saduchei



SADUCHEI. Sursele noastre sunt toate ostile şi inadecvate pentru a prezenta o imagine corectă. Ele sunt: (1) Josephus, BJ 2. 119, 164-166; Ant. 13. 171-173, 293-298; 18.11,16-17; 20.199; Vit. 10-11; (2) Mişna, ‘Erubin 6. 2, Hagigah 2.4, Makkoth 1. 6, Parah 3.3,7, Niddah 4.2, Yadaim 4.6-8; (3) NT, Matei 3:7; 16:1-12; 22:23-34; Marcu 12:18-27; Luca 20:27-38; Faptele Apostolilor 4:1-2; 5:17; 23:6-8.

Numele şi originea acestui partid sunt şi ele discutabile. Numele şi originea partidei derivă de la Ţadoc, fie contemporanul lui Solomon ai cărui descendenţi au fost priviţi ca fiind linia pur preoţească (vezi Ezechiel 44:15 ş.urm.; 48:11) sau un fondator ipotetic ori lider din primii ani ai partidului (afirmaţia din Aboth of Rabbi Nathan 5 că Antigonos din Socoh a avut doi discipoli, Ţadoc şi Boethus, care au alunecat în erezie, probabil că are puţine baze istorice). Dar familia Hasmoneilor de mari preoţi aflaţi la conducere nu făcea parte din urmaşii lui Ţadoc (1 Macabei 2:1; 14:29), şi este dificil de explicat originea dublului „d" atât din forma ebraică cât şi din cea greacă a numelui, în cazul în care numele partidului derivă din Ţadoc. T. W. Manson sugerează că ar deriva din gr. syndykoi, „controlori fiscali" ( „d"-ul dublu explicându-se prin asimilarea lui „n"). Conexiunea cu termenul saddiq „neprihănit" poate fi o analogie mai târzie.

Există patru teorii cu privire la ale originea saducheilor. M. H. Segal, urmându-l pe Wellhausen, a considerat că au fost în principal un partid politic, derivat din eleniştii iudaici. G.H. Box, urmându-l pe Geiger, crede că ei au fost o partidă religioasă, şi că unii din scribii descrişi în evanghelii au fost saduchei. L. Finkelstein crede că ei au fost un corp aristocrat rural, în opoziţie cu fariseii orăşeni. T. W. Manson crede că ei erau la origine reprezentanţi ai aparatului de stat.

În maniere saducheii erau mai degrabă grosolani, fiind obraznici cu colegii lor ca şi cu străinii de altfel, considerând că este o virtute să se contrazică cu proprii lor dascăli. Nu aveau adepţi din rândul poporului, rândurile lor fiind restrânse la cei avuţi. Ei erau mult mai severi în modul de gândire decât ceilalţi evrei. Mulţi preoţi, deşi nu toţi, erau saduchei; aproape toţi saducheii, par să fi fost preoţi, în special fâcând parte din cele mai puternice familii preoţeşti. În primii ani ai Hasmoneilor unii dintre saduchei au ocupat funcţii în gerousia („senat" sau Sinedriu). John Hyrcanus, ofensat de cererea lui Eleazar, membru al fracţiunii fariseice de deputaţi, şi-a dat demisia transferându-şi astfel loialitatea de la farisei la saduchei. Saducheii s-au bucurat de favoarea domniei Hasmoneilor până la domnia reginei Salome Alexandra (76-67) î.Cr.), care i-a preferat pe farisei. Sub Irozi şi romani saducheii au predominat în sinedriu. Partidul a murit o dată cu distrugerea Templului în 70 d.Cr. Josephus spune că până şi când deţineau puterea, saducheii erau constrânşi de popor să fie de acord cu fariseii.

În religie, saducheii sunt recunoscuţi pentru conservatorismul lor. Ei negau validitatea permanentă a scrierilor sfinte cu excepţia Pentateuhului. Ei respingeau doctrinele mai noi despre suflet şi despre viaţa sa de după moarte, învierea, răsplătirile şi pedepsele, îngerii şi demonii. Ei credeau că nu există soartă, omul având voinţa liberă de a alege între bine şi rău, prosperitatea şi adversitatea fiind rezultatul propriului curs şi acţiune al omului.

BIBLIOGRAFIE
HJP, 2, p. 404-414; M. H. Segal, Exporitor seria a 8-a, 13, 1917, p. 81 ş.urm.; G.H. Box, Expositor 15, 1918, p. 19 ş.urm. şi 16, 1918, p. 55 ş.urm.; L. Finkelstein, HTF 22, 1929, p. 185 ş.urm.; T. W. Manson, BJRL 22, 1938, p. 144 ş.urm. J. Z. Lauterbach, în Studies in Jewish Literature in honour of Prof. K. Köhler, 1913, p. 180-190; J. W. Lightley, Jewish Sects and Parties in the Time of Jesus, 1923, p. 5-178. Vezi de asemenea L. Finkelstein, The Pharisees, 1938; J. Le Moyne, Les Sadducéens, 1972; J. Lightstone, „Sadducees versus Pharisees: the Tannaitic Sources" în J. Neusner (ed.), Christianity, Judaism and other Greco-Roman Cults, 3, 1975, p. 206-217.

A.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: