saduchei
SADUCHEI. Sursele noastre sunt toate
ostile şi inadecvate pentru a prezenta o imagine corectă. Ele sunt: (1)
Josephus, BJ 2. 119, 164-166; Ant. 13. 171-173, 293-298; 18.11,16-17; 20.199;
Vit. 10-11; (2) Mişna, ‘Erubin 6. 2, Hagigah 2.4, Makkoth
1. 6, Parah 3.3,7, Niddah 4.2, Yadaim 4.6-8; (3) NT, Matei
3:7; 16:1-12; 22:23-34; Marcu 12:18-27; Luca 20:27-38; Faptele Apostolilor
4:1-2; 5:17; 23:6-8.
Numele şi originea acestui partid sunt şi ele
discutabile. Numele şi originea partidei derivă de la Ţadoc, fie contemporanul
lui Solomon ai cărui descendenţi au fost priviţi ca fiind linia pur preoţească
(vezi Ezechiel 44:15 ş.urm.; 48:11) sau un fondator ipotetic ori lider din
primii ani ai partidului (afirmaţia din Aboth of Rabbi Nathan 5 că
Antigonos din Socoh a avut doi discipoli, Ţadoc şi Boethus, care au alunecat în
erezie, probabil că are puţine baze istorice). Dar familia Hasmoneilor de mari
preoţi aflaţi la conducere nu făcea parte din urmaşii lui Ţadoc (1 Macabei 2:1;
14:29), şi este dificil de explicat originea dublului „d" atât din forma
ebraică cât şi din cea greacă a numelui, în cazul în care numele partidului
derivă din Ţadoc. T. W. Manson sugerează că ar deriva din gr. syndykoi,
„controlori fiscali" ( „d"-ul dublu explicându-se prin asimilarea lui
„n"). Conexiunea cu termenul saddiq „neprihănit" poate fi o
analogie mai târzie.
Există patru teorii cu privire la ale originea
saducheilor. M. H. Segal, urmându-l pe Wellhausen, a considerat că au fost în
principal un partid politic, derivat din eleniştii iudaici. G.H. Box, urmându-l
pe Geiger, crede că ei au fost o partidă religioasă, şi că unii din scribii
descrişi în evanghelii au fost saduchei. L. Finkelstein crede că ei au fost un
corp aristocrat rural, în opoziţie cu fariseii orăşeni. T. W. Manson crede că
ei erau la origine reprezentanţi ai aparatului de stat.
În maniere saducheii erau mai degrabă grosolani,
fiind obraznici cu colegii lor ca şi cu străinii de altfel, considerând că este
o virtute să se contrazică cu proprii lor dascăli. Nu aveau adepţi din rândul
poporului, rândurile lor fiind restrânse la cei avuţi. Ei erau mult mai severi
în modul de gândire decât ceilalţi evrei. Mulţi preoţi, deşi nu toţi, erau
saduchei; aproape toţi saducheii, par să fi fost preoţi, în special fâcând
parte din cele mai puternice familii preoţeşti. În primii ani ai Hasmoneilor
unii dintre saduchei au ocupat funcţii în gerousia („senat" sau
Sinedriu). John Hyrcanus, ofensat de cererea lui Eleazar, membru al fracţiunii
fariseice de deputaţi, şi-a dat demisia transferându-şi astfel loialitatea de
la farisei la saduchei. Saducheii s-au bucurat de favoarea domniei Hasmoneilor
până la domnia reginei Salome Alexandra (76-67) î.Cr.), care i-a preferat pe
farisei. Sub Irozi şi romani saducheii au predominat în sinedriu. Partidul a
murit o dată cu distrugerea Templului în 70 d.Cr. Josephus spune că până şi
când deţineau puterea, saducheii erau constrânşi de popor să fie de acord cu
fariseii.
În religie, saducheii sunt recunoscuţi pentru
conservatorismul lor. Ei negau validitatea permanentă a scrierilor sfinte cu
excepţia Pentateuhului. Ei respingeau doctrinele mai noi despre suflet şi
despre viaţa sa de după moarte, învierea, răsplătirile şi pedepsele, îngerii şi
demonii. Ei credeau că nu există soartă, omul având voinţa liberă de a alege
între bine şi rău, prosperitatea şi adversitatea fiind rezultatul propriului
curs şi acţiune al omului.
BIBLIOGRAFIE
HJP, 2, p. 404-414; M. H. Segal, Exporitor
seria a 8-a, 13, 1917, p. 81 ş.urm.; G.H. Box, Expositor 15, 1918, p. 19
ş.urm. şi 16, 1918, p. 55 ş.urm.; L. Finkelstein, HTF 22, 1929, p. 185 ş.urm.;
T. W. Manson, BJRL 22, 1938, p. 144 ş.urm. J. Z. Lauterbach, în Studies in
Jewish Literature in honour of Prof. K. Köhler, 1913, p. 180-190; J. W.
Lightley, Jewish Sects and Parties in the Time of Jesus, 1923, p. 5-178.
Vezi de asemenea L. Finkelstein, The Pharisees, 1938; J. Le Moyne, Les
Sadducéens, 1972; J. Lightstone, „Sadducees versus Pharisees: the Tannaitic
Sources" în J. Neusner (ed.), Christianity, Judaism and other
Greco-Roman Cults, 3, 1975, p. 206-217.
A.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu