Roma



ROMA. Fondată în mod tradiţional în 753 î.Cr. pe cele şapte coline ale sale (malurile abrupte care s-au format în locul în care câmpia latină se prelungeşte înspre valea Tibrului la prima traversare a acestuia de la gura râului), Roma, după cum au arătat excavaţiile, a fost original un loc de întâlnire şi un loc de formare a unei naţiuni, mai degrabă decât căminul unui popor preexistent. Procesul de sporire, stimulat într-o fază timpurie de necesităţile strategice ale statelor etrusce la N şi S, a luat avânt şi printr-o metodă de încetăţenire unică în antichitate. Roma şi-a atras oameni şi idei din toată regiunea Mediteranei, până când, la 1000 de ani de la înfiinţarea ei ea a incorporat aproape fiecare comunitate civilizată de la Britania şi până în Arabia. Roma era cosmopolită şi toată lumea era romană. Totuşi, chiar această expansiune a distrus unicitatea cetăţii, şi strategica centralitate care a dictat creşterea ei a fost pierdută odată cu deschiderea Dunării şi Rinului, acestea făcând din Roma în Evul Mediu ceva mai mult decât un oraş provincial al Italiei.

În vremurile nou-testamentale Roma era în floarea creşterii. Clădiri supraetajate găzduiau o plebe al cărei număr se ridica la peste un milion, atrasă din toate colţurile. Aristocraţia, devenind tot atât de internaţională prin favorurile domestice ale cezarilor cheltuia profiturile de la trei continente pe vile suburbane şi domenii la ţară. Cezarii înşişi au înfrumuseţat centrul cetăţii cu o serie de clădiri publice neegalate în nici o altă capitală. Aceeaşi concentraţie de bogăţie a pus la dispoziţia uriaşelor mase subsidii economice şi distracţii. Ea a atras de asemenea talente literare şi artistice din locuri străine. În calitate de sediu al senatului şi al administraţiei cezariene, Roma a menţinut contact cu toatel celelalte state din regiunea mediteraneană, iar traficul cu produse de mâncare şi de lux a fortificat aceste legături.

I. Roma în gândirea nou-testamentală

Deseori cartea Faptele Apostolilor a fost considerată o odisee apostolică dintre Ierusalim şi Roma, acestea fiind simbolurile evreilor şi ale Neamurilor. Celălalt pol, opus Ierusalimului, este menţionat ca şi „marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1:8), şi, deşi naraţiunea indică clar spre Roma, nu se pune mare accent pe faptul acesta. Atenţia se concentrează pe lupta legală dintre Pavel şi oponenţii săi iudaici, şi drumul spre Roma serveşte ca o hotărâre a acestei lupte, culminând cu denunţarea de către Pavel a iudeilor, şi predicarea lui nestingherită în faţa Neamurilor. Tema cărţii pare să fie eliberarea Evangheliei de matricea iudaică, şi Roma furnizează un punct terminal foarte clar în acest proces.

În Apocalipsa, cu toate acestea, Roma dobândeşte o semnificaţie vădit sinistră. „Cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului" (Apocalipsa 17:18), aşezată pe şapte munţi (v. 9), şi pe „ape" care de fapt sunt „noroade, gloate, neamuri, şi limbi" (v. 15), este negreşit capitala imperială. Vizionarul care a scris din Asia Mică, cel mai mare centru de comerţ de lux în antichitate, descoperă sentimentele celor care au suferit în timpul coexistenţei cu Roma. El dispreţuieşte faimosul compromis cu „împăraţii pământului" care „au curvit cu ea" (Apocalipsa 18:9), şi enumeră marfa somptuoasă (v. 12-13) a „negustorilor pământului" care „s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei" (v. 3). El stigmatizează strălucirea artistică a cetăţii (v. 22). Cât de împrăştiată a fost această ură nu ştim. În cazul acesta motivul este simplu. Roma deja a băut „sângele martirilor lui Isus" (Apocalipsa 17:6).

II. Originea creştinismului la Roma

Din conţinutul Noului Testament, nu este clar cum s-a stabilit cercul creştinilor în Roma şi nici dacă au alcătuit o biserică propriu-zisă. Nu există nici o referinţă neechivocă cu privire la vreo întâlnire sau activitate a bisericii ca atare, cu atât mai puţin sunt menţionaţi episcopi sau sacramente. Biserica din Roma pur şi simplu nu apare în documentele noastre. Trebuie afirmat că aceasta nu înseamnă că nu ea se formase încă. S-ar putea ca biserica să nu fi fost în strânsă legătură cu Pavel, în jurul căruia se orientează majoritatea informaţiilor noastre.

Prima legătură cunoscută a lui Pavel cu Roma a fost când el i-a întâlnit pe Acuila şi Priscila la Corint (Faptele Apostolilor 18:2). Ei părăsiseră oraşul ca rezultat al expulzării iudeilor de către Claudius. Deoarece nu se afirmă că ei erau deja creştini, întrebarea rămâne deschisă. Suetonius spune (Claudius, 25) că problema din Roma a fost cauzată de un anume Chrestus. Încât acest nume ar putea fi o variantă a lui Christus, s-a dezbătut deseori dacă creştinismul ajunsese deja în Roma. Suetonius, cu toate acestea, ştia despre creştinism, şi, chiar dacă a făcut o greşeală, agitaţia în legătură cu Christus ar putea fi cauzată de orice mişcare mesianică iudaică, şi nu în mod numai de creştini. Nu găsim nici o insinuare în Epistola către romani că ar fi existat vreun conflict între iudeii şi creştinii din Roma, iar când Pavel însuşi a ajuns la Roma comandanţii iudei au profesat o ignoranţă personală cu privire la sectă (Faptele Apostolilor 28:22). Aceasta nu numai că face improbabilă existenţa unei ciocniri, ci pune şi mai mult accent pe natura organizaţiei creştinilor la Roma, deoarece ştim că în această fază exista o comunitate considerabilă acolo.

Câţiva ani după ce i-a întâlnit pe Acuila şi Priscila, Pavel s-a hotărât că trebuie să „vadă şi Roma" (Faptele Apostolilor 19:21). Când a scris el epistola, la puţin timp după aceea, planul său a fost să-şi viziteze prietenii din oraş în drum spre Spania (Romani 15:24). Sunt numiţi o serie considerabilă dintre aceştia (cap. 16); au fost acolo „mulţi ani" (Romani 15:23), şi erau foarte cunoscuţi în cercurile creştine din străinătate (Romani 1:8). Referinţa lui Pavel la faptul că el „nu zideşte pe temelia pusă de altul" (Romani 15:20) nu se referă în mod necesar la situaţia din Roma; înseamnă numai că acesta este motivul pentru care el a petrecut atâta timp în lucrarea sa din străinătate (Romani 15:22-23); cu siguranţă, autoritatea pe care el o asumă în epistolă face ca alternativa unui alt conducător să fie puţin probabilă. Cea mai naturală supoziţie, din dovezile interne, este că Pavel scrie unui grup de persoane care se adunaseră în Roma de-alungul anilor şi care avuseseră o formă de legătură cu el în diversele biserici fondate de el. Un număr dintre ei sunt descrişi ca şi „neamurile" lui, alţii au lucrat cu el în trecut. El le prezintă pe o nouă venită (Romani 16:1). Cu toate că acestea sunt simple nume romane, trebuie să presupunem că ei sunt străini recent încetăţeniţi, sau cel puţin că majoritatea dintre ei nu sunt Romani, deoarece referinţele lui Pavel la guvern fac aluzie la venitul şi puterile de taxare în special asupra celor care nu erau romani (Romani 13:4,7). Cu toate că unii sunt iudei, grupul pare să aibe o viaţă aparte de comunitatea iudaică (cap. 12). Referinţa în cel puţin cinci cazuri la unităţi de căminuri (Romani 16:5, 10-11, 14-15) sugerează că aceasta poate să fi fost baza asociaţiei lor.

Când Pavel a ajuns în final la Roma cu mulţi ani mai târziu, îl întâlniseră pe drum „fraţii" (Faptele Apostolilor 28:15). Totuşi, ei nu mai apar din nou, nici în legătură cu afacerile lui Pavel cu autorităţile iudaice, şi nici, după cum spun documentele, în timpul întemniţării sale de doi ani. Cele şapte scrisori care se pare că aparţin acestei perioade conţin uneori saluturi de la „fraţi", cu toate că se preocupă în primul rând de mesaje personale. Referinţa la predicatorii rivali (Filipeni 1:15) este cea mai apropiată dovadă din NT cu privire la o contribuţie ne-paulină la creştinătatea romană. Pe de altă parte, supoziţia existenţei unei biserici organizate de Pavel în mod independent, ar putea să explice caracterul amorf al creştinătăţii romane în scrierile lui.

III. A fost Petru vreodată la Roma?

Există o tradiţie care datează de la sfârşitul secolului al 2-lea d.Cr. conform căreia Petru a lucrat în Roma şi a murit acolo ca martir, şi în secolul al 4-lea s-a susţinut că el a fost primul episcop al bisericii romane. Aceste tradiţii nu au fost niciodată dezbătute în antichitate şi nu sunt inconsecvenţe cu datele existente în Noul Testament. Pe de altă parte, nici o afirmaţie din Noul Testament nu le sprijină în mod pozitiv. Majoritatea cercetătorilor Bibliei presupun că „Babilonul" (1 Petru 5:13) este o desemnare criptică pentru Roma, însă, cu toate că există paralele pentru aceasta în literatura apocaliptică, este greu să ne dăm seama de ce era nevoie de discreţie în scrisoare, şi de asemenea, pe cine ar fi putut să amăgească o astfel de modificare, când semnificaţia era atât de limpede pentru un cerc atât de mare de cititori. Aşa-numita Prima epistolă a lui Clement, scrisă când amintirea apostolilor mai era era încă proaspătă în mintea membrilor bisericii din Roma care mai trăiau, se referă atât la Petru cât şi la Pavel folosind termeni care implică faptul că amândoi au murit acolo ca şi martiri. Realitatea supărătoare că acest fapt nu este afirmat în mod pozitiv poate, bineînţeles, să însemne pur şi simplu că era ceva de la sine înţeles. Din ne vine informaţia că existau „trofee" cu Petru pe dealul Vaticanului şi cu Pavel pe drumul către Ostia. Plecând de la premisa că acestea erau morminte, cele două biserici care poartă numele apostolilor au fost ridicate deasupra lor mai târziu. Excavaţiile de la Vatican au descoperit un monument care ar putea la fel de bine să fie „trofeul" din secolul al 2-lea cu privire la Petru. Este asociat cu un loc de îngropare care era folosit pe la sfârşitul primului secol.

Încă ne lipseşte orice urmă pozitivă referitor la prezenţa lui Petru în Roma. Excavaţiile întăresc tradiţia literară, bineînţeles, şi în absenţa altor dovezi trebuie să acceptăm posibilitatea distinctă că Petru a murit la Roma. Faptul că el a fondat biserica de acolo şi că a condus-o pentru o perioadă de vreme se bucură de şi mai puţin sprijin în tradiţie, şi este confruntat cu obstacolul aproape insurmontabil al tăcerii epistolelor pauline.

Tradiţia martirajului apostolilor este sprijinită de o ocazie funestă a masacrului din anul 64 d.Cr. (*NERO). Scrierile lui Tacitus (Analele 15.44) şi nota mai scurtă a lui Suetonius (Nero 16) ne furnizează numeroase detalii surprinzătoare despre comunitatea creştină din Roma. Numărul membrilor ei este descris ca fiind foarte mare. Legătura lor cu Isus este înţeleasă foarte clar, şi totuşi ea se deosebeşte de iudaism. Este obiectivul unor sentimente generale de teamă şi dezgust, pentru motive care nu sunt explicate, la care se adugă şi o referire la „ura faţă de rasa umană". Astfel, atrocităţile demenţiale ale lui Nero nu fac decât să accentueze repulsia cu care au fost priviţi creştinii în această metropolă a lumii.

BIBLIOGRAFIE
Vezi *IMPERIUL ROMAN. J.P.V.D. Balsdon, Life and Leisure in Ancient Rome, 1974; O. Cullman, Peter: Disciple, Apostle, Martyr, 1962.

E.A.J.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: