război
RĂZBOI. Ebr. milhama, apare de
313 ori în VT, din laham, „a lupta"; comp. cu termenul arab lahama,
„a aranja apropiat", descriind armata în poziţie de bătaie (BDB). Îa NT
corespondentul este polemos, folosit de 18 ori.
I. Importanţa strategică a Palestinei
Poziţia Palestinei în relaţie cu Mesopotamia şi
Egiptul era într-adevăr o poziţie axială. Şi existenţa marelui deşert arab
între aceste două centre ale civilizaţiei a asigurat realizarea contactului
aproape întotdeauna prin Palestina. Acest contact era adesea duşmănos, astfel
încât Palestina nu a putut să evite a fi locul de desfăşurare a războiului - şi
premiul de război - o perioadă considerabilă în timpul ultimelor două milenii
î.Cr. La aceasta se adaugă faptul că poporul Israel şi-a asigurat un regat al
lor doar începând un război de cucerire şi că o dată ce au instaurat acest
regat, a trebuit să se angajeze în războaie de apărare, pentru a-i ţine la
distanţă pe filisteni, care îşi reclamau drepturile asupra Canaanului. În
acelaşi timp, expansiunea teritorială a lui David s-a realizat prin angajarea
în acţiuni militare dincolo de graniţele Israelului. Totuşi, epoca imperială a
fost de scurtă durată, iar împărăţiile împărţite ale Israelului şi ale lui Iuda
aveau să ajungă curând să se apere de vecinii lor apropiaţi şi, în final, de
neînduplecata forţă a Asiriei şi a Babilonului. Prin urmare, nu este de mirare
că războiul pândeşte la tot pasul în paginile VT.
II. Războiul şi religia
În general, în Orientul Apropiat războiul era o
acţiune sacră, în care intra în joc, în mare măsură, onoarea zeului naţional.
Concepţia scriitorilor VT prezintă o superficială asemănare cu această
caracteristică. Deosebirea era că Dumnezeul lui Israel este transcendent şi nu
Se ridică şi cade o dată cu soarta poporului Său. Cu toate acestea El este
„Dumnezeul oştirii lui Israel (1 Samuel 17:45) şi este mult mai implicat în
luptele poporului Său decât se credea că este implicat Marduc sau Asur (comp. 2
Cronici 20:22). Dumnezeu Însuşi este descris ca un „războinic" (Exod 15:3;
Isaia 42:13) iar unul din titlurile lui este „Domnul oştirilor". Este
posibil ca acesta din urmă să se refere la oştirea cerurilor (1 Împăraţi 22:19)
sau la armata poporului Israel (1 Samuel 17:45). Dumnezeu a fost Cel care a
condus armatele lui Israel în bătălie (Judecători 4:14), astfel încât relatarea
mai timpurie a triumfurilor repurtate de Israel s-a numit „Cartea războaielor
Domnului” (Numeri 21:14). Într-adevăr, în fiecare fază de pregătire pentru
luptă s-a recunoscut dependenţa lui Israel de Dumnezeu. În primul rând, se
întrebau dacă acela era momentul oportun pentru atac (2 Samuel 5:23-24); apoi
trebuiau oferite jertfe. Atât de importante erau aceste operaţii preliminare
încât Saul, în disprerarea lui şi-a arogat lui însuşi funcţia de preot ca nu
cumva să înceapă bătălia înainte de a fi căutat să obţină favoarea din partea
Domnului (1 Samuel 13:8-12).
Strigătul de război avea o semnificaţie religioasă
(Judecători 7:18-20) iar, ulterior, aclama prezenţa lui Dumnezeu, simbolizată
în chivotul legământului (1 Samuel 4:5-6; comp. maniera în care a fost salutată
sosirea chivotului în Ierusalim, 2 Samuel 6:15). Din cauza prezenţei divine,
israeliţii au putut să intre în bătălie încrezători în victorie (Judecători
3:28; 1 Cronici 5:22), chiar dacă trebuiau invocate forţele naturii, pentru a
asigura victoria (Iosua 10:11-14).
După bătălie se întâmpla adesea ca israeliţii să
respecte o „interdicţie" (herem), care însemna că o întreagă
cetate, ţară, naţiune şi posesiuni erau puse deoparte pentru Dumnezeu. Nici
unui israelit nu-i era îngăduit să-şi însuşească pentru nevoile sale personale
ceva dintr-un loc pus sub interdicţie; nerespectarea acestei prevederi atrăgea
cele mai drastice consecinţe (Iosua 7; 1 Samuel 15). Uneori interdicţia nu era
atât de cuprinzătoare ca în cazul Ierihonului (Iosua 6:18-24), însă întotdeauna
s-a enunţat dreptul lui Dumnezeu la roada victoriei. Interdicţia reprezenta
modalitatea lui Dumnezeu de a trata „nelegiuirea amoriţilor" şi are o
importanţă centrală pentru conceptul VT al „războiului sfânt". În plus,
chiar dacă printre israeliţi se descopereau tendinţe păgâne, comunitatea
vinovată era pasibilă de a fi pusă sub interdicţie (Deuteronom 13:12-18). Iar
dacă întreaga naţiune atrăgea asupra ei mânia lui Dumnezeu, atunci agenţii
pedepsei divine puteau fi tocmai păgânii pe care El îi abandonase iniţial
(Isaia 10:5-6; Habacuc 1:5-11). Punctul culminant este atins spre sfârşitul
perioadei monarhice, când Dumnezeu Îşi anunţă intenţia de a Se lupta împotriva
lui Iuda şi de partea Babilonului (Ieremia 21:5-7). Totuşi, pe o perioadă
considerabilă de timp comunitatea profetică s-a bucurat de o speranţă
încurajatoare - eradicarea războiului de pe pământ şi inaugurarea unei noi ere
de pace adusă de davidicul „Prinţ al păcii" (Isaia 9:6; comp. Isaia 2:4;
Mica 4:3).
III. Metoda de luptă
În perioada în care Israelul încă nu avea o armată
de sine stătătoare, miliţia naţională era chemată sub arme, prin sunetul
trompetei (Judecători 3:27) sau printr-un mesager (1 Samuel 11:7). Când erau în
ofensivă, israeliţii se bazau foarte mult pe spionajul militar (Iosua 2; 2
Împăraţi 6:8-12); întrucât nu se obişnuia să se declare război, avantajul celui
care ataca era cu atât mai mare. De obicei expediţiile erau întreprinse
primăvara, când drumurile erau mai practicabile (2 Samuel 11:1). Natural,
tactica depindea de teren şi de numărul de ostaşi, însă, în general, comandaţii
israeliţi au fost capabili, cel puţin în acţiunile lor defensive, să exploateze
superioritatea lor în privinţa cunoşterii geografiei locale. În cazul unei
confruntări directe, cum a fost aceea dintre Iosia şi faraonul Neco la Meghido,
se pare că israeliţilor nu le-a mers prea bine. Semnalizarea se făcea prin
trompetă, precum şi cu ajutorul focului - practică menţionată de una din
inscripţiile de pe ostraca de la *Lachiş. Metodele de război convenţionale sunt
toate reprezentate în VT; incursiunea (1 Samuel 14), asediul (1 Împăraţi 20:1)
şi ambuscada (Iosua 8) realizează împreună imaginea completă. (*ARMURĂ;
*ARMATĂ).
IV. Războiul în Noul Testament
Este cât se poate de clar că extinderea Împărăţiei
lui Cristos prin mijloace militare nu este concepţia ideală a NT. „Împărăţia
Mea nu este din lumea aceasta; (..) dacă ar fi Împărăţia mea din lumea aceasta,
slujitorii Mei s-ar fi luptat" (Ioan 18:36), a fost principiul enunţat de
Domnul nostru când a stat în faţa lui Pilat. Şi cuvintele Lui adresate lui
Petru, consemnate în Matei 26:52 aruncă o oarecare umbră asupra folosirii
oricărui fel de forţă, indiferent de împrejurări. Însă credinciosul este un
cetăţean a două lumi şi are îndatoriri faţă de ambele; producerea unei tensiuni
între cerinţele conflictuale este în special inevitabilă întrucât domniile
pământeşti au fost orânduite de Dumnezeu şi „nu degeaba poartă sabia"
(Romani 13:4). Pavel s-a folosit nu numai de cetăţenia romană ci şi de
protecţia trupelor romane, când viaţa i-a fost ameninţată în Ierusalim (Faptele
Apostolilor 21). Pioşenia nu era considerată incompatibilă cu urmarea unei
cariere militare, dimpotrivă, iar acei soldaţi care l-au întrebat pe Ioan
Botezătorul despre datoria lor, nu au fost sfătuiţi să iasă din armată (vezi
Faptele Apostolilor 10:1-2; Luca 3:14). Pe de altă parte trebuie să presupunem
că acea cauză care i-a unit pe vameşul Matei şi pe zelotul Simon între primii
doisprezece le-a impus la amândoi abandonarea ocupaţiilor lor anterioare. În
Biserica primară alegerea de către un creştin a unei cariere militare era
privită, în general, cu suspiciune; Tertullian este reprezentativ în concepţia
lui când afirmă că aceste două chemări sunt incompatibile, deşi aici îi
excludea pe cei care au ales cariera militară înainte de convertire.
Lupta creştinului este în primul rând o luptă
spirituală, iar el a fost echipat cu toată armura necesară pentru a obţine
victoria (Efeseni 6:10-20). Prin urmare, el trebuie să fie sub disciplina
militară şi, în acest sens NT abundă de dispoziţii date în termeni militari
(cf. 1 Timotei 1:18; 1 Petru 2:11). Bătălia critică a fost câştigată la Calvar
(Coloseni 2:15), astfel încât într-un pasaj ca Efeseni 6:10-20, accentul nu
cade atât de mult pe câştigarea unui nou teren, cât, mai curând pe păstrarea a
ceea ce a fost deja câştigat. Biruinţa finală şi completă va veni când Cristos
va fi descoperit din cer, la sfârşitul veacului (2 Tesaloniceni 1:7-10).
Bătălia finală între Cristos şi creaturile întunericului este descrisă în
capitolele 16, 19 şi 20 din Apocalipsa. O luptă decisivă se va da într-un loc
numit Armaghedon (Har-Maghedon) (Apocalipsa 16:16). Cea mai plauzibilă
explicaţie a numelui este aceea care îl corelează de dealul (ebr. har)
de la Meghido(n). Meghido a fost scena multor mari bătălii din istorie (comp. 2
Cronici 35:22) iar apariţia sa într-un context apocaliptic este cât se poate de
naturală. Pentru duşmanii lui Cristos, această întâlnire va însemna distrugere
(Apocalipsa 19:17-21). Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu Psalmul 110
şi o mulţime de pasaje din VT îşi găsesc împlinirea o dată cu începerea erei mesianice.
Vestitorii acelei epoci binecuvântate vor fi într-adevăr „războaie şi veşti de
războaie" (Matei 24:6), însă când va domni Mesia, „El va face ca domnia
Lui să crească" dându-i „o pace fără sfârşit" (Isaia 9:7).
V. Sulul de război de la Qumran
Printre primele suluri descoperite la Marea Moartă,
a fost unul denumit „Războiul fiilor luminii împotriva fiilor
întunericului."
Acesta este, fără îndoială, produsul unei
colectivităţi odinioară aşezate la Qumran, şi el dă direcţiuni colectivităţii
cu privire la un război prelungit, dintre forţele binelui - reprezentate de
sectarieni - şi de forţele răului. Războiul avea să fie purtat în conformitate
cu toate legile de război prevăzute de Moise şi, deşi victoria este
prestabilită de Dumnezeu, aveau să urmeze obstacole serioase. Printre
principalii „fii ai întunericului" sunt cei numiţi „Chitim", aceştia
fiind aproape sigur identificaţi cu Romanii. Se pare că acest sul a fost unul
dintre produsele cele mai exotice ale epocii dominaţiei romane asupra
Palestinei, o epocă în care apocalipticul era foarte preţuit iar aşteptarea
mesianică era foarte ferventă.
BIBLIOGRAFIE
G. von Rad, Der heilige Krieg im alten Israel,
1951; Y. Yadin, The Scroll of the War of the Sons of Light against the Sons
of Darkness, 1962; idem, The Art of Warfare in Biblical Lands, 1963;
R. de Vaux, Ancient Israel, 1965, p.247-267; C. Brown, J. Watts,
„War" NIDNTT 3, p. 958-967; M. Langley, „Jesus and Revolution",
NIDNTT 3, p. 967-981.
R.P.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu