sacramente
SACRAMENTE. Cuvântul
„sacrament" (lat. sacramentum) în sensul său specific teologic,
când este folosit pmtru a descrie anumite rituri ale credinţei creştine, aparţine
perioadei de elaborare a doctrinei mult mai târzie decât NT. Vulgata redă
astfel în unele porţiuni gr. mysterion (Efeseni 5:32; Coloseni 1:27; 1
Timotei 3:16; Apocalipsa 1:20; 17:7), care era, totuşi, mult mai comun tradus
prin mysterium (*TAINĂ). În folosinţa timpurie eclesiastică sacramentum
a fost folosit cu un sens mai larg cu privire la orice respectare a unui ritual
sau lucru sacru.
În folosirea de fiecare zi cuvântul s-a aplicat în
două moduri: (1) referitor la gajul sau zălogul încredinţat spre păstrare
publică de către părţile aflate în proces, ipotecat spre a fi folosit într-o
cauză sacră; (2) ca jurământul pe care un soldat roman îl depunea faţă de
împărat, şi apoi referitor orice alt jurământ. Mai târziu aceste idei s-au
combinat pentru a produce conceptul de rit sacru care era un gaj sau un simbol,
a cărui primire implica un jurământ de loialitate şi aceasta a condus în timp
la limitarea cuvântului „sacrament" la două rituri majore de instituire
divină, Botezul şi Cina Domnului. Întrebuinţarea mai largă a termenului a
continuat de-a lungul a mai multor secole. Hugo de St. Victor (sec. 12-lea)
vorbeşte de treizeci de sacramente, pe când Peter Lombard cam din aceeaşi
perioadă le evaluează ca fiind numai şapte la număr. Ultima din aceste aprecieri
este oficial acceptată de Biserica Catolică.
Definiţia cea mai comună a sacramentului acceptată
de Bisericile Reformate şi cele Catolice este că el este un semn exterior
vizibil, poruncit de Cristos, proclamând şi făgăduind o binecuvântare interioară
şi spirituală. Definiţia este tributară învăţăturilor şi limbajului lui
Augustin care a scris despre formele vizibile care poartă asemănarea lucrurilor
invizibile. Când la acest „element" sau formă vizibilă se adaugă Cuvântul
instituit de Cristos, se obţine sacramentul, astfel că sacramentul poate fi
denumit ca fiind „Cuvântul vizibil" (vezi Augustin, Tracts on the
Gospel of John 80; Epistles 98; Contra Faustum 19. 16; Sermons
272).
Oare conţine NT învăţătura ca fiecare creştin să
fie obligat să respecte ritualurile sacramentale? Care este beneficiul
spiritual în urma primirii lor şi cum se transmite acesta?
Obligaţia de a continua ritualurile sacramentale izvorăşte din: (1) instituirea lor de către Cristos; (2) porunca Sa expresă ca ele să fie continuate; (3) folosirea lor în esenţă ca simboluri ale actelor divine care sunt parte integrantă din revelaţia Evangheliei. În felul acesta există doar două ritualuri obligatorii pentru toţi creştinii. Nu există aceeaşi fundamentare biblică pentru administrarea altor aşa-numite ritualuri sacramentale (de ex. confirmarea, ordinele, căsătoria, penitenţa, ungerea cu untdelemn) ca şi pentru *Botez şi pentru *Cina Domnului, care de la început au fost asociate cu proclamarea Evangheliei şi cu viaţa Bisericii (Faptele Apostolilor 2:41-42; vezi 1 Corinteni 10:1-4). Ele sunt asociate cu circumcizia şi Paştele, ritualurile obligatorii din VT (Coloseni 2:11; 1 Corinteni 5:7; 11:26). Viaţa creştină este asociată în începuturile ei şi în continuarea ei cu respectarea sacramentelor (Faptele Apostolilor 2:38; 1 Corinteni 11:26). Unele din cele mai profunde lecţii referitoare la sfinţenie şi desăvârşire sunt implicit legate de ceea ce spune Scriptura despre obligaţiile sacramentale ale creştinului (Romani 6:1-3; 1 Corinteni 12:13; Efeseni 4:5). Referinţele la sacramente pot fi subliniate de unele pasaje care nu le menţionează explicit (de ex. Ioan 3; 6; 19:34; Evrei 10:22). Marea trimitere a Domnului nostru înviat din morţi ca ucenicii să meargă la toate naţiunile cu Evanghelia porunceşte în mod specific administrarea Botezului şi implică clar respectarea Cinei Domnului (Matei 28:19-20). Cristos promite să fie cu slujitorii Lui până la sfârşitul veacului. Lucrarea la care i-a chemat El, inclusiv respectarea sacramentelor, nu se va termina până atunci. Nici Pavel nu are nici un dubiu în ceea ce priveşte continuarea Cinei Domnului amintind de moartea lui Cristos, până când El va veni din nou (1 Corinteni 11:26). Este adevărat că Matei şi Marcu nu menţionează porunca „să faceţi acest lucru în amintirea Mea" dar ea este pusă în evidenţă de practica Bisericii Primare (Faptele Apostolilor 2:42; 20:7; 1 Corinteni 10:16; 11:26) care este mai mult decât compensatorie.
Eficacitatea sacramentelor depinde de instituirea
şi poruncirea lor de către Cristos. Elementele în ele însele nu au nici o
putere; credincioşia cu care sunt folosite contează. Prin ele credinciosul este
introdus în comuniune cu moartea şi învierea lui Cristos (Romani 6:3; 1
Corinteni 10:16). Iertarea (Faptele Apostolilor 2:38), curăţirea (Faptele
Apostolilor 22:16; cf. Efeseni 5:26) înviorarea spirituala (Coloseni 2:12) sunt
asociate cu botezul. Părtăşia cu Trupul şi Sângele lui Cristos este realizată
prin Sfânta împărtăşire (1 Corinteni 10:16; 11:27). Botezul şi paharul sunt legate
împreună în învăţătura Domnului atunci când El vorbeşte despre moartea Sa şi în
mintea Bisericii atunci când aceasta îşi aminteşte de obligaţiile sale solemne
(Marcu 10:38-39; 1 Corinteni 10:1-5).
Sacramentele sunt ritualuri ale legământului:
„Acest pahar este legământul cel nou" (Luca 22:20; 1 Corinteni 11:25). Noi
suntem botezaţi „în Numele" (Matei 28:19). Noul legământ a fost iniţiat
prin jertfa şi moartea lui Cristos (cf. Exod 24:8; Ieremia 31:31-32).
Binecuvântările lui ne sunt transmise de către Dumnezeu prin Cuvântul Său şi
promise în Evanghelie şi în sacramente. Există o mărturie clară că în timpurile
apostolice mulţi au primit binecuvântările lui Dumnezeu prin administrarea
sacramentelor însoţite de predicarea Cuvântului (Faptele Apostolilor 2:38
ş.urm.). Ceea ce dădea eficacitate ritualului era predicarea Cuvântului şi
promisiunile care îl însoţeau. Cei care primiseră doar botezul lui Ioan au fost
botezaţi din nou „în numele Domnului Isus Cristos" (Faptele Apostolilor
19:1-7). Este la fel de evident că unii primeau sacramentele fără un beneficiu
spiritual (Faptele Apostolilor 8:12, 21; 1 Corinteni 11:27; 10:5-12). În cazul
lui Corneliu şi a celor din casa sa (Faptele Apostolilor 10:44-48) avem
exemplul unuia care a primit darurile pecetluite de alfel de botez, înainte de
a primi sacramentul. Cu toate acestea ei au primit sacramentul ca pe un
beneficiu conferit şi ca o obligaţie în acelaşi timp.
În NT nu există nici un conflict între folosirea
sacramentelor şi spiritualitate. Când aceste sacramente sunt primite corect,
ele aduc binecuvântări credinciosului. Dar aceste binecuvântări nu sunt
condiţionate de folosirea sacramentelor şi nici atunci când sunt conferite în
urma primirii sacrametelor ele nu intră în conflict cu accentul deosebit pe
care îl pune Scriptura pe credinţă şi sfinţenie. Când sacramentele sunt
administrate în concordanţă cu principiile enunţate de Scripturi, ele ne
recheamă continuu la temelia mântuirii noastre, Cristos prin moartea şi
învierea Sa, şi ne reamintesc de obligaţia ce o avem de a umbla demni de
chemarea ce ne-a fost făcută.
BIBLIOGRAFIE
O. C. Quick, The Christian Sacraments, 1932;
G. Bornkamm în TDNT 4, p. 826 ş.urm; J. Jeremias, The Eucharistic Words of
Jesus, 1955; W. F. Flemington, The New Testament Doctrine of Baptism,
1957; A. M. Stibbs, Sacrament, Sacrifice and Eucharist, 1961; G. R.
Beasley-Murray, Baptism in the New Testament, 1962; J. I. Packer (ed), Eucharistic
Sacrifice, 1962; D. Cairns, In Remembrance of Me, 1967.
R.JC.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu