pustia exodului



PUSTIA EXODULUI.

I. Limite

După ce au părăsit Egiptul trecând Marea Roşie (Exod 14:10; 15:25) şi până când, în final, au trecut pe lângă Edom şi Moab pentru a ajunge la Iordan (Numeri 20 ş.urm.), Israel a petrecut mulţi ani în teritoriul care cuprindea (1) Peninsula Sinai, flacantă de Golful Suez şi Golful Aqaba şi care era separată de Mediterană la N prin ţinutul nisipos al filistenilor care făcea legătura între Egipt şi Palestina, (2) lunga vale Araba, care se întinde spre S, de la Marea Moartă până la Golful Aqaba, şi (3) Pustia Sin, la S de Beer-Şeba.

II. Aspecte fizice

Drumul din Egipt pe calea care străbătea ţinutul filistenilor, spre Rafia (Rafa) şi Gaza, este paralel cu coasta Mediteranei, trecând prin partea de N a unui deşert arid şi nisipos - pustia *Şur - care se întinde între limitele Canalului Suez de astăzi şi Wadi el-’Arish (Râul *Egiptului), iar apoi prin ţinutul cultivabil care devine tot mai evident între El-’Arish şi Gaza (*NEGEV; cf. A.H. Gardiner, JEA 6, 1920, p. 114-115; C.S. Jarvis, Yesterday and Today in Sinai, 1931, p. 107); la 30-60 km S de coastă, drumul ceteşte din calea pustiei Şur, din Egipt spre regiunea Cadeşului şi la NE de Beer-Şeba. La S de drumul acesta se înalţă treptat dealurile şi văile platoului de piatră calcaroasă numit Et-Tih, care, faţă de o linie de bază imaginară trasată între capurile Golfului Suez şi a Golfului Aqaba, ocupă un semicerc mare care se proiectează în Peninsula Sinai. Platoul era străbătut spre Aqaba de o rută comercială. La S de platou există o zonă în formă de triunghi din granit, gresie şi alte roci dure, cristaline care formează un lanţ muntos, care la rândul lui include tradiţionalul Mt. Sinai, mai multe vârfuri până la 2.000 de m. Această regiune este separată în partea de NV şi NE de platoul de calcar prin dealuri de gresie conţinând zăcăminte de cupru şi de turcoază. În E, platoul de calcar Et-Tih face loc rocilor amestecate şi văilor din partea de S a Neghevului, învecinate de Valea Araba, între Marea Moartă şi Golful Aqaba.

Există fântâni şi izvoare la intervale de o zi, toate pe coasta de V, de la Suez la Merkhah; stratul freatic este de obicei aproape de suprafaţa solului nisipos. Văile au de obicei o vegetaţie săracă; acolo unde există mai multe izvoare cu caracter permanent, mai cu seamă în larga Vale Feiran (cea mai bună oază din Sinai), vegetaţia este în mod corespunzător, mai bogată. Există un anotimp mai ploios (de circa 20 de zile) în timpul iernii, cu pâclă, ceaţă şi rouă.

În trecut, tamariscul şi arborii de acacia au fost distruşi în masă şi în mod constant pentru lemne de foc şi pentru cărbune, acacia fiind exportat constant în Egipt, în sec. al 19-lea (Stanley, Sinai and Palestina, 1905 edn., p. 25). Astfel, este posibil ca în trecut Peninsula Sinai să fi avut mai multă vegetaţie în văi şi, în consecinţă, mai multe ploi; dar se pare că din antichitate şi până în zilele noastre nu a existat nici o schimbare fundamentală în ce priveşte clima.

III. Traseul călătoriilor

Ruta exactă pe care a parcurs-o Israel de la Marea Roşie (dintre Qantara şi Suez; *MAREA MOARTĂ) spre graniţele ţării Moabului este încă nesigură, deoarece majoritatea numelor locurilor de oprire a israeliţilor nu au supravieţuit în fluida şi descriptiva nomenclatură arabă de mai târziu a Peninsulei Sinai. Multor locuri de poposire li s-a dat nume de către israeliţi, în funcţie de evenimentele care au avut loc în călătoriile lor, de ex. Chibrot-Hataava, „mormintele lăcomiei" (Numeri 11:34), şi ei nu au lăsat pe nimeni în urmă care să perpetueze aceste nume. În plus, tradiţia care există în prezent referitor la Mt. Sinai (Gebel Musa şi împrejurimile), nu au putut fi urmărite dincolo de primele secole creştine; faptul acesta nu este nicidecum o dovadă că aceste tradiţii sunt greşite, dar nu ne permite nici să ne exprimăm cu siguranţă. Ruta tradiţională atribuită israeliţilor este o rută posibilă. Se consideră, de obicei, că din pustia Sur ei au trecut prin S, de-a lungul coastei de V a Peninsulei Sinai, Mara şi Elim fiind deseori plasate la ’Ain Hawarah, respectiv Wadi Gharandel. Faptul că, după Elim (Exod 16:1), tabăra a fost aşezată „lângă yam supi” (cuv. ebr. din Numeri 33:10), adică Marea Roşie, sau adoptând un înţeles mai larg Golful Suez (cf. *MAREA ROŞIE), indică clar că Israel a continuat să călătorească în partea de V a Peninsulei Sinai, şi nu s-a dus spre N, pe drumul filistenilor. Golful Aqaba este prea departe ca să poată fi yam sup din pasajul acesta. După o anumită perioadă, Israel a tăbărât la Dofca. Unii consideră că acest nume înseamnă „topitură" (G.E. Wright, Biblical Archaeology, 1957, p. 64; Wright şi Filson, Westminster Historical Atlas of the Bible, 1957, edn., p. 39) şi ca atare este localizat la centrul minier egiptean Serabit el-Khadim. Referitor la mineritul cuprului şi al turcoazei din regiunea respectivă, vezi Lucas, Ancient Egyptian Materials and Industries, 1962, p. 202-205, 404-405; J. Cerny, A.H. Gardiner şi T.E. Peet, Inscriptions of Sinai, 2, 1955, p. 5- 8.

Întrucât expediţiile egiptene nu au vizitat regiunea aceasta decât în timpul lunilor ianuarie-martie (rareori mai târziu), şi nu au locuit în permanenţă la aceste mine (cf. Petrie, Researches in Sinai, 1906, p. 169), israeliţii nu i-au întâlnit acolo, căci ei au plecat din Egipt în luna Abib (Exod 13:4), adică aproximativ în martie (cf. *URGIILE EGIPTULUI) şi au plecat din Elim cu o lună mai târziu (Exod 16:1), adică aprox. în aprilie. Totuşi, Dofca ar putea fi orice aşezare minieră din centura formaţiunilor de gresie bogate în zăcăminte metalifere, care se întinde la S, în partea centrală a Peninsulei Sinai. Refidimul este uneori identificat cu Wadi Feiran, alteori cu Wadi Refayid, iar Mt. Sinai cu vârfurile Gebel Musa (sau, mai puţin probabil, cu Mt. Serbal, lângă Feiran). Vezi lucrările lui Robinson, Lepsius, Stanley and Palmer (Bibliografia mai jos). Dincolo de Mt. Sinai, Dahab care este aşezat pe coasta de E, poate fi Di-Zahab (Deuteronom 1:1; această opinie este împărtăşită de Y. Aharoni, Antiquity and Survival, 2. 2/3, 1957, p. 289-290, fig. 7) - dacă aşa stau lucrurile, Huderah pe o altă rută, este mai puţin probabil Haţerotul din Numeri 11:35;33:17-18. Următoarele puncte fixe sunt Cadeş-Barnea (*CADEŞ) la limitele pustiei Sin şi Paran (Numeri 12:16; 13:26) la ’Ain Qudeirat sau ’Ain Qudeis şi regiunea învecinată, inclusiv ‘Ain Qudeirat şi Eţion-Gheber, la capul Golfului Aqaba (Numeri 33:35 ş.urm.).

Pentru fenomenul despicării pământului şi al înghiţirii lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16), o explicaţie foarte interesantă a fost dată de G. Hoit, Australian Biblical Review 7, 1959, p. 2-26, în special p. 19-26. Ea plasează acest incident în Velea Araba (vale creată în urma unor fisuri tectonice, n.tr.), între Marea Moartă şi Golful Aqaba. Aici pot fi găsite porţiuni netede care s-au format prin depozitarea mâlului, cunoscute ca şi kewirs. O crustă tare de noroi lutos acoperă un strat tare de sare şi noroi uscat pe jumătate, gros de aproximativ 30 cm, iar aceste două staturi acoperă o masă adâncă de noroi lichid. Când această pojghiţă este tare, se poate umbla pe ea fără frică, dar umiditatea ridicată (în special în timpul ploilor), sparge această crustă şi transformă întreg amestecul într-un noroi lipicios. Datan, Abiram, Core şi cei din tabăra lor s-au retras probabil din tabăra israeliţilor pe unul din aceste locuri înşelătoare, acoperite de pojghiţa tare de noroi uscat. După anii mulţi petrecuţi în Peninsula Sinai şi în Madian (Exod 2-4), Moise a învăţat probabil despre acest fenomen, dar nu şi israeliţii. Când s-a apropiat o furtună, el a văzut pericolul şi i-a chemat pe israeliţi să se îndepărteze de corturile celor răzvrătiţi. Pojghiţa s-a rupt şi răzvrătiţii, familiile lor împreună cu averile lor au fost înghiţiţi toţi de acest noroi. Apoi a venit furtuna, şi cei 250 de bărbaţi cu cădelniţele au fost loviţi de trăznet - loviţi de focul Domnului.

G. Hort crede că acest incident a avut loc la Cadeş-Barnea, şi de aceea susţine că acest loc, Cadeş, ar trebui plasat în Valea Araba. Dar avem motive să plasăm Cadeşul şi în regiunea ‘Ain Qudeis şi ‘Ain Qudeirat şi, de fapt, Numeri 16 nu precizează că răscoala lui Core, Datan şi Abiram ar fi avut loc la Cadeş. Ar trebui observat faptul că relatarea celor două răzvrătiri din Numeri 16 şi a sfârşitului lor îngrozitor are sens numai dacă le luăm împreună şi numai astfel concordă cu fenomenele fizice în discuţie; presupusele surse obţinute prin analiza literară documentară convenţională ne furnizează tablouri fragmentare care nu corespund nici unei realităţi cunoscute.

Lista lungă de nume din Numeri 332:19-35 se referă la întreaga perioadă de 38 de ani de călătorie, şi nu se poate considera că se referă la incidentul de faţă. Ruta precisă pe lângă Edom (Numeri 20:22 ş.urm.; 21; 33:38-44) este de asemenea obscură. Unele incidente din aceste călătorii lungi reflectă fenomenele naturale din regiunea respectivă. Fenomenul repetat al apei care ţâşneşte din stânca lovită (Exod 17:1-7; Numeri 20:2-13) reflectă proprietăţile pe care le avea piatra de calcar din Sinai de a păstra apa: un ofiţer de armată a făcut să curgă odată o cantitate mare de apă când a lovit accidental o asemenea stâncă cu o spadă! Vezi Jarvis, Yesterday and Today in Sinai, 1931, p. 174-175. Săparea fântânilor, operaţiune care este menţionată în Numeri 21:16-18 (cf. Geneza 26:19) reflectă o cunoaştere a straturilor freatice din Sinai, Neghev şi partea de S a Transiordaniei (vezi cartea de mai sus şi N. Glueck, Rivers in the desert, 1959, p. 22). Relatarea cu privire la prinderea prepeliţelor (Exod 16:13; Numeri 11:31-35) a fost interpretată de unii ca posibilă numai în cazul în care israeliţii ar fi călătorit pe o rută de N, de-a lungul Mediteranei (de ex. Jarvis, op. cit., p. 169-170; cf. J. Bright, A History of Israel, 1960, p. 114, după J. Gray, VT 4, 1954, p. 148-154; G.E. Wright, Biblical Achaeology, 1957, p. 65). Dar ruta aceasta i-a fost interzisă în mod specific lui Israel (Exod 13:17 ş.urm.) şi, în orice caz, prepeliţele se aşează pe coasta mediteraniană a Peninsulei Sinai (venind din Europa) numai toamna şi în zorii zilei, în timp ce israeliţii le-au găsit primăvara, şi seara, în luna Abib sau după Abib, adică martie (Exod 16:13), iar apoi la un an şi o lună după aceea (Numeri 10:11; 11:31). Aceste două puncte exclud coasta Mediteranei din ruta lui Israel cu ocazia acestor două incidente, şi favorizează o rută prin partea de S, pe la Golful Suez şi Aqabah, prin Mt. Sinai. Prepeliţele se întorc în Europa primăvara - anotimpul când Israel le-a prins doi ani la rând - pe deasupra părţii de N a Golfului Suez şi Aqabah, şi seara (Lucas, The Route of Exodus, 1938, p. 58-63 şi ref., şi p. 81, subliniind Aqabah, în detrimentul Suezului).

Un număr mai restrâns de cercetători ai Scripturii împărtăşesc punctul de vedere conform căruia Israel a traversat Peninsula Sinai mai direct, spre capul Golfului Aqabah şi plaseasă Mt. Sinai în Madian. Printre cei care au adus cele mai puternice argumente în favoarea acestui punct de vedere este Lucas (The Route of the Exodus, 1938) care nu invocă prezenţa unor vulcani activi, inexistenţei, aşa cum au făcut unii. Dar, similar cu alte puncte de vedere, nici acesta nu este lipsit de probleme de ordin topografic, şi nu poate explica deloc care este originea tradiţiilor perioadei creştine care s-au asociat cu actuala Peninsulă Sinai, nu cu Madian, care este în NV Arabiei.

Pentru un tabel comparativ de date cu privire la ruta şi la popasurile din timpul pribegiei lui Israel din Exodul şi Numeri, Numeri 33 şi Deuteronom, vezi J.D. Davis şi H.S. Gehman, WDB, p. 638-639; cadrul literar, cf. G.I. Davies, TynB 25, 1974, p. 46; 81; aşezări în Sinai din epoca bronzului, cf. T.L. Thompson, The Settlement of Sinai and the Neghev in the Bronze Age, 1975.

IV. Numărul israeliţilor

Când israeliţii a plecat din Egipt, au pornit 600.000 de bărbaţi, în afară de familiile lor, iar când s-a făcut la Sinai un recensământ al bărbaţilor din toate seminţiile cu excepţia seminţiei lui Levi, el a totalizat 603.550 de barbari peste 20 de ani, în stare să poarte armele (Numeri 2:32). În baza acestor cifre, numărul total al israeliţilor - bărbaţi, femei, copii - este calculat la o cifră aproximativă de peste două milioane. Faptul că resursele sărace ale Sinaiului nu au fost suficiente ca să satisfacă nevoile unei astfel de mulţimi este arătat tocmai de Biblie (şi este sugerat de explorările făcute); rezultă că principala sursă de supravieţuire a Israelului a fost *mana pe care le-a dat-o Dumnezeu (Exod 16; cf. v. 3-4, 35). Israel nu a rămas niciodată fără apă (Deuteronom 2:7), cu toate că rezervele de apă păreau uneori insuficiente (de ex. la Refidim, Exod 17:1; Cadeş, Numeri 20:2). În orice caz, ei au învăţat foarte repede să trăiască cu foarte puţină apă, fapt care este ilustrat de ghidul lui Robinson în Sinai, care a fost în stare să călătorească două săptămâni fără apă, trăind cu lapte de cămilă, în timp ce cămilele, oile şi caprele pot trăi fără apă şi 3-4 luni, dacă au păşune proaspătă (E. Robinson, Biblical Researches, 1, 1841 ed., p. 221).

În plus, este cu totul greşit să ne imaginăm că israeliţii au mărşăluit în coloane lungi de câte patru în susul şi în josul Peninsulei Sinai, sau că au încercat să tăbărască împreună, în masă, în văi mici, de câte ori se opreau. Ei au fost răspândiţi în grupuri pe familii şi seminţii, ocupând mai multe văi învecinate în care îşi întindeau corturile; după ce au plecat de la Sinai cu chivotul şi cu Cortul întâlnirii (ca şi bagaje în timpul deplasării lor), locurile în care acestea au fost adăpostite erau în atenţia diferitelor tabere ale seminţiilor conform cu Numeri 2. În diferitele părţi ale Sinaiului, stratul freatic este aproape de suprafaţă; taberele împrăştiate ale israeliţilor, puteau astfel să adune cantităţile minime de apă de care aveau nevoie săpând gropi în regiunea respectivă. Cf. Robinson, Biblical Researches, 1, 1841, p. 100 (observaţii generale), 129; Lepsius, Letters, etc., 1853, p. 306; Currelly în Petrie, Researches in Sinai, 1906, p. 249; Lucas, The Route of the Exodus, 1938, p. 68.

În cursul anilor au existat multe încercări de a interpreta listele cu numărătoarea poporului din Numeri 1 şi 26 şi cifrele legate de acestea din Exod 12:37; 38:24-29, pe lângă calculele levitice (Numeri 4:21-49) şi alte cifre (de ex.. Numeri 16:49), cu scopul de a obţine din textul în ebr. o cifră mai modestă pentru numărul total al poporului lui Israel care a ieşit din Egipt şi care a trecut prin Sinai spre Palestina. Pentru încercările recente, vezi R.E.D. Clark, JTVI 87, 1955, p. 82-92 (care ia ’lp ca „ofiţer" în loc de „1.000" în multe cazuri); G.E. Mendenhall, JBL 77, 1958, p. 52-66 (care consideră că ’lp este o subunitate tribală în loc de „1.000"), care se referă la tratamente dintr-o perioadă anterioară; şi J.W. Wenham, TynB 18, 1967, p. 19-53, în special 27 ş.urm., 35 ş.urm. Întrucât nici una din aceste încercări nu poate explica cifrele cu care avem dea face, cei care le-au propus ne sugerează anumite indicii pentru o mai bună înţelegere a diferitelor cifre din VT care în aparenţă sunt prea mari. Fapt este că aceste cifre trebuie să aibă la bază anumite realităţi din antichitate; cifrele care aparent sunt prea mari nu trebuie nicidecum respinse şi considerate a fi greşite. Nici o interpretare alternativă nu a reuşit încă să explice în mod adecvat toate datele implicate. (*NUMERI.)

V. Semnificaţia de mai târziu

Din punct de vedere teologic, perioada din pustie a devenit simbolul călăuzirii şi al providenţei lui Dumnezeu, precum şi al naturii răzvrătite a omului, tipizate de Israel (cf. de ex. Deuteronom 8:15-16; 9:7; Amos 2:10; 5:25 (comp. Faptele Apostolilor 7:40-44); Osea 13:5-6; Ieremia 2:6; Ezechiel 20:10-26, 36; Psalmul 78:14-41; 95:8-11 (cf. Evrei 3:7-19); 136:16; Neemia 9:18-22; Faptele Apostolilor 13:18; Cor. 10:3-5).

BIBLIOGRAFIE
E. Robinson, Biblical Researches in Palestine, Mount Sinai and Arabia Petraea, 1, 1841 edn., p. 98-100, 129, 131, 179; C.R. Lepsius, Letters from Egypt, Ethiopia and the Peninsula of Sinai, 1853, p. 306-307; A.P. Stanley, Sinai and Palestine, 1905 ed., p. 16-19,22,24-27; E.H. Palmer, The desert of the Exodus, 1, 1871 p. 22-26; W.M.F. Petrie şi C.T. Currelly, Researches in Sinai, 1906, p. 12, 30, 247-250, 254-256 (Feiran), 269; C.L. Woolley şi T.E. Lawrence, Palestine Exploration Fund Annual, 3, 1915, p. 33; C.S. Jarvis, Yesterday and Today in Sinai, 1931, p. 99; A.E. Lucas, The Route of the Exodus, 1938, p. 19, 44-45, 68; W.F. Albright, BASOR 109, 1948, p. 11 (El-’Arish rains; scrub vegetation in N). Pentru peisajul din Sinai, vezi G.E. Wright, Biblical Archaey, 1957, p. 62-64, fig. 33-35; sau L.H. Grollenberg, Shorter Atlas of the Bible, 1959, p. 76-77. Petrie, Researches in Sinai, 1906, passim; B. Rothenberg, God’s Wilderness, 1961, passim.

K.A.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: