răsplată



RĂSPLATĂ. Există treisprezece rădăcini ebr. în VT cu sensul de „răsplată" dintre care sakal şi sohad sunt cele mai importante. În gr. este folosit verbul apodidömi şi substantivul misthos. Toate au înţelesul de plată, angajare sau retribuţie, şi există cazuri în care „răsplată" este folosit ca plată pentru depunerea unei munci cinstite (1 Timotei 5:18) precum şi ca dar primit pe nedrept, adică cu semnificaţia de dar obţinut prin luare de mită (Mica 3:11).

1. Orice răsplată depinde în ceea ce priveşte semnificaţia ei de caracterul celui care o dă, iar răsplătirile lui Dumnezeu de care se ocupă cel mai mult scriitorii Bibliei, atât sub formă de binecuvântări, cât şi de pedepse, sunt manifestări ale dreptăţii Lui, adică ale Lui (de ex. Psalmul 58:11) şi nu pot fi separate de legământ (Deuteronom 7:10) la care sunt anexate poruncile Lui. Astfel, a doua poruncă face legătura între pedeapsa neascultării şi geloziia lui Dumnezeu şi, de asemenea, între răsplătirea ascultării şi mila Lui (Exod 20:5). Deuteronom 28 explică binecuvântările lui Israel ca o consecinţă a respectării legământului, o temă dezvoltată de prorocii de mai târziu (de ex. Isaia 65:6-7; 66:6). Faptul că ascultarea de Dumnezeu avea să aducă răsplătiri vremelnice este un lucru evident pe tot parcursul Bibliei, dar din învăţătura prezentată în Deuteronom 28 s-au tras şi două concluzii greşite şi anume: (1) că neprihănirea este automat răsplătită material şi (2) că suferinţa este un semn cert al păcatului (Iov; Psalmul 37; 73 reflectă tensiunea creată de aceste deducţii greşite, iar Eclesiastul 8:14 marchează un extrem cinicism). Totuşi trebuie notat că în VT chiar Dumnezeu Însuşi şi mântuirea Lui sunt cunoscute ca răsplata supremă (Isaia 62:10-12; Psalmul 63:3), mai curând decât darurile Lui.

2. Isus le-a promis ucenicilor Lui o răsplătire (Marcu 9:41; 10:29; Matei 5:3-12), atât de mult legată de renunţarea la sine şi suferinţa pentru Evanghelie, încât să prevină formarea unei atitudini de mercenar. El a anihilat conceptul fariseic al serviciului meritoriu (Luca 17:10) şi a descurajat dorinţa obţinerii unei răsplătiri omeneşti (Matei 6:1), întrucât Tatăl reprezintă cea mai bună răsplată a ucenicului. Isus arată că răsplata este inseparabilă de Sine Însuşi şi de Dumnezeu, iar apostolii s-au străduit să stabilească o completă dependenţă a supunerii şi a credinţei omului de mila şi harul Lui (Romani 4:4; 6:23). Faptele sunt, desigur, importante şi, ca atare, şi răsplata, însă doar ca un indice al credinţei vii (Iacov 2:14-16; Ioan 6:28), nu ca o bază de revendicare înaintea lui Dumnezeu. Răsplata mântuirii în Cristos începe în timp (2 Corinteni 5:5) iar împlinirea ei este căutată după judecată (răsplătirea şi pedeapsa finală), când cei cu care s-a încheiat legământul intră în deplina bucurie a prezenţei lui Dumnezeu, care este răsplata lor permanentă (Apocalipsa 21:3).

BIBLIOGRAFIE
Arnt (la termenul misthos) J.-J. von Allmen, Vocabulary of the Bible, 1958, (la termenul "reward"; K.E. Kiek, The Vision of God (versiune abreviată), 1934, p. 69-76; P.C. Böttger ş.a., NIDNTT 3, P. 134-145.

M.R.W.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: