Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Romani, epistola către


ROMANI, EPISTOLA CĂTRE

I. Schiţa conţinutului

a. Introducere (1:1-15)

Apostolul dă un salut lung urmat de motivele care au trezit în el dorinţa de a vizita biserica din Roma.

b. Expunere doctrinală (1:16-8:39)

Tema de bază este neprihănirea (îndreptăţirea) lui Dumnezeu.

(i) Atât Neamurile cât şi iudeii sunt la fel de vinovaţi înaintea neprihănirii lui Dumnezeu (1:18-3:20). Aceasta, în ciuda numeroaselor privilegii ale iudeilor.

(ii) Dumnezeu s-a ocupat totuşi de această situaţie. El a pus la dispoziţie o jertfă de împăcare prin Cristos (3:21-26). Deoarece beneficiile acesteia sunt primite prin credinţă, calea este deschisă atât pentru iudei cât şi pentru Neamuri (3:27-31). Exemplul lui Avraam arată că îndreptăţirea vine prin credinţă şi nu prin fapte (4:1-25). Multe binecuvântări însoţesc îndreptăţirea credinciosului (5:1-11). După cum păcatul este universal prin Adam, aşa vine şi viaţa prin Cristos (5:12-21).

(iii) Neprihănirea trebuie să aibă o aplicaţie în viaţă. Aceasta se realizează prin uniunea cu Cristos, pentru că, după cum credinciosul a murit cu El, tot aşa el acum trăieşte în El (6:1-14). Această nouă viaţă implică un nou fel de slujire, deoarece credinciosul, cu toate că este eliberat de lege, a devenit un rob al lui Dumnezeu (6:15-7:6). Legea nu este de nici un ajutor pentru a ajunge la sfinţenie deoarece ea produce un conflict interior (7:7-25). Însă viaţa în Duhul aduce victorie pentru credincios, pentru că păcatul este dezbrăcat de puterea sa şi robia păcatului este înlocuită cu un nou statut de fiu (8:1-17). Credinciosul are o mare speranţă pentru viitor, care este împărtăşită chiar şi de creaţia materială (8:18-25). Viaţa prezentă este întărită de mijlocirea Duhului şi de siguranţa pe care o acordă dragostea lui Dumnezeu (8:26-39).

c. Problema lui Israel (9:1-11:36)

În continuare este tratat subiectul neprihănirii lui Dumnezeu în mod istoric, ca răspuns la aparentul conflict cu respingerea lui Israel.

(i) Acţiunile lui Dumnezeu sunt suverane şi drepte. Nici o creatură nu are dreptul să pună întrebări despre deciziile Creatorului (9:1-29).

(ii) Respingerea lui Israel nu este arbitrară, ci din cauza propriei lor greşeli, pentru că ei au avut ocazii nenumărate de a se pocăi (9:30-10:21).

(iii) Cu toate acestea, Israel poate avea speranţe de restaurare. Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămăşiţă din acest neam (11:1-6). Însăşi căderea israeliţilor a adus la includerea Neamurilor (11:7-12). Neamurile vor fi mijlocul de integrare a lui Israel (analogia măslinului) (11:13-24). Statutul final al lui Israel este în mâinile lui Dumnezeu în care se găseşte înţelepciune de nepătruns (11:25-36).

d. Sfaturi practice (12:1-15:13)

(i) Datorii care rezultă din vieţile dedicate, cu caracter personal şi general (12:1-21).

(ii) Datorii care influenţează întreaga societate, cum ar fi datoria supunerii civice, buna înţelegere cu vecinătatea şi conduita decentă (13:1-14).

(iii) Necesitatea de a fi tolerant printre creştini. Aceasta se realizează în relaţie cu problema specială legată de mâncăruri (14:1-15:13).

e. Concluzia (15:14-16:27)

(i) Scriitorul îşi afirmă scopul scrierii acestei epistole (15:14-21).

(ii) Apoi sunt menţionate planurile lui de viitor (15:22-29).

(iii) El cere sprijin în rugăciune pentru vizita lui la Ierusalim (15:30-33).

(iv) Mulţi creştini sunt salutaţi pe nume (16:1-16).

(v) Se dau avertizări cu privire la învăţătorii falşi (16:17-19).

(vi) În continuare găsim saluturi personale, o benedicţie şi o doxologie la sfârşitul epistolei (16:20-27).


II. Biserica creştină din Roma

În lumea din vremea lui Pavel, numele de Roma avea o foarte mare însemnătate şi se pare că însuşi apostolul s-a simţit fascinat de acest oraş întrucât îşi exprimă o dorinţă puternică să predice Evanghelia acolo. Ca şi misionar strateg el a recunoscut importanţa imensă a unei biserici creştine în centrul imperiului, ceea ce a influenţat probabil forma epistolei adresată acesteia. Despre originea acestei biserici importante cunoaştem puţin, şi este probabil inutil să venim cu ipoteze. Poate să fi fost fondată de convertiţi din ziua de Rusalii care se întorseseră la casele lor din Roma bucurându-se în credinţa lor nou găsită, dar, cu toate că unii romani sunt menţionaţi în capitolul doi din Faptele Apostolilor, nu există nici un indiciu că vreunul dintre aceştia a fost convertit în ziua aceea. Însă călătoria dintre Roma şi provinciile ei era relativ uşoară în zilele acelea, şi printre călătorii de pe şoselele imperiale trebuie să fi existat mulţi creştini. Ceea ce cunoaştem în mod sigur, însă, este că pe vremea când Pavel le scrie, biserica nu este numai fondată, ci şi de proporţii considerabile. Dacă expulzarea evreilor din Roma sub domnia lui Claudius a avut de a face cu biserica creştină, după cum pare probabil din referirea la „Chrestus" în articolul lui Suetonius, atunci este evident că această biserică a fost suficient de mare pentru a se lua o acţiune atât de drastică. Şi bineînţeles sub persecuţiile lui Nero, la câţiva ani după scrierea acestei epistole creştinii, constituiau o mulţime considerabilă.

La întrebarea despre legătura lui Petru cu Roma nu se poate răspunde în mod concis, cu toate că se poate renunţa la orice afirmaţii că Petru ar fi fondatorul acestei biserici. Apostolul era încă în Ierusalim în timpul edictului lui Claudius, şi biserica trebuie să fi fost înfiinţată cu mulţi ani înainte. De altfel, Pavel nu îl menţionează pe Petru în această epistolă, lucru care ar fi greu de explicat dacă Petru ar fi fost într-adevăr capul bisericii din Roma în această vreme, precum şi în contradicţie cu afirmaţia sa din 15:20. Cu toate acestea, tradiţia sprijină foarte puternic părerea că Petru şi Pavel au suferit amândoi martirajul la Roma, deoarece un martor destul de timpuriu a fost Clement din Roma, care atestează aceasta.

Au existat ceva discuţii cu privire la compunerea bisericii din Roma, însă este foarte probabil ca ea să fi fost formată atât din Neamuri cât şi din evrei, majoritatea fiind Neamurile. O astfel de compunere este de aşteptat într-o metropolă cosmopolitană cu o colonie puternică iudaică, şi este sprijinită de analiza epistolei însăşi. În unele părţi ale argumentului său, Pavel pare că se adresează iudeilor, ca, de exemplu, atunci când se referă la Avraam ca şi „tatăl nostru" (4:1) şi în adresarea sa directă către un iudeu care îi judecă pe alţii în cap. 2; în alte părţi el îşi îndreaptă gândurile în mod exclusiv către Neamuri (vezi 1:5 ş.urm.; 11:13, 28-31). Ar fi interesant să ştim de la ce sursă a derivat în mare tradiţia creştină din cadrul acestei biserici, însă există puţine indicaţii că ar fi derivat dintr-un curent mai îngust, iudeo-creştin cea mai naturală fiind supoziţia că aceşti creştini menţineau o concepţie similară cu cea a lui Pavel însuşi. Nu există vreo dovadă a tensiunii controversei dintre iudei şi Neamuri, care apare atât de evident în Epistola către galateni.

III. Data şi locul scrierii

Indicaţiile date în această epistolă despre reşedinţa prezentă a lui Pavel, toate indică spre perioada şederii sale în Grecia, la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare (Faptele Apostolilor 20:2). Acum mintea sa este în mod sigur îndreptată spre Apus, pentru că el plănuieşte nu numai să viziteze Roma în viitorul apropiat, ci şi să continue lucrarea misionară în Spania (Romani 15:24,28). Călătoriile sale din Răsărit au ajuns astfel la un sfârşit, şi aceasta s-ar potrivi bine cu situaţia lui din Faptele Apostolilor 20. De altfel, el se găseşte acolo în drum spre Ierusalim, iar în Romani 15:25 el spune că planurile sale prezente erau de a merge la Ierusalim cu contribuţiile pe care multe biserici le-au făcut pentru sprijinul creştinilor săraci de acolo. Nu există nici o îndoială, de aceea, că apostolul scrie această scrisoare chiar înainte de partea finală a celei de-a treia călătorii ale sale.

Pentru confirmarea acestei concluzii există anumite indicaţii în cap. 16 care indică Corintul ca fiind locul de expediere, cu toate că nu toţi cercetătorii sunt pregătiţi să ia acest capitol ca şi dovadă, deoarece unii cred că a fost trimisă la Efes şi nu la Roma (vezi mai jos). Dar lăsând aceasta la o parte, este important faptul că *Fivi este lăudată, şi ea era o diaconiţă la biserica din Chencrea, unul din cele două porturi ale Corintului. De asemenea, există o referinţă în trecere despre un anume *Gaius care a fost gazda lui Pavel în timpul scrierii epistolei, şi este posibil ca el să fie creştinul menţionat în 1 Corinteni 1:14. Este posibil ca *Erast la care se referă în Romani 16:23 să fie acelaşi Erast care este menţionat în 2 Timotei 4:20 ca fiind lăsat la Corint, însă acest lucru nu este nicidecum o certitudine. Şi mai semnificativă este menţionarea lui Timotei şi Sosipater (Romani 16:21), care l-au însoţit amândoi pe Pavel în vizita lui la Ierusalim (Faptele Apostolilor 20:4).

Astfel epistola poate fi datată cu exactitate relativă, cu toate că problemele *cronologiei Noului Testament în general, şi cele ale cronologiei pauline în particular ne împiedică să efectuăm o datare absolută. Toate informaţiile cunoscute ar putea fi plasate cândva între anii 57 şi 59 d.Cr.


IV. Scopul epistolei

Sunt sugerate câteva scopuri imediate care au servit ca ocazie în alcătuirea acestei epistole. Intenţia lui Pavel de a continua să efectueze o lucrare misionară în Spania l-a făcut să apeleze la creştinii din Roma pentru sprijin în acest sens (vezi Romani 15:24). Gândindu-se la vizita pe care avea să o facă bisericii din Roma, apostolul îşi dă seama că poate să le aducă un dar spiritual şi că el însuşi poate fi de asemenea încurajat (1:11-12).

Apostolul poate să fi auzit de unele greutăţi practice pe care le întâmpinau creştinii şi astfel intenţionează să corecteze în partea etică a scrisorii sale (în special în cap. 14) orice puncte greşite. Există o aluzie la învăţători falşi în 16:17-19, unde li se spune creştinilor să-i evite, însă aceasta nu poate fi considerată o parte din scopul primar al scrisorii, deoarece această aluzie este menţionată aproape ca şi un post scriptum. În mod cert, această epistolă nu este dominată de un scop anti-eretic.

Dar scopurile incidentale menţionate până acum nu oferă o explicaţie pentru forma teologică a celei mai mari părţi din epistolă. Ce l-a făcut pe apostol să facă o expunere teologică atât de lungă? Nu era cazul ca, în vederea apropiatei sale vizite, să încurajeze interesul faţă de planurile sale misionare din V. Negreşit că a avut vreun alt scop dominant. Primele unsprezece capitole după partea de introducere (1:1-5) se aseamănă mai mult cu un tratat decât cu o scrisoare, şi este mai important să evaluăm care este cauza.

Se considera că Pavel a dorit să ofere bisericii din Roma o afirmare completă a poziţiei sale doctrinare. Aici sunt păstrate pentru posteritate unele din cele mai nobile concepte ale creştinismului cărora le-a fost acordat pe drept un loc de onoare în teologia creştină. Însă trebuie făcută o deosebire clară între utilizarea de bază a acestei epistole de către creştini şi scopul pe care l-a intenţionat Pavel iniţial. Nu se poate susţine că el a preconceput stabilirea bazelor teologiei pauline în acest fel. De altfel, există unele aspecte ale acestei teologii care nu îşi găsesc nici un rol în argumentul acestei epistole, ca şi escatologic şi doctrină a bisericii. De aceea nu este posibil ca să privim această epistolă ca şi o declaraţie completă a doctrinei lui Pavel. Totuşi, ea oferă o prezentare bine alcătuită ale unora dintre conceptele sale principale şi se poate ca Pavel să fi intenţionat să informeze biserica din Roma despre acestea, pentru ca atunci când el avea să-i viziteze, ei să fie familarizaţi cu învăţătura lui.

Este foarte posibil ca apostolul să fii fost profund conştient că ajunsese la punctul culminant al carierei sale misionare, pentru că se preocupă acum de conceptele sale majore care au constituit o parte integrantă a lucrării sale continue de a învăţa pe alţii. În acest caz, includerea reflecţiilor sale mature într-o scrisoare adresată Romei poate să fi fost doar un accident de circumstanţe prin faptul că la vremea aceea gândul lui era îndreptat înspre Roma. Însă este mai bine să acordăm o oarecare importanţă propriei sale consideraţii faţă de importanţa strategică pe care Pavel a acordat-o acestei biserici şi să presupunem că faptul că el era conştient de aceasta a jucat un rol în caracterul epistolei sale.

O problemă mai precisă care are de-a face cu scopul dogmatic al scrisorii este importanţa relativă a secţiunii care tratează poziţia iudeilor (cap. 9-11). Unii dintre cercetătorii mai timpurii (şcoala din Tübingen) au privit această parte ca şi esenţa epistolei, în care caz scopul era menit să fie o strădanie de a reconcilia elementele oponente provenind dintre iudei iudei cât şi dintre Neamuri. Însă această teorie este acum în întregime desconsiderată. Este mai mult în acord cu datele existente să susţinem că această secţiune urmează în mod natural dezbaterea cu un caracter mai teologic de dinainte. Problema în aceste capitole constă în dificultatea de a reconcilia neprihănirea lui Dumnezeu, care este şi tema capitolelor anterioare, cu aparenta neîmplinire a promisiunilor din vechime prin respingerea lui Israel. Această temă trebuie să fi constituit o problemă arzătoare pentru toţi creştinii iudei, şi ar fi fost relevantă într-o ascrisoare adresată oricărei biserici constituită dintr-un astfel de grup de creştini.

V. Integritatea epistolei

Puţini cercetători au avut îndrăzneala să pună la îndoială autenticitatea acestei epistole, şi argumentele celor care au făcut acest lucru sunt acum recunoscute ca şi complet nefondate şi subiective. Încă există mulţi cercetători care pun la îndoială ultimul capitol, însă nu disputând calitatea lui Pavel de autor, ci posibilitatea ca acest capitol să nu aparţină acestei epistole. Această opinie este bazată pe numeroase consideraţii: marele număr de saluturi personale care este presupus de a fi puţin probabil pentru o biserică pe care Pavel nu a vizitat-o niciodată; faptul că trei persoane, Acuila, Priscila şi Epenet, aveau relaţii mai curând cu Asia decât cu Roma (cu toate că primii doi erau de origine din Roma); lauda la adresa Fiviei, considerate mai puţin adecvate atunci când sunt adresate unei biserici în care Pavel era necunoscut; caracterul neaşteptat al aluziilor la învăţăturile false în v. 17-19; precum şi faptul că v. 15:33 poate să fie o concluzie a epistolei. Însă aceste consideraţii nu sunt concludente şi pot fi de altfel explicate. Nu era în obiceiul lui Pavel să individualizeze anumiţi membri în bisericile în care era cunoscut, şi având în vedere mijloacele de călătorie din vremea aceea, nu este surprinzător că el cunoştea pe mulţi în Roma sau că cei despre care auzise ultima dată din Asia erau acum la Roma. Deoarece Pavel era destul de cunoscut la Roma ca să le scrie o epistolă, lăudarea Fiviei nu reprezintă nici o problemă dificilă, iar avertizările în legătură cu învăţătorii falşi se poate să fi fost introduse brusc ori din cauză că atenţia lui Pavel tocmai s-a îndreptat asupra lor, ori pentru că el intenţionat a lăsat subiectul la sfârşit pentru a nu-l accentua în mod disproporţionat. Este posibil ca versetul 15:33 să servească ca încheiere, însă nu se aseamănă cu încheierile din restul epistolelor lui Pavel. Analizând dovezile interne ale epistolei, s-ar părea că nu există destule motive pentru a considera acest capitol ca şi fiind iniţial detaşat şi trimis la o destinaţie complet diferită, fie Efes, fie oriunde altundeva.

Trebuie menţionat ceva despre dovezile textuale în ceea ce priveşte încheierea acestei epistole, cu toate că acesta nu este locul pentru o discuţie completă. Este suficient să menţionăm că există deosebite curente de dovezi textuală pentru poziţia benedicţiei şi a doxologiei, precum şi unele variaţii în referinţa cu privire la Roma din 1:7, 15. Există chiar şi unele indicaţii că în unele regiuni epistola a circulat fără cele două capitole de încheiere. Aceasta pare să fi fost asociată în mod particular cu Marcion. Nu este deloc uşor să găsim o teorie care să explice toate variaţiile din dovezile textuale, şi multe ipoteze diferite au fost propuse, unele care considerau cap. 1-14 ca fiind originale, şi altele luând cap. 1-16. Este posibil ca epistola să fi fost originală aşa cum se găseşte în momentul de faţă, însă ca Marcion să o fi scurtat. În acest caz textul său ar fi fost responsabil pentru diferitele tradiţii textuale.

VI. Subiectele de bază din epistolă

a. Neprihănirea (dreptatea) lui Dumnezeu

La începutul părţii doctrinare a epistolei, Pavel introduce tema neprihănirii lui Dumnezeu, despre care el afirmă că este acum descoperită credinciosului (1:17). Pentru a înţelege dezvoltarea argumentării lui Pavel în ansamblu este necesar să studiem felurile în care el folosesrte conceptul de *neprihănire (dikaiosyne). Sanday şi Headlam, în articolul lor excelent despre neprihănirea lui Dumnezeu (A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle to the Romans, 1895, p. 34-39), scot în evidenţă patru aspecte diferite ale manifestaţiei neprihănirii divine în această epistolă. Primul aspect este fidelitatea; căci promisiunile lui Dumnezeu trebuie împlinite în conformitate cu natura divină (3:3-4). Al doilea este mânia, un aspect particular al dreptăţii în dezgustul său faţă de orice păcat, şi nu cum se presupune uneori, o calitate opusă neprihănirii (vezi 1:17 ş.urm.; 2:5). Dreaptatea şi mânia sunt, de fapt, indivizibile, şi ar fi fals din punct de vedre exegetic să tratăm neprihănirea lui Dumnezeu fără să permitem operarea mâniei lui Dumnezeu. Al treilea este manifestarea dreptăţii în moartea lui Cristos, cu privire la care afirmaţia clasică se găseşte în 3:25 ş.urm. Ne vom ocupa mai mult de aceasta ulterior, însă deocamdată este necesar să observăm că într-un fel darul lui Dumnezeu în Cristos ca jertfă de ispăşire manifestă prin dreptatea Lui. Nu avem de-a face cu ceva arbitrar sau capricios, ci cu ceva cât se poate de drept şi corect. Numai aşa ar s-a putut descoperi dreptatea. Al patrulea aspect este conectarea dreptăţii cu credinţa. Neprihănirea lui Dumnezeu care a fost manifestată poate de asemenea fi însuşită prin credinţă, şi această doctină este carcteristică teologiei pauline. Dreaptatea lui Dumnezeu este aşadar considerată ca fiind atât activă cât şi pasivă, şi în rolul său activ ea îi declară îndreptăţiţi pe aceia care prin natură sunt în duşmănie cu Dumnezeu (vezi 5:10). Aceasta este semnificaţia justificării; nu că oamenii sunt făcuţi drepţi ci că ei sunt socotiţi îndreptăţiţi. Întreaga epistolă este de fapt o expunere a acestui subiect, şi a devenit de bază nu numai pentru teologia paulină ci şi pentru teologia reformată ulterioară, care a extras din ea atât de mult.

b. Bunătatea lui Dumnezeu

În cazul în care cineva ar considera că noţiunea pe care Pavel a avut-o despre Dumnezeu a fost influenţată în principal de dreptatea lui Dumnezeu fără să ţină seama de celelalte atribute ale Sale, este bine să-şi reamintească faptul că în această epistolă Pavel are multe de spus despre caracterul iubitor al lui Dumnezeu. Simplul fapt că dreptatea lui Dumnezeu este concepută ca factor activ în planul de salvare al omului, indică spre dragoste legată de sfinţenie. Însă Pavel ne atrage atenţia în mod specific spre bunătatea lui Dumnezeu, îndurarea Sa şi răbdarea Sa (2:4). El scoate în evidenţă că manifestarea supremă a dragostei lui Dumnezeu este în realitatea extraordinară că Cristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi (5:8). Şi afirmaţia clasică a calităţii îndurătoare a acelei iubiri se găseşte în 8:35 ş.urm., unde Pavel nu se poate gândi la nimic, de natură circumstanţială sau spirituală, care ar putea să ne separe de dragostea lui Dumnezeu.

Când avem de-a face cu problema respingerii lui Israel, Pavel accentuează mult mila lui Dumnezeu şi refuză direct să ia în considerare posibilitatea unei nedreptăţi din partea Sa (9:15). El citează în mod aprobator afirmaţia din Isaia care spune că ziua întreagă Dumnezeu Şi-a întins mâinile spre poporul Israel cel răzvrătit (10:21). Chiar şi atunci când apostolul este forţat să vorbească despre asprimea lui Dumnezeu, el aminteşte cititorului imediat despre bunătatea lui Dumnezeu faţă de cei ce rămân în El (11:22). Marele prerogativ al lui Dumnezeu este să fie plin de milă (11:32). Chiar şi în partea practică a epistolei, Pavel se gândeşte frecvent la caracterul milos al lui Dumnezeu. Voia Lui este bună, acceptabilă şi perfectă (12:2). El îi primeşte atât pe cei slabi cât şi pe cei tari, şi acest lucru este dat ca un motiv pentru care să nu ne judecăm unii pe alţii. El este numit Dumnezeul tăriei şi al încurajării (tes hyponomes kai tes parakleseos, 15:5), şi aceasta formează baza îndemnului de a dezvolta calităţi similare şi în noi înşine. În mod similar, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al speranţei (15:13), creştinii prin puterea Duhului trebuie să trăiască plini de speranţă. De fapt, pe tot parcursul epistolei, gândirea lui Pavel este dominată de concepţia lui despre Dumnezeu. Mai există încă un aspect care cere un scurt comentariu.

c. Suveranitatea lui Dumnezeu

Suveranitatea lui Dumnezeu este tratată în principal în cap. 9-11. Aici Pavel vorbeşte despre destinul lui Israel şi despre relaţia acestuia cu destinul Neamurilor. Subiectul imediat în discuţie problema dreptăţii lui Dumnezeu, şi Pavel îşi descrie punctul lui de vedere cu privire la alegerea lui Dumnezeu. El îşi ilustrează părerea referindu-se atât la vremurile patriarhale cât şi la cele mozaice. Pentru cei care încă pun în discuţie alegerea suverană a lui Dumnezeu de-a lungul istoriei lui Israel, el foloseşte ilustraţia cu olarul şi lutul (9:19 ş.urm.) şi arată că puterea lui Dumnezeu este întotdeauna însoţită de milă. Scopurile Sale suverane se pot vedea nu numai în includerea Neamurilor, ci de asemenea în promisiunea restabilirii poprului Israel. De-a lungul acestei discuţii Pavel face eforturi să scoată în evidenţă suveranitatea lui Dumnezeu chiar şi dacă aceasta aduce probleme. Convingerea faptului că aceste căi ale lui Dumnezeu trebuie să fie corecte îl duce pe apostol la măreaţa doxologie din 11:33-36.

d. Harul lui Dumnezeu

Nu se poate da nici o socoteală cu privire la harul lui Dumnezeu până nu s-a efectuat o apreciere totală a păcatului omului, ceea ce a fost bine ilustrat în această epistolă. Primele trei capitole sunt destinate să arate neputinţa omului de a obţine neprihănirea lui Dumnezeu. Pavel nu numai că ne dă un inventar uluitor al păcatelor Neamurilor (cap. 1), dar şi scoate în evidenţă culpabilitatea poporului Israel în ciuda privilegiilor sale. Pe măsură ce se dezvoltă această dezbatere, Pavel pune accent pe natura păcătoasă a omului folosind terminologia cărnii (sarx), prin care se referă mai degrabă la păcatele morale decât la cele fizice, Vorbind despre Cristos, Pavel este atent să diferenţieze între carnea Sa, care era numai după chipul cărnii păcătoase, şi cea a omului. Este limpede faptul că Cristos a trebuit să devină om pentru a-l răscumpăra pe om, cei doi *Adami fiind concept de bază în doctrina lui Pavel (5:12 ş.urm.). În descrierea luptelor sale însuşi cu păcatul (cap. 7) Pavel are un sens acut al puterii păcatului. El este aproape un duşman personal care face tot posibilul să distrugă sufletul. Face abuz de carnea trupească. El aduce pe toţi membrii în robie faţă de principiile sale, ceea ce Pavel numeşte legea păcatului (7:23). Îl reduce pe om la mizeria cea mai profundă, din care poate să-l scape numai Dumnezeu prin Cristos.

Aceasta aduce la o analiză a activităţii salvatoare a lui Dumnezeu în Cristos. Au existat multe discuţii despre semnificaţia cuvântului hilasterion (ispăşirilor) din 3:25, şi nu este acum momentul să vorbim despre înţelesul lui. Însă este important să amintim că cel mai semnificativ aspect al afirmaţiei lui Pavel este că Dumnezeu a luat iniţiativa. Şi aceasta este în conformitate cu întreaga abordare de către Pavel a procesului de răscumpărare în această epistolă. Lucrarea lui Cristos pe cruce este privită ca un sacrificiu obiectiv prevăzut de Dumnezeu pe baza căruia păcatele pot fi iertate.

În cap. 6 Pavel tratează felul în care operează harul lui Dumnezeu arătând că abundenţa a acestui har nu trebuie niciodată privită ca şi o ocazie de a face păcate şi mai mari. Acest lucru este imposibil, din cauza uniunii apropiate a credinciosului cu Cristos, o doctrină care deţine un loc important în gândirea lui Pavel. Ilustraţia botezului este folosită pentru a arăta caracterul transformării efectuate. Păcatul nu mai stăpâneşte pentru că noi acum suntem sub har (6:14). Cu toate acestea, harul ne-a făcut robi ai lui Dumnezeu, aşa încât o nouă obligaţie o înlocuieşte pe cea veche (6:20 ş.urm.).

e. Legea lui Dumnezeu

Faptul că apostolul a avut o înaltă consideraţie faţă de legea iudaică este clar din afirmaţia lui că porunca este sfântă, dreaptă şi bună (7:12). El de asemenea recunoaşte funcţia folositoare a legii în manifestarea caracterului păcatului (7:7). Totuşi el este convins prin experienţa amară că legea este complet ineficientă ca mijloc de salvare, nu pentru că ea ar conţine deficienţe, deoarece omul se delectează în ea (7:22), ci din cauza propriilor deficienţe ale omului însuşi (6:20 ş.urm.).

Totuşi pe măsură ce chibzuieşte la legea lui Dumnezeu, apostolul percepe imediat că pentru creştin aceasta cuprinde mai mult decât simpla literă a legii lui Moise. Ea implică ceea ce el numeşte legea Duhului (8:2), şi doctrina sa despre Duhul Sfânt, mai ales în lucrarea Sa despre sfinţire (în cap. 8), nu trebuie să fie separată de legătura ei apropiată cu legea lui Dumnezeu. Sub noul legământ poruncile aveau să fie scrise pe inimă, şi acest lucru este înfăptuit numai prin prezenţa Duhului Sfânt. El prezintă o nouă cale de a privi la cerinţele lui Dumnezeu, deoarece acestea devin legile unui Tată într-o relaţie complet nouă.

Se realizează un contact între carne şi Duhul lui Dumnezeu 8:4 ş.urm.) oferă viaţă în locul morţii (8:11), duce mărturie afilierii creştine (8:14 ş.urm.) şi mijloceşte pentru ei în conformitate cu voia lui Dumnezeu (8:26 ş.urm.). Aşadar viaţa creştină nu este o chestiune a supunerii faţă de un cod legal, ci o viaţă controlată de Duhul pe baza unei noi legi care presupune calităţi ca şi neprihănirea, pacea, bucuria, nădejdea şi dragostea (vezi 5:3 ş.urm.; 12:11; 14:17; 15:13, 30).

BIBLIOGRAFIE
Comentarii de R. Haldane, 1874, republicate în 1958; C. Hodge, 1886, republicate în 1951; H.C.G. Moule, EB 1893; J. Denney, EGT, 1900; W. Sanday şi A.C. Headlam, ICC, 1902; C.H. Dodd, MNT, 1932; K. Barth, E.T. 1933; O. Michel, KEK, 1963; C.K. Barrett, 1957; J. Murray, NLC, 1960, 1965; F.F. Bruce, TNTC, 1963; F.J. Leenhardt, 1957; M. Black, 1973; C.E.B. Cranfield, ICC, 1 1975; T.W. Manson, „St. Paul’s Letter to the Romans -- and Others", BJRL 31, 1947-8, p.224 ş.urm.; D. Guthrie, New Testament Introduction, 1970, p.393 ş.urm.

D.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: