Sabat



SABAT. (În ebr. sabbat, termen ce derivă din rădăcina sabat, „a înceta", „a sista", „a înceta de a mai"). În Biblie este enunţat principiul ca o zi din şapte să fie respectată ca fiind o zi sfântă pentru Dumnezeu. Potrivit motivului de a respecta Sabatul pe care ni-l dă Cele zece porunci, înţelegem că Însuşi Dumnezeu în actul creaţiei ne dă exemplul odihnei Sabatului. De aceea Sabatul este un decret al creaţiei (Exod 20:8-11).

În relatarea actului creaţiei nu întâlnim cuvântul „Sabat", dar găsim rădăcina din care derivă el (Geneza 2:2). Lucrarea creaţiei a durat şase zile; în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit (lit. „a sistat") de munca Sa. De aceea apare distincţia între cele şase zile de muncă şi ziua de odihnă. Acest lucru este adevărat chiar şi în cazul când cele 6 zile de lucru au fost perioade mai mari de 24 de ore. Limbajul este antropomorfic, pentru că Dumnezeu nu este un muncitor extenuat care are nevoie de odihnă. Cu toate acestea, modelul este stabilit aici pentru ca omul să-l urmeze Exod 20:11 afirmă că Dumnezeu „S-a odihnit" (ebr. wayyanah) în ziua a şaptea şi Exod 31:17 spune că El a încetat să mai lucreze şi „S-a înviorat" (wayyinnapas) (în trad. Cornilescu: „S-a odihnit şi a răsuflat" n.tr.). Limbajul este intenţionat tare ca omul să înveţe necesitatea de a respecta Sabatul ca o zi în care Însuşi Dumnezeu S-a odihnit de munca Sa zilnică.

S-a susţinut, în contradicţie cu cele afirmate până acum, că instituţia Sabatului a derivat din Babilon. Este adevărat că termenul babilonian sabbatum este înrudit cu corespondentul său din limba ebraică, dar intensitatea sensului acestor două cuvinte este destul de diferită. În primul rând săptămâna babilonienilor era de 5 zile. Examinarea tăbliţelor de lut cu contracte de lucru scoate în evidenţă că zilele desemnate ca sabbatum nu erau zile de încetare a lucrului. Contracte găsite la Mari (Tel el-Hariri) arată că lucrările au fost făcute pe parcursul a mai multor zile, fără nici o întrerupere la fiecare a 7-a zi. Biblia atribuie clar originea Sabatului exemplului divin.

Porunca a patra se referă la respectarea Sabatului. În Geneza nu este menţionat Sabatul în afară de consemnarea actului creaţiei. Există, totuşi, menţionate intervale de 7 zile (vezi Geneza 7:4,10; 8:10,12; 29:27 ş.urm.) Putem nota de asemenea că naraţiunea din Iov, în care se spune că fiecare din cei şapte fii ai săi sărbătoreau fiecare în ziua sa, sărbători urmate de rugăciunile şi jertfele pe care Iov la aducea pentru fiii săi (Iov 1:4-5). Acest lucru nu se petrecea o singură dată ci era practicat cu regularitate. Faptul poate constitui o notificare a închinării în prima zi a ciclului. Cel puţin principiul că o zi din 7 este pusă deoparte pentru Domnul pare să fie recunoscut aici.

În Exod 16:21-30 se menţionează explicit conecţia dintre Sabat şi dăruirea manei. Aici Sabatul este reprezentat ca un dar al lui Dumnezeu (v. 29), pentru odihna şi beneficiul poporului (v. 30). Nu era necesar să se lucreze în ziua Sabatului (de ex. adunatul manei), pentru că în ziua a 6-a se asigura o porţie dublă.

Sabatul a fost, de aceea, cunoscut de către Israel şi porunca pentru a fi respectat era înţeleasă. În Decalog este clar că Sabatul aparţine Domnului. Este de aceea în primul rând ziua Lui şi motivul fundamental pentru respectarea lui este că această zi este a Lui. Este ziua pe care a binecuvântat-o El şi a poruncit să fie respectată. Aceasta nu contrazice Cele zece porunci date în Deuteronom 5:12 ş.urm. În acest pasaj din urmă poporul primeşte porunca să ţină Sabatul după cum le-a poruncit Domnul (referirea este la Exod 20:8-11) şi faptul că Sabatul este al Domnului este stipulat din nou (v. 14). Se dă un motiv în plus, totuşi, pentru păzirea acestei porunci. Motivul este adiţional; el nu este în contradicţie cu celelalte deja date. Israelul primeşte porunca să ţină ziua Sabatului ca „robul şi roaba ta să se odihnească împreună cu tine". Accentul de aici este unul umanitar; dar şi aici accentul se pune asupra faptului că Sabatul a fost făcut pentru om. Israel fusese rob în Egipt şi fusese eliberat; aşa că Israel trebuie să arate milă faţă de cei ce se află în mijlocul său şi sunt sclavi.

Legislaţia Sabatului se găseşte în tot restul Pentateuhului. Este interesant de notat că există o referinţă la Sabat în fiecare din ultimele patru cărţi ale Pentateuhului. Geneza prezintă odihna divină; celelate cărţi subliniază legislaţia sabatică. Aceasta arată importanţa acestei instituţii. Se poate spune că legislaţia sabatică este integrală şi esenţială în legea de bază a VT şi a Pentateuhului (cf. Exod 31:13-16; 34:21; 35:2 ş.urm. Levitic 19:3,30; 23:3,38).

Semnificaţia legislaţiei sabatice se manifestă în această conexiune în pedepsele severe impuse celui ce călca Sabatul. Cineva a adunat lemne în ziua Sabatului. Pentru acest fapt a venit o descoperire specială de la Dumnezeu care a decretat că el trebuie pedepsit cu moartea (cf. J. Weingreen, From Bible to Mishna, 1976, p. 87 ş.urm.). Acest bărbat a negat principiul de bază al Sabatului, şi anume, că Sabatul este al Domnului şi, prin urmare, el trebuie să fie respectat întocmai cum a poruncit Domnul (vezi Numeri 15:32-36).

Pe legislaţia Pentateuhului au zidit prorocii; afirmaţiile lor au fost în concordanţă cu ceea ce s-a revelat prin Pentateuh. „Sabatele" sunt adesea asociate cu „lunile noi" (2 Împăraţi 4:23; Amos 8:5; Osea 2:11; Isaia 1:13, Ezechiel 46:3). Când proroci ca Osea (2:11) au pronunţat judecata divină împotriva lunilor noi, a Sabatelor şi a altor sărbători stabilite, ei nu au condamnat Sabatul în sine; ci folosirea incorectă a Sabatului şi a altor instituţii mozaice.

Pe de altă parte, prorocii arătau binecuvântările care vor urma în urma respectării corecte a Sabatului. Erau oameni care pângăreau Sabatul făcând ce este rău în ziua aceasta (Isaia 56:2-4) şi era necesar să se întoarcă de la aceste lucruri. Într-un pasaj clasic (Isaia 58:13) Isaia expune binecuvântările care vor rezulta dintr-o respectare a acestei zile. Ea nu este o zi în care omul poate să facă ceea ce-i place, ci mai degrabă ceea ce este după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu şi nu omul este acela care determină modul în care trebuie ţinut Sabatul. Recunoaşterea faptului că ziua aceasta este o zi pusă deoparte pentru Dumnezeu va aduce bucuria adevărată a intrării în posesia binecuvântărilor promise.

În timpul perioadei persane accentul cade din nou pe respectarea zilei Sabatului. Interdicţia de dinaintea Exilului cu privire la angajarea unor tranzacţii comerciale în timpul Sabatului (Amos 8:5) sau a purtării de poveri în acea zi (Ieremia 17:21 ş.urm.) a fost întărită de Neemia (Neemia 10:31; 13:15-22). Totuşi, în perioada dintre cele două Testamente, s-a strecurat treptat o schimbare în respectarea şi înţelegerea scopului Sabatului. În sinagogi a început să fie studiată Legea în timpul Sabatului. Treptat tradiţia orală a început să capete o importanţă deosebită în rândul evreilor şi a început să fie practicată respectarea Sabatului în cele mai mici amănunte. Două tratate din Mishnah, Shabbath şi ’Erubin au fost dedicate modului în care trebuie ţinut Sabatul în toate detaliile. Împotriva acestei împovărări a poruncii lui Dumnezeu cu tradiţiile omeneşti a protestat Domnul nostru Isus Cristos cu atâta vehemenţă. Remarcile Sale nu au fost direct împotriva instituţiei Sabatului şi nici împotriva altor învăţături din VT. El S-a opus fariseilor care au redus eficienţa Cuvântului lui Dumnezeu din pricina tradiţiilor lor. Cristos S-a indentificat pe Sine ca fiind Domn al Sabatului (Marcu 2:28). Vorbind astfel El nu a subapreciat importanţa şi semnificaţia Sabatului şi, în nici un caz, nu a contravenit legislaţiei din VT. El a arătat în mod simplu şi clar adevărata semnificaţie a Sabatului cu privire la om şi a indicat dreptul Său de a vorbi, cu atât mai mult cu cât El a fost Domn al Sabatului.

În calitate de Domn al Sabatului, Isus S-a dus la sinagogă în ziua Sabatului, aşa cum era obiceiul (Luca 4:16). Respectarea Sabatului era în acord cu prescripţiile VT în ceea ce priveşte această zi sfântă pentru Domnul.

În neînţelegerile Sale cu fariseu (Matei 12:1-14; Marcu 2:23-28; Luca 6:1-11) Domnul nostru le-a arătat evreilor totala neînţelegere a poruncilor VT. Ei încercau să facă din respectarea Sabatului o lege mai riguroasă decât o poruncise Dumnezeu. Nu era greşit să mănânci în ziua Sabatului, chiar dacă hrana trebuia obţinută sfărâmând spicele de grâu în palmă. Nu era rău să faci binele în ziua Sabatului. A vindeca era o faptă a milei şi Domnul Sabatului a fost milostiv (cf. Ioan 5:1-18; Luca 13:10-17; 14:1-6).

În prima zi a săptărnânii Domnul a înviat din morţi şi de aceea această zi a devenit de timpuriu şi din ce în ce mai mult ziua mai presus de toate celelalte - „*ziua Domnului" (Apocalipsa 1:10) - în care creştinii se adună pentru închinăciune (cf. Faptele Apostolilor 20:7; de asemenea Didache 14.1; Justin, First Aîpology 67. 3).

BIBLIOGRAFIE
J. Orr, The Sabbath Scripturally and Practically Considered, 1886; N. H. Snaith, The Jewish New Year Festival, 1947; J. Murray, Principles of Conduct, 1957, p. 30-35; W. Rodorff, Sunday, 1968; F. N. Lee, The Convenantal Sabbath, 1972; R. T. Beckwith and W. Stott, This is the Day, 1972; W. Stott, NIDNTT 3. p. 40S-415; A. Lamaire, RB 80, 1973, p. 161-185; S. Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday; A Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, 1977.

E.J.Y
F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: