punerea mâinilor



PUNEREA MÂINILOR. Acţiunile efectuate cu mâinile erau o parte importantă a ritualurilor religioase din antichitate, de ex. în rugăciune (1 Împăraţi 8:54; 1 Timotei 2:8) şi invocarea binecuvântării divine (Levitic 9:22; Eclesiasticul 50:20; Luca 24:50). Iacov i-a binecuvântat pe fiii lui Iosif prin punerea (sit) mâinilor sale pe capetele lor (Geneza 48:8-20), şi Isus i-a binecuvântat pe copiii care au fost aduşi la El în acelaşi fel (Marcu 10:16; Matei 19:13:15; cf. SB, 1, p. 807 ş.urm.). Isus a atins de asemenea (de ex., Marcu 1:41; 7:33), sau şi-a pus mâinile pe bolnavi (Marcu 5:23; 6:5; 7:32; 8:23, 25; Matei 9:18; Luca 4:40; 5:13; 13:13), aşa cum au făcut şi apostolii (Faptele Apostolilor 9:12, 7; 28:8; Marcu 16:18; cf. 1 Qap Geneza 20:21,28 ş.urm. Acţiunea a simbolizat scurgerea (transmiterea, n.tr.) binecuvântării de la o persoană la alta (cf. Marcu 5:30).

I. În Vechiul Testament

În Ziua Ispăşirii, Aaron şi-a pus (samak) mâinile pe capul ţapului care trebuia trimis în pustie şi a mărturisit păcatele poporului, transmiţându-le astfel ţapului (Levitic 16:21). Un ritual similar a însoţit arderile de tot, jertfele de ispăşire, cele pentru ispăşirea păcatului şi cele legate de ordinare (de ex. Levitic 1:4; 3:2; 4:4; Numeri 8:12), care indicau „indentificarea" poporului cu jertfele lor. (În Levitic 24:14 (cf. Svzana 34) cei care-şi puneau mâinele asupra unui hulitor aruncau probabil vinovăţia acestuia asupra lui.)

Leviţii, care ca şi preoţi au reprezentat poporul înaintea lui Dumnezeu, au fost ordinaţi de către popor prin punerea mâinilor (Numeri 8:10). Moise l-a ordinat pe succesorul lui, Iosua, prin punerea mâinilor sale peste el, investindu-l astfel cu o parte din autoritatea lui (Numeri 27:18-23). Acest pasaj îl descrie pe Iosua ca un „bărbat în care este Duhul", înainte de ordinarea lui, dar Deuteronom 34:9 afirmă că el a fost plin de duhul înţelepciunii, datorită faptului că Moise şi-a pus mâinile peste el. Implicaţia pare să fie că o persoană valoroasă, posedată de Duhul lui Dumnezeu, a primit daruri spirituale suplimentare atunci când a fost pusă în lucrare prin acest rit. În acelaşi timp, ritul a indicat un tranfer de autoritate.

II. În Noul Testament

În NT, botezul şi primirea Duhului Sfânt au fost uneori însoţite de punerea mâinilor. În Faptele Apostolilor 8:14-19, darul Duhului a fost primit numai după ce apostolii şi-au pus mâinile peste cei ce l-au primit. După toate probabilităţile, nu trebuie să interpretăm punerea mâinilor de către Anania în Faptele Apostolilor 9:12, 17 (unde precede botezul) în mod similar. Faptele Apostolilor 19:6 face legătură între punerea mâinilor, botez şi darul Duhului exprimat prin limbi şi prorocie, iar Evrei 6:2 se referă la învăţătura despre botez şi despre punerea mâinilor, probabil ca parte a educaţiei religioase care se făcea noilor convertiţi. În celelalte locuri, însă, darul Duhului a fost dat fără a fi menţionată punerea mâinilor, odată având loc chiar înainte de botez (Faptele Apostolilor 10:44-48), şi este puţin probabil ca în perioada NT botezul să fi fost întotdeauna însoţit de punerea mâinilor.

Urmărind analogiile din VT şi ceea ce putea fi practica rabinică contemporană, punerea mâinilor a fost de asemenea un rit de ordinare în serviciul creştin. După ce biserica a ales pe cele şapte ajutoare, ei (posibil apostolii) s-au rugat şi au pus mâinile peste ei (Faptele Apostolilor 6:5 ş.urm.; cf. SB, 2, p. 647-661); în mod similar, şi în biserica din Antiohia ei s-au rugat şi au pus mâinile peste Barnaba şi Saul pentru trimiterea lor în lucrarea misionară (Faptele Apostolilor 13:3). În 1 Timotei 5:22, Timotei este îndemnat să nu se grăbească să pună mâinile peste cineva; aceasta se poate referi la ordinarea prezbiterilor sau la repunerea în drepturi a celor care au alunecat de la credinţă şi s-au întors, printr-un act de binecuvântare. 2 Timotei 1:6 se referă la darul pe care l-a primit Timotei însuşi de la Dumnezeu pentru lucrarea de slujire, prin punerea mâinilor lui Pavel. Cf. 1 Timotei 4:14, unde, spre deosebire de cazul precedent, „ceata prezbiterilor" este cea care pune mâinile peste el. Cea mai simplă şi mai bună soluţie este să înţelegem că Pavel şi prezbiterii locali s-au asociat în acest act, dar D. Daube crede că expresia în discuţie înseamnă „ordinare ca prezbiter". O astfel de ordinare, făcută în urma călăuzirii divine (Faptele Apostolilor 13:3; cf. 1 Timotei 1:18), a fost un semn exterior că Dumnezeu i-a dat persoanei respective darurile Lui pentru o anumită lucrare de slujire, şi prin acest semn biserica recunoştea împuternicirea şi înzestrarea divină şi l-a asociat cu Duhul care trimite şi dă autoritate slujitorului pentru a-şi duce la îndeplinire slujba.

BIBLIOGRAFIE
G.W.H. Lampe, The Seal of the Spirit, 1951, cap. 5; E. Lohse, Die Ordination im Spätjudentum und im Neuen Testament, 1951; D. Daube, The New Testament and Rabbinic Judaism, 1956, p. 224 ş.urm.; J. Newman, Semikhan, 1950; N. Adler, Taufe und Handauflegung, 1951; E. Ferguson, HTR 56, 1963, p. 12-19; JTS n.s. 26, 1975, p. 1-12; C. Maurer, TDNT 8, p. 159-161; E. Lohse, TDNT 9, p. 424-434; H.G. Schütz, NIDNTT 2, p. 148-153.

I.H.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: