rugăciune



RUGĂCIUNE.

I. Introducere

În Biblie rugăciunea constă în închinarea care include toate atitudinile spiritului uman când se apropie de Dumnezeu. Creştinul I se închină lui Dumnezeu atunci când Îl adoră, îşi mărturiseşte păcatele, Îl laudă şi stăruieşte în rugăciune. Această activitate, cea mai înaltă activitate de care este capabil spiritul uman, poate fi numită şi părtăşie cu Dumnezeu, câtă vreme accentul este pus pe iniţiativa divină. Omul se roagă pentru că Dumnezeu deja i-a atins spiritul. Rugăciunea în Biblie nu este un „răspuns natural" (vezi Ioan 4:24). „Ce este născut din carne este carne." În consecinţă, Domnul nu „ascultă" fiecare rugăciune (Isaia 1:15; 29:13). Doctrina biblică a rugăciunii accentuează caracterul lui Dumnezeu, necesitatea omului de a fi într-o relaţie de mântuire sau de legământ cu El, şi de a intra pe deplin în toate privilegiile şi obligaţiile ale acelei relaţii cu Dumnezeu.

II. În Vechiul Testament

Kohler (Old Testament Theology, 1957, p. 251, n. 153) descoperă „aproximativ 85 de rugăciuni originale în Vechiul Testament. Pe lângă acestea se găsesc vreo 60 psalmi întregi şi 14 părţi din psalmi care pot fi numite rugăciuni.

a. Perioada patriarhală

În perioada patriarhală rugăciunea constă în a chema Numele Domnului (Geneza 4:26; 12:8; 21:33); adică numele sfânt este folosit în invocaţii sau cereri. Există, de aceea un caracter direct şi o familiaritate negreşită în rugăciune (Geneza 15:2 ş.urm.; 18:23 ş.urm.; 24:12-14, 26 ş.urm.). Rugăciunea este de asemenea strâns legată de sacrificiu (Geneza 13:4; 26:25; 28:20-22), cu toate că această asociere apare şi în perioade mai târzii. Această închinare prin rugăciune într-un context de sacrificiu denotă o uniune a voii omului cu voia lui Dumnezeu, o abandonare de sine şi o ascultare de Dumnezeu. Aceasta este valabil mai ales în rugăciunea lui Iacob unde el face un jurământ cu Dumnezeu. Jurământul, o rugăciune în sine, promite slujire şi credincioşie dacă Dumnezeu îi va acorda binecuvântarea pe care o caută (Geneza 28:20 ş.urm.).

b. Perioada pre-exilică

1. În această perioadă una dintre accentuările cele mai mari în rugăciune este mijlocirea; cu toate că acesta este un factor în timpurile patriarhale (Geneza 18:22 ş.urm.). Mijlocirea a ocupat un loc deosebit de important în rugăciunile lui Moise (Exod 32:11-13, 31 ş.urm.; 33:12-16; 34:9; Numeri 11:11-15; 14:13-19; 21:7; Deuteronom 9:18-21; 10:10). Deuteronom 30 este de asemenea în mare o rugăciune de mijlocire, după cum sunt şi rugăciunile lui Aaron (Numeri 6:22-27), Samuel (1 Samuel 7:5-13; 12:19, 23), Solomon (1 Împăraţi 8:22-53), şi Ezechia (2 Împăraţi 19:14-19). Pare să se implice faptul că mijlocirea a fost făcută numai de personalităţi deosebite ale Bibliei care, în virtutea poziţiei pe care le-a acordat-o Dumnezeu ca şi proroci, preoţi şi împăraţi, aveau o putere de rugăciune ieşită din comun ca şi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, însă Domnul întotdeauna a avut libertatea de a-Şi exercita voinţa astfel auzim despre mijlociri neascultate (Geneza 18:17 ş.urm.; Exod 32:30-35). În Amos 7:1-6 „Domnul S-a căit" în legătură cu un curs al acţiunii ca răspuns la mijlocirea unui proroc, şi în versetele următoare (7:7-8:2) Israel este dus în final în robie. Lui Ieremia chiar i se interzice să mijlocească în faţa lui Dumnezeu (Ieremia 7:16; 11:14; 14:11). Pe de altă parte, în final, alte mijlociri au fost însoţite de succes, ca şi cea lui Lot (Geneza 19:17-23), Avraam (Geneza 20:17), Moise (Exod 9:27-33; Numeri 12:9 ş.urm.), şi Iov (Iov. 42:8, 10). Aceştia toţi au avut o relaţie personală foarte apropiată cu Dumnezeu care a stat la baza ascultării rugăciunilor lor.

2. Este surprinzător faptul că printre toate legile date în Pentateuh nu găsim nimic despre rugăciune în afară de Deuteronom 26:1-15. Chiar şi aici sunt accentuate mai degrabă formule de închinare decât cele de rugăciune, versetele 5-11 sunt de mulţumire, 13-14 dau exemple de ascultare în trecut, însă numai în v. 15 se găseşte implorare. Totuşi, este probabil corect să presupunem că rugăciunea era adesea însoţită de jertfă (Psalmul 55:14). Pe de altă parte, absenţa aproape totală a rugăciunii în acele părţi ale Pentateuhului în care jertfa este obligatorie denotă că jertfa fără rugăciune era destul de comună.

3. Rugăciunea trebuie să fi fost indispensabilă în lucrarea prorocilor. Însăşi recepţionarea Cuvântului revelator din partea lui Dumnezeu implica o relaţie de rugăciune cu Iahve. Într-adevăr, se poate că rugăciunea era esenţială pentru ca profetul să primească Cuvântul (Isaia 6:5 ş.urm.; 37:1-4; Ieremia 11:20-23; 12:1-6; 42:1 ş.urm.). Daniel a avut viziunea profetică în timp ce era în rugăciune (Daniel 9:20 ş.urm.). În unele ocazii Domnul îl făcea pe proroc să aştepte o anumită vreme în rugăciune (Habacuc 2:1-3). Ştim din scrierile lui Ieremia că deşi rugăciunea era condiţia esenţială a experienţei şi lucrării prorocului, constituind totodată realitatea acestei experienţe şi lucrări, ea era adesea un exerciţiu tempestuos al duhului (18:19-23; 20:7-18), precum şi o dulce părtăşie cu Dumnezeu (1:4 ş.urm.; 4:10; 10:23-25; 12:1-4; 14:4-9,19-22; 15:15-18; 16:19; 17:12 ş.urm.).

4. În Psalmi există o împletire a tiparului cu spontaneitatea în rugăciune. Pe lângă rugăciunile mai oficiale „de sanctuar" (de. ex. 24:7-10; 100; 150) există şi rugăciuni personale de iertare (51), de comuniune (63), de păzire (57), de vindecare (6), revendicare (109) şi rugăciuni care sunt pline de laudă (103). Jertfa şi rugăciunea sunt de asemenea în psalmi (54:6; 66:13 ş.urm.).

c. Perioada de exil

În timpul exilului factorul important în religie pentru iudei a fost apariţia sinagogii. Templul de la Ierusalim era în ruine, şi ritualurile de altar şi jertfele nu puteau fi efectuate în necuratul Babilon. Iudeu nu mai era cineva care s-a născut în acea comunitate şi locuia acolo, ci mai degrabă unul care hotăra să fie Iudeu. Centrul comunităţii religioase era sinagoga, şi printre obligaţiile religioase acceptate ca şi tăierea împrejur, postul şi ţinerea Sabatului, rugăciunea ocupa un loc important. Acest lucru era inevitabil pentru că fiecare comunitate cât de mică din exil depindea acum de serviciul din sinagogă, unde era citit şi explicat Cuvântul şi se rosteau rugăciuni. După întoarcerea la Ierusalim, aşa cum Templul nu a putut înlocui sinagoga, nici cărturarul pe preot, sau jertfa, Cuvântul viu, tot astfel nici ritualul nu a putut nici să înlocuiască rugăciunea. Atât în Templu cât şi în sinagogă, în ritualul preoţesc şi în expunerea cărturarilor, închinătorul devotat îl căuta pe Iahve, şi prezenţa Sa personală (Psalmul 100:2; 63:1 ş.urm.), şi primea binecuvântarea Sa prin mijloace în care lumina feţei Sale strălucea asupra acestuia (Psalmul 80:3, 7,19).

d. Perioada post-exilică

După exil a existat fără îndoială un cadru de manifestare a devoţiunii, însă în cadrul acestuia exista o libertate individuală. Acest lucru este exemplificat în Ezra şi Neemia, care, deşi au insistat asupra cultului şi a legii, asupra ritualului şi jertfelor, şi, astfel, asupra aspectelor sociale ale închinăciunii, au accentuat de asemenea şi factorii spirituali în devoţiune (Ezra 7:27; 8:22 ş.urm.; Neemia 2:4; 4:4, 9). Rugăciunile lor sunt de asemenea instructive (Ezra 9:6-15; Neemia 1:5-11; 9:5-38; vezi de asemenea Daniel 9:4-19). Putem să notăm aici faptul că nu erau reguli exacte care tratau postura în rugăciune (Psalmul 28:2; 1 Samuel 1:26; 1 Împăraţi 8:54; Ezra 9:5; 1 Împăraţi 18:42; Plângerile 3:41; Daniel 9:3 şi v; 20 unde cuvântul „după" trebuie înlocuit cu „înspre" (în traducerea lui Cornilescu corespondentul termenului respectiv este „spre" n.edit.). Acelaşi lucru este valabil cu privire la orele în care să fie efectuată rugăciunea: rugăciunea putea fi făcută la orice oră, precum şi în orele enunţate (Psalmul 55:17; Daniel 6:10). În perioada de după exil găsim o combinare între ordinea ritualului din Templu, simplicitatea întâlnirii din sinagogă, şi spontaneitatea devoţiunii personale.

Întrucât rugăciunea este ceea ce este, ar fi imposibil să se poată sistematiza complet. În Vechiul Testament există anumite modele de rugăciune însă nici o regulă exactă cu privire la conţinutul sau la formalor. Rugăciunea mecanică, rugăciunea încorsetată de reguli de constrângere prestabilite nu a apărut decât pe la sfârşitul perioadei intertestamentale, după cum ne spun evangheliile. Astfel, atât prin jertfa din Templu la Ierusalim, cât şi în diaspora prin laudă, rugăciune şi expunerea serviciului din sinagogă, prin tăierea împrejur, prin ţinerea Sabatului, prin zeciuieli, post, şi fapte de dărnicie, închinătorii din Templu şi din sinagogă au căutat să câştige acceptarea din partea lui Dumnezeu.

III. În Noul Testament

Există anumite locuri clar definite în care este expusă învăţătura Noului Testament cu privire la rugăciune, însă sursa de la care pornesc toate instrucţiunile despre rugăciune este doctrina şi practica lui Cristos Însuşi.

a. Evangheliile

1. În ceea ce priveşte doctrina lui Isus asupra rugăciunii, aceasta ne este expusă în principal în anumite pilde ale Sale. În pilda cu prietenului care a împrumutat trei pâini la miezul nopţii (Luca 11:5-8) Domnul inspiră insistenţa în rugăciune; şi baza pe care se construieşte încrederea noastră în rugăciunea insistentă este generozitatea Tatălui (Matei 7:7-11). Pilda judecătorului nedrept (Luca 18:1-8) reclamă tenacitate în rugăciune, ceea ce include insistenţa precum şi continuitatea. Întârzierea lui Dumnezeu de a răspunde la rugăciune este cauzată nu de indiferenţă ci de dragostea care doreşte să dezvolte şi să adâncească această credinţă care este menţinută în final. În pilda cu vameşul şi fariseul (Luca 18:10-14) Cristos insistă asupra umilinţei şi pocăinţei în rugăciune, şi avertizează împotriva asumării unei atitudini de auto superioritate. Umilinţa propriei persoane în rugăciune înseamnă acceptarea de către Dumnezeu, înălţarea propriei persoane în rugăciune ascunde faţa lui Dumnezeu. Cristos cheamă cere să fim darnici în rugăciune în pilda cu slujitorul nedrept (Matei 18:21-35). Dumnezeu ascultă rugăciunea adusă de un duh iertător. Simplitatea în rugăciune este expusă în Matei 6:5 ş.urm., 23:14; Marcu 12:38-40; Luca 20:47. Rugăciunea trebuie curăţată de orice prefăcătorie. Trebuie adusă din simplicitatea inimii şi din motive curate, şi exprimată într-o vorbire şi o cerere simplă. Domnul de asemenea a încurajat intensitatea în rugăciune (vezi Marcu 13:33; 14:38; Matei 26:41). Aici atenţia şi credinţa sunt combinate în vigilenţă. Din nou, în Matei 18:19 ş.urm. se accentuează unitatea în rugăciune. Dacă un grup de creştini care se gândesc la Cristos se roagă Duhului Sfânt, rugăciunile lor vor fi efective, însă rugăciunea trebuie să fie totodată plină de nădejde (Marcu 11:24). Rugăciunea care constituie un experiment realizează puţin; rugăciunea care se situează în sfera în care credinţa lucrează în supunerea faţă de voia lui Dumnezeu va realiza mult (Marcu 9:23).

2. Cu privire la obiective în rugăciune Isus a avut puţin de spus. Fără îndoială că El a hotărât să lase ca Duhul Sfânt să-i înveţe pe ucenici cum să se roage. Ţelurile la care S-a referit El în rugăciune pot fi găsite în Marcu 9:28 ş.urm.; Matei 5:44; 6:11, 13; 9:36 ş.urm.; Luca 11:13.

3. În ce priveşte metoda în rugăciune, Domnul ne învaţă două lucruri importante. În primul rând, rugăciunea trebuie să-I fie adusă Lui, aşa cum s-a procedat când El era încă pe pământ (de.ex. Matei 8:2; 9:18). După cum a insistat asupra credinţei atunci (Marcu 9:23), după cum a încercat sinceritatea (Matei 9:27-31), şi a descoperit ignoranţa (Matei 20:20-22) precum şi presupunerile păcătoase (Matei 14:27-31), la aceia care îl întrebau, tot aşa face şi astăzi în experienţa celor care îi aduc rugăciuni. Rugăciunea trebuie acum adusă în Numele lui Cristos (Ioan 14:13; 15:16; 16:23 ş.urm.), prin care avem acces la Tatăl. A ne ruga în Numele lui Cristos este a ne ruga aşa cum S-a rugat Cristos Însuşi, şi a ne ruga Tatălui aşa cum Fiul ni L-a făcut de cunoscut: şi pentru Isus, adevăratul obiectiv al rugăciunii era voia Tatălui. Iată caracteristica de bază a rugăciunii creştine: o nouă cale la Tatăl pe care Cristos o asigură creştinului, şi o rugăciune în armonie cu voia Tatălui pentru că este adusă în Numele lui Cristos.

4. Cât priveşte obiceiul lui Cristos de a se ruga, se ştie bine că Se ruga în taină (Luca 5:15 ş.urm.; 6:12); în vremuri de luptă spirituală (Ioan 12:20-28; Luca 22:39-46); şi pe cruce (Matei 27:46; Luca 23:46). În rugăciunile sale El a adus mulţumire (Luca 10:22-21; Ioan 6:11; 11:41; Matei 26:27), a căutat călăuzire (Luca 6:12 ş.urm.), a mijlocit (Ioan 17:6-19, 20-26; Luca 22:31-34; Marcu 10:16; Luca 23:34) şi a avut părtăşie cu Tatăl (Luca 9:28 ş.urm.). Povara rugăciunii sale preoţeşti din Ioan 17 este unitatea bisericii.

5. Întrucât rugăciunea *Tatăl Nostru este tratată mai pe larg în altă parte, este suficient să arătăm că după invocaţie (Matei 6:9b) urmează şase petiţii (9c-13b), dintre care primele trei se referă la numele, Împărăţia şi voia lui Dumnezeu, iar următoarele trei la nevoia omului de a primi pâine, iertare şi izbândă: Rugăciunea se încheie apoi cu o doxologie (13c) care conţine o declaraţie triplă cu privire la Împărăţia, puterea şi slava lui Dumnezeu. „Aşa" trebuie să se roage creştinul.

b. Faptele Apostolilor

Faptele formează o legătură excelentă între evanghelii şi epistole, pentru că în Faptele Apostolilor biserica apostolică pune în aplicare învăţătura Domnului nostru despre rugăciune. Biserica s-a născut în atmosfera rugăciunii (1:4). Ca răspuns la rugăciune Duhul Sfânt a fost turnat asupra ei (1:4, 2:4). Rugăciunea a continuat să fie ambianţa naturală a bisericii (2:42; 6:4, 6). Şi în gândirea bisericii a rămas o legătură strânsă între rugăciune şi prezenţa şi puterea Duhului Sfânt (4:31). În timpuri de criză biserica recurgea la rugăciune (4:23 ş.urm.; 12:5, 12). De-a lungul întregii epistole, mai marii bisericii apar ca şi oameni ai rugăciunii (9:40; 10:9; 16:25; 28:8) care îi încurajează pe creştini să se roage împreună cu ei.

c. Epistolele pauline

Este semnificativ faptul că imediat după ce Cristos S-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului se spune despre Pavel: „Iată că Pavel se roagă" (Faptele Apostolilor 9:11). Poate că pentru prima dată Pavel a descoperit ce era de fapt rugăciunea, atât de profundă era schimbarea în inima lui datorită convertirii. Din acel moment el a devenit un om al rugăciunii. În rugăciune Domnul îi vorbea (Faptele Apostolilor 22:17 ş.urm.). Rugăciunea consta din mulţumire, mijlocire, conştienţa de prezenţa lui Dumnezeu (vezi 1 Tesaloniceni 1:2 ş.urm.; Efeseni 1:16 ş.urm.). El a descoperit că Duhul Sfânt îl ajută în rugăciune pe măsură ce el caută să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu (Romani 8:14, 26). În experienţa sa exista o legătură strânsă dintre rugăciune şi raţiunea creştinului (1 Corinteni 14:14-19). Rugăciunea era absolut esenţială pentru creştin (Romani 12:12). Armura creştinului (Efeseni 6:13-17) includea rugăciunea pe care Pavel o descrie ca şi „toate rugăciunile", să fie aduse pentru „în toată vremea", cu „toată stăruinţa", pentru „toţi sfinţii" (v. 18). Şi Pavel a practicat ceea ce predica (Romani 1:9; Efeseni 1:16; 1 Tesaloniceni 1:2); de aceea a insistat asupra rugăciunii în epistolele adresate celorlalţi credincioşi (Filipeni 4:6; Coloseni 4:2).

În epistolele sale Pavel abordează în continuu rugăciunea, şi este bine să studiem unele dintre rugăciunile sale pentru contextul lor.

1. În Romani 1:8-12 el îşi descarcă inima înaintea lui Dumnezeu cu mulţumire (v. 8), insistă asupra slujirii lui Cristos în duhul (v. 9a), mijloceşte pentru prietenii săi din Roma (v. 9b), îşi exprimă dorinţa de a le împărţi daruri spirituale (v. 10 ş.urm.), şi declară că are nevoie de ei pentru a fi îmbărbătat spiritual (v.12).

2. În Efeseni 1:15-19 Pavel Îi mulţumeşte din nou lui Dumnezeu pentru cei convertiţi (v. 15 ş.urm.), şi se roagă ca ei să primească Duhul Sfânt prin care vine cunoştinţa despre Dumnezeu şi o iluminare a minţii (v. 17-18a), pentru ca apoi să cunoască speranţa chemării lui Dumnezeu, bogăţia moştenirii lui Dumnezeu, şi măreţia puterii lui Dumnezeu care fusese demonstrată în învierea lui Cristos (v. 18b-19).

3. Din nou, în Efeseni 3:14-18 apostolul se roagă la Tatăl (v. 14 ş.urm.) pentru ceilalţi creştini, ca ei să devină tot mai conştienţi de puterea lui Dumnezeu (v. 16), ca Cristos să locuiască în ei până la sfârşit, şi ca ei să fie înrădăcinaţi în dragoste (v. 17), pentru ca toţi împreună, fiind perfecţionaţi, să fie umpluţi de plinătatea lui Dumnezeu (v. 18 ş.urm.). Amândouă din aceste rugăciuni „efesene" sunt sumarizate bine în tripla dorinţă alui Pavel ca creştinii să primească cunoştinţă şi putere care să nască în ei dragostea lui Cristos, prin care ca şi indivizi şi ca grup ei să realizeze perfecţiunea..

4. În Coloseni 1:9 ş.urm. Pavel se roagă din nou ca credincioşii să cunoască voia lui Dumnezeu prin înţelepciunea şi înţelegerea spirituală (v. 9), ca trăirea lor să fie pe placul Domnului (v. 10), ca ei să aibă putere în învăţătură (v. 11), şi să fie mulţumitori pentru marele privilegiu şi înalta poziţie în Domnul Isus (v. 12 ş.urm.).

Însă probabil că cea mai mare contribuţie a lui Pavel în înţelegerea noastră despre rugăciune creştină este stabilizarea conecţiei acesteia cu Duhul Sfânt. Rugăciunea este de fapt un dar al Duhului Sfânt (1 Corinteni 14:14-16). Credinciosul se roagă „în Duhul" (Efeseni 6:18; Iuda 20); astfel rugăciunea este o cooperare dintre Dumnezeu şi credincios în faptul că este prezentată Tatălui, în Numele Fiului, prin inspiraţia locuirii Duhului Sfânt în noi.

d. Evrei, Iacov şi 1 Ioan

Epistola către evrei face o contribuţie semnificativă în înţelegerea rugăciunii creştine. Cap. 4:14-16 arată de ce este posibilă rugăciunea: ea este posibilă pentru că avem un Mare Preot care este atât uman cât şi divin, pentru că El este acum în locurile cereşti şi datorită lucrării pe care El o face acolo. Noi ne rugăm pentru ca să primim Îndurare şi să găsim har. Referinţa la viaţa de rugăciune a Domnului în 5:7-10 ne învaţă ce este de fapt rugăciunea: „Rugăciunile" şi „stăruinţele" lui Cristos au fost „înălţate" înaintea lui Dumnezeu, şi în această slujire spirituală El a „învăţat ascultarea" şi de aceea „a fost auzit". În cap. 10:19-25 accentul se pune pe rugăciunea în grup, şi cerinţele şi motivele pe care le implică aceasta. Locul rugăciune este descris în 6:19.

Epistola lui Iacov are trei pasaje semnificative despre rugăciune. Rugăciunea în perplexitate este tratată în cap. 1:5-8; motivele corecte în rugăciune sunt subliniate în 4:1-3; şi semnificaţia rugăciunii în vremuri de boală este arătată în mod clar în 5:13-18.

În prima sa epistolă, Ioan arată calea spre îndrăzneală şi eficacitate în rugăciune (3:21 ş.urm.). În timp ce în 5:14-16 el stabileşte relaţia dintre rugăciune şi voia lui Dumnezeu, şi arată că eficienţa în rugăciune este în special importantă pentru mijlocire, însă că apar situaţii când rugăciunea este fără putere.

IV. Concluzia

Centrul doctrinei biblice despre rugăciune este exprimat foarte bine de B.F. Westcott: „Adevărata rugăciune - rugăciunea care trebuie ascultată - este recunoaşterea personară şi acceptarea voinţei divine (Ioan 14:4; vezi Marcu 11:24). Rezultă că ascultarea rugăciunii prin care se învaţă supunerea nu este neapărat răspunsul la o cerere specifică, pe care cel care se roagă fi consideră a fi calea spre ţelul dorit, ci, mai curând siguranţa că răspunsul va conduce în mod efectiv spre acel ţel. Astfel învăţăm că Cristos a aflat că fiecare detaliu al vieţii şi al patimilor Sale a contribuit la împlinirea lucrării pe care El a venit să o îndeplinească, şi astfel El a fost „ascultat" în mod desăvârşit. În acest sens el a fost „ascultat din pricina temerii Sale de Dumnezeu"."

BIBLIOGRAFIE
H. Trevor Hughes, Prophetic Prayer, 1947; F. Heiler, Prayer, 1932; J.G.S.S. Thomson, The Praying Christ, 1959; Ludwig Kohler, Old Testament Theology, 1957; Th.C. Vriezen, An Outline of Old Testament Theology, 1958; H. Schonweiss, C. Brown, G.T.D. Angel, NIDNTT 2, p. 855-886; H. Greeven ş.a., TDNT 2, p. 40-41, 685-687, 775-808; 3, p. 296-297; 5, p. 773-799; 6, p. 758- 766; 8, p. 244-245.

J.G.S.S.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: