război



RĂZBOI. Ebr. milhama, apare de 313 ori în VT, din laham, „a lupta"; comp. cu termenul arab lahama, „a aranja apropiat", descriind armata în poziţie de bătaie (BDB). Îa NT corespondentul este polemos, folosit de 18 ori.

I. Importanţa strategică a Palestinei

Poziţia Palestinei în relaţie cu Mesopotamia şi Egiptul era într-adevăr o poziţie axială. Şi existenţa marelui deşert arab între aceste două centre ale civilizaţiei a asigurat realizarea contactului aproape întotdeauna prin Palestina. Acest contact era adesea duşmănos, astfel încât Palestina nu a putut să evite a fi locul de desfăşurare a războiului - şi premiul de război - o perioadă considerabilă în timpul ultimelor două milenii î.Cr. La aceasta se adaugă faptul că poporul Israel şi-a asigurat un regat al lor doar începând un război de cucerire şi că o dată ce au instaurat acest regat, a trebuit să se angajeze în războaie de apărare, pentru a-i ţine la distanţă pe filisteni, care îşi reclamau drepturile asupra Canaanului. În acelaşi timp, expansiunea teritorială a lui David s-a realizat prin angajarea în acţiuni militare dincolo de graniţele Israelului. Totuşi, epoca imperială a fost de scurtă durată, iar împărăţiile împărţite ale Israelului şi ale lui Iuda aveau să ajungă curând să se apere de vecinii lor apropiaţi şi, în final, de neînduplecata forţă a Asiriei şi a Babilonului. Prin urmare, nu este de mirare că războiul pândeşte la tot pasul în paginile VT.

II. Războiul şi religia

În general, în Orientul Apropiat războiul era o acţiune sacră, în care intra în joc, în mare măsură, onoarea zeului naţional. Concepţia scriitorilor VT prezintă o superficială asemănare cu această caracteristică. Deosebirea era că Dumnezeul lui Israel este transcendent şi nu Se ridică şi cade o dată cu soarta poporului Său. Cu toate acestea El este „Dumnezeul oştirii lui Israel (1 Samuel 17:45) şi este mult mai implicat în luptele poporului Său decât se credea că este implicat Marduc sau Asur (comp. 2 Cronici 20:22). Dumnezeu Însuşi este descris ca un „războinic" (Exod 15:3; Isaia 42:13) iar unul din titlurile lui este „Domnul oştirilor". Este posibil ca acesta din urmă să se refere la oştirea cerurilor (1 Împăraţi 22:19) sau la armata poporului Israel (1 Samuel 17:45). Dumnezeu a fost Cel care a condus armatele lui Israel în bătălie (Judecători 4:14), astfel încât relatarea mai timpurie a triumfurilor repurtate de Israel s-a numit „Cartea războaielor Domnului” (Numeri 21:14). Într-adevăr, în fiecare fază de pregătire pentru luptă s-a recunoscut dependenţa lui Israel de Dumnezeu. În primul rând, se întrebau dacă acela era momentul oportun pentru atac (2 Samuel 5:23-24); apoi trebuiau oferite jertfe. Atât de importante erau aceste operaţii preliminare încât Saul, în disprerarea lui şi-a arogat lui însuşi funcţia de preot ca nu cumva să înceapă bătălia înainte de a fi căutat să obţină favoarea din partea Domnului (1 Samuel 13:8-12).

Strigătul de război avea o semnificaţie religioasă (Judecători 7:18-20) iar, ulterior, aclama prezenţa lui Dumnezeu, simbolizată în chivotul legământului (1 Samuel 4:5-6; comp. maniera în care a fost salutată sosirea chivotului în Ierusalim, 2 Samuel 6:15). Din cauza prezenţei divine, israeliţii au putut să intre în bătălie încrezători în victorie (Judecători 3:28; 1 Cronici 5:22), chiar dacă trebuiau invocate forţele naturii, pentru a asigura victoria (Iosua 10:11-14).

După bătălie se întâmpla adesea ca israeliţii să respecte o „interdicţie" (herem), care însemna că o întreagă cetate, ţară, naţiune şi posesiuni erau puse deoparte pentru Dumnezeu. Nici unui israelit nu-i era îngăduit să-şi însuşească pentru nevoile sale personale ceva dintr-un loc pus sub interdicţie; nerespectarea acestei prevederi atrăgea cele mai drastice consecinţe (Iosua 7; 1 Samuel 15). Uneori interdicţia nu era atât de cuprinzătoare ca în cazul Ierihonului (Iosua 6:18-24), însă întotdeauna s-a enunţat dreptul lui Dumnezeu la roada victoriei. Interdicţia reprezenta modalitatea lui Dumnezeu de a trata „nelegiuirea amoriţilor" şi are o importanţă centrală pentru conceptul VT al „războiului sfânt". În plus, chiar dacă printre israeliţi se descopereau tendinţe păgâne, comunitatea vinovată era pasibilă de a fi pusă sub interdicţie (Deuteronom 13:12-18). Iar dacă întreaga naţiune atrăgea asupra ei mânia lui Dumnezeu, atunci agenţii pedepsei divine puteau fi tocmai păgânii pe care El îi abandonase iniţial (Isaia 10:5-6; Habacuc 1:5-11). Punctul culminant este atins spre sfârşitul perioadei monarhice, când Dumnezeu Îşi anunţă intenţia de a Se lupta împotriva lui Iuda şi de partea Babilonului (Ieremia 21:5-7). Totuşi, pe o perioadă considerabilă de timp comunitatea profetică s-a bucurat de o speranţă încurajatoare - eradicarea războiului de pe pământ şi inaugurarea unei noi ere de pace adusă de davidicul „Prinţ al păcii" (Isaia 9:6; comp. Isaia 2:4; Mica 4:3).

III. Metoda de luptă

În perioada în care Israelul încă nu avea o armată de sine stătătoare, miliţia naţională era chemată sub arme, prin sunetul trompetei (Judecători 3:27) sau printr-un mesager (1 Samuel 11:7). Când erau în ofensivă, israeliţii se bazau foarte mult pe spionajul militar (Iosua 2; 2 Împăraţi 6:8-12); întrucât nu se obişnuia să se declare război, avantajul celui care ataca era cu atât mai mare. De obicei expediţiile erau întreprinse primăvara, când drumurile erau mai practicabile (2 Samuel 11:1). Natural, tactica depindea de teren şi de numărul de ostaşi, însă, în general, comandaţii israeliţi au fost capabili, cel puţin în acţiunile lor defensive, să exploateze superioritatea lor în privinţa cunoşterii geografiei locale. În cazul unei confruntări directe, cum a fost aceea dintre Iosia şi faraonul Neco la Meghido, se pare că israeliţilor nu le-a mers prea bine. Semnalizarea se făcea prin trompetă, precum şi cu ajutorul focului - practică menţionată de una din inscripţiile de pe ostraca de la *Lachiş. Metodele de război convenţionale sunt toate reprezentate în VT; incursiunea (1 Samuel 14), asediul (1 Împăraţi 20:1) şi ambuscada (Iosua 8) realizează împreună imaginea completă. (*ARMURĂ; *ARMATĂ).

IV. Războiul în Noul Testament

Este cât se poate de clar că extinderea Împărăţiei lui Cristos prin mijloace militare nu este concepţia ideală a NT. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta; (..) dacă ar fi Împărăţia mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat" (Ioan 18:36), a fost principiul enunţat de Domnul nostru când a stat în faţa lui Pilat. Şi cuvintele Lui adresate lui Petru, consemnate în Matei 26:52 aruncă o oarecare umbră asupra folosirii oricărui fel de forţă, indiferent de împrejurări. Însă credinciosul este un cetăţean a două lumi şi are îndatoriri faţă de ambele; producerea unei tensiuni între cerinţele conflictuale este în special inevitabilă întrucât domniile pământeşti au fost orânduite de Dumnezeu şi „nu degeaba poartă sabia" (Romani 13:4). Pavel s-a folosit nu numai de cetăţenia romană ci şi de protecţia trupelor romane, când viaţa i-a fost ameninţată în Ierusalim (Faptele Apostolilor 21). Pioşenia nu era considerată incompatibilă cu urmarea unei cariere militare, dimpotrivă, iar acei soldaţi care l-au întrebat pe Ioan Botezătorul despre datoria lor, nu au fost sfătuiţi să iasă din armată (vezi Faptele Apostolilor 10:1-2; Luca 3:14). Pe de altă parte trebuie să presupunem că acea cauză care i-a unit pe vameşul Matei şi pe zelotul Simon între primii doisprezece le-a impus la amândoi abandonarea ocupaţiilor lor anterioare. În Biserica primară alegerea de către un creştin a unei cariere militare era privită, în general, cu suspiciune; Tertullian este reprezentativ în concepţia lui când afirmă că aceste două chemări sunt incompatibile, deşi aici îi excludea pe cei care au ales cariera militară înainte de convertire.

Lupta creştinului este în primul rând o luptă spirituală, iar el a fost echipat cu toată armura necesară pentru a obţine victoria (Efeseni 6:10-20). Prin urmare, el trebuie să fie sub disciplina militară şi, în acest sens NT abundă de dispoziţii date în termeni militari (cf. 1 Timotei 1:18; 1 Petru 2:11). Bătălia critică a fost câştigată la Calvar (Coloseni 2:15), astfel încât într-un pasaj ca Efeseni 6:10-20, accentul nu cade atât de mult pe câştigarea unui nou teren, cât, mai curând pe păstrarea a ceea ce a fost deja câştigat. Biruinţa finală şi completă va veni când Cristos va fi descoperit din cer, la sfârşitul veacului (2 Tesaloniceni 1:7-10). Bătălia finală între Cristos şi creaturile întunericului este descrisă în capitolele 16, 19 şi 20 din Apocalipsa. O luptă decisivă se va da într-un loc numit Armaghedon (Har-Maghedon) (Apocalipsa 16:16). Cea mai plauzibilă explicaţie a numelui este aceea care îl corelează de dealul (ebr. har) de la Meghido(n). Meghido a fost scena multor mari bătălii din istorie (comp. 2 Cronici 35:22) iar apariţia sa într-un context apocaliptic este cât se poate de naturală. Pentru duşmanii lui Cristos, această întâlnire va însemna distrugere (Apocalipsa 19:17-21). Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu Psalmul 110 şi o mulţime de pasaje din VT îşi găsesc împlinirea o dată cu începerea erei mesianice. Vestitorii acelei epoci binecuvântate vor fi într-adevăr „războaie şi veşti de războaie" (Matei 24:6), însă când va domni Mesia, „El va face ca domnia Lui să crească" dându-i „o pace fără sfârşit" (Isaia 9:7).

V. Sulul de război de la Qumran

Printre primele suluri descoperite la Marea Moartă, a fost unul denumit „Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului."

Acesta este, fără îndoială, produsul unei colectivităţi odinioară aşezate la Qumran, şi el dă direcţiuni colectivităţii cu privire la un război prelungit, dintre forţele binelui - reprezentate de sectarieni - şi de forţele răului. Războiul avea să fie purtat în conformitate cu toate legile de război prevăzute de Moise şi, deşi victoria este prestabilită de Dumnezeu, aveau să urmeze obstacole serioase. Printre principalii „fii ai întunericului" sunt cei numiţi „Chitim", aceştia fiind aproape sigur identificaţi cu Romanii. Se pare că acest sul a fost unul dintre produsele cele mai exotice ale epocii dominaţiei romane asupra Palestinei, o epocă în care apocalipticul era foarte preţuit iar aşteptarea mesianică era foarte ferventă.

BIBLIOGRAFIE
G. von Rad, Der heilige Krieg im alten Israel, 1951; Y. Yadin, The Scroll of the War of the Sons of Light against the Sons of Darkness, 1962; idem, The Art of Warfare in Biblical Lands, 1963; R. de Vaux, Ancient Israel, 1965, p.247-267; C. Brown, J. Watts, „War" NIDNTT 3, p. 958-967; M. Langley, „Jesus and Revolution", NIDNTT 3, p. 967-981.

R.P.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: