învăţăturile lui Cristos care a spus că grăuntele de grâu trebuie să moară întâi pentru a produce roade din abundenţă (Ioan 12:24). Trupul înviat al credinciosului este atât de diferit de cel pus în mormânt, cum este de diferit un stejar matur de sămânţa sa, micuţa ghindă.

R.K.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: