puritate



PURITATE. Semnificaţia biblică originală a fost ceremonială. Puritatea trebuia obţinută prin anumite abluţiuni (spălări rituale, n.tr.) şi prin alte practici de purificare pe care cel ce se închina le efectua, ca parte a îndatoririlor sale religioase. Purificările erau o practică a mai multor religii, dar în contextul acestor religii ele nu aveau decât un caracter ceremonial şi erau lipsite de vreo semnificaţie etică. În cazul lui Israel, cele mai multe ceremonii de purificare au avut o semnificaţie atât sanitară cât şi etică. Cu toate că Geneza 35:2 şi Exod 19:14 indică faptul că ideea generală nu îşi are originea în Legea lui Moise, este clar că numai o dată cu darea Legii lui Moise au fost aceste reguli codificate şi explicate în detaliu. În învăţătura prorocilor, semnificaţia a trecut de la ceremonial tot mai mult spre etic. În NT, învăţăturile lui Cristos şi coborârea Duhului Sfânt au ridicat sensul de puritate în sfera moralului şi a spiritualului.

În sensul general pe care-l întâlnim în NT şi în literatura devoţională a VT, puritatea se referă la o stare a inimii în care există un devotament complet pentru Dumnezeu. Despre o apă lipsită de impurităţi se spune că este pură/curată, iar aurul nealiat este aur pur; inima pură/curată, deci, este inima neîmpărţită, unde nu există nici un conflict de loialităţi, nici o diferenţă de interese, nu sunt motive amestecate, nici o ipocrizie şi nici o incertitudine. Este o inimă care bate întru totul pentru Dumnezeu. Acesta este probabil sensul în care a folosit Domnul termenul în Cuvântarea de pe Munte (Matei 5:8). Cei cu inima curată vor fi răsplătiţi prin faptul că-L vor vedea pe Dumnezeu. Cei care nu au inima curată nu-L pot vedea pe Dumnezeu, pentru că ea este în dezacord cu natura şi caracterul lui Dumnezeu. În alte învăţături pe care le dă Cristos (vezi Marcu 7:14-28), El transferă starea de întinare, şi deci de puritate, cu totul de la omul dinafară la omul dinăuntru. Se poate spune că, în sensul acesta, puritatea este o stare a inimii rezervată numai lui Dumnezeu şi eliberată de toate atracţiile lumii. Într-un sens mai restrâns, puritatea a ajuns să însemne „neafectat de poluarea senzuală", în special în viaţa sexuală, cu toate că NT nu ne învaţă că activitatea sexuală este necurată în sine ci, dimpotrivă, ne spune clar că această activitate, atunci când este desfăşurată în orânduială, nu este necurată (cf. Evrei 13:4). Totuşi, NT ne învaţă despre caracterul sacru al trupului, ca templu al Duhului Sfânt (cf. 1 Corinteni 6:19 ş.urm.) şi vorbeşte răspicat despre datoria omului de a se înfrâna şi de a nu-şi împlini toate poftele, chiar şi atunci când are de pierdut. Astfel, puritatea este duhul renunţării şi al ascultării care face fiecare gând şi simţire şi acţiune supusă lui Cristos. Ea începe din lăuntru şi continuă în afară, manifestându-se în toate domeniile vieţii, curăţind toate aspectele vieţii şi deţinând control asupra tuturor mişcărilor trupului şi ale duhului.

BIBLIOGRAFIE
H. Baltensweiler et al., NIDNTT 3, p. 100-108; F. Hauclt, TDNT 1, p. 122.; R. Meyer, F. Hauck, TDNT 3, p. 413-431.

R.A.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: