pseudonim



PSEUDONIM. Pseudonimia este practica de a atribui lucrări literare unor nume fictive sau adoptate şi a fost foarte răspândită în antichitate. Ne-au rămas multe exemple din lumea greco-romană, dar studiind atitudinea creştină faţă de această practică, scrierile pseudografe de origine iudaică sunt mult mai semnificative (*SCRIERI PSEUDOGRAFE, I.). Spre deosebire de acestea, exemplele din literatura greco-romană nu au fost expresii ale unei abordări religioase, şi datorită unor mari diferenţe în conţinut între scrierile nereligioase şi cele religioase, este natural ca scrierile iudaice sa fie mai apropiate de numeroasele scrieri pseudografe creştine care au circulat în primele trei secole creştine.

Nu ne îndoim de faptul că aceste scrieri s-au bucurat de o popularitate considerabilă şi, datorită acestui fapt, este necesar să explicăm puţin caracterul şi metoda lor. Este dificil pentru minţile moderne obişnuite să condamne plagiatura, să evalueze această practică antică a folosirii numelui altei persoane. Se presupune însă deseori că problema a fost abordată în antichitate complet diferit de felul în care o abordăm noi şi nu comportă nimic condamnabil. Fără îndoială că mulţi dintre autorii care au recurs la această practică au fost nişte oameni sinceri, şi tocmai în acest fapt constă problema. Există oare un principiu definit care să arunce vreo lumină asupra acestei aparente contradicţii?

I. Abordarea greacă

Există multe cauze care ar putea explica numărul mare de lucrări pseudonime printre greci. A existat tendinţa de a atribui lucrări anonime unor autori foarte bine cunoscuţi care au scris acelaşi gen de literatură, de exemplu, lucrări epice lui Homer sau Vergiliu. Multe scrieri aparţinând unor erudiţi au fost atribuite învăţătorilor lor, de la care au învăţat să scrie, aşa cum au făcut unii discipoli ai lui Platon. În plus, exerciţiile retorice erau atribuite în mod frecvent unor persoane de renume (vezi plagiatura cunoscută sub titlul Epistola lui Falaris). Un tip de plagiatură şi mai deliberată, întâlnită pretutindeni în lumea grecească a fost practica de a publica manuscrise sub numele unor autori care se bucurau de popularitate, cu scopul de a le putea vinde. Un motiv care a apărut mai târziu a fost dorinţa de a produce documente care să vină în sprijinul anumitor doctrine, atribuindu-le unor învăţători din vechime care se bucurau de renume (de ex. printre neopitagorieni şi într-un context creştin, literatura lui Clement şi lucrările atribuite lui Dionisie Areopagitul).

II. Abordarea iudaică

Aceasta pare să fi moştenit puţin în mod direct de la practicile greceşti, întrucât majoritatea scrierilor pseudografe au fost produse ale iudaismului palestinian. Este posibil ca utilizarea pe scară largă a limbii greceşti nereligioase să fi avut un impact limitat, cu toate că Epistola lui Aristeas şi versiunea slavonă a Cărţii lui Enoh sunt aproape singurele exemple ale acestei practici chiar şi printre evreii elenizaţi (*SCRIERILE PSEUDOGRAFE, II.). Motivele reale pentru care s-a recurs la pseudonimie trebuie căutate în altă parte. Fără îndoială că cel mai semnificativ factor a fost rigiditatea Legii şi încetarea prorociilor. Se credea că, pentru iudeii ultimelor două secole înainte de Cristos, se putea stabili un mesaj autoritativ numai dacă acest mesaj se va atribui unui erou al trecutului, a cărui autoritate a fost nedisputată. Aceasta explică numărul mare de nume ale patriarhilor care pot fi găsite printre scrierile pseudografe. Într-adevăr, toţi autorii aceştia pretinşi, cu excepţia lui Aristeas, sunt menţionaţi în Lege sau în Proroci. Aceasta ilustrează clar diferenţa dintre felul în care au fost folosite pseudonimele de către greci şi de către iudei. Ultimii au avut ceea ce le lipsea primilor, o colecţie de scrieri care să se bucure de autoritate şi care să formeze baza crezurilor lor religioase. Aşadar, lucrările care au fost semnate cu pseudonime de iudei au fost suplimente la cărţile canonice (cea mai apropiată paralelă greacă o constituie Oracolele sibiline). Acesta este fenomenul care ridică probleme pentru lucrările evreieşti semnate cu pseudonime, care au fost aproape absente în lumea greacă. Autorii evrei au fost oameni religioşi şi este dificil de explicat cum de au putut recurge la o metodă literară care, pentru noi, pare discutabilă din punct de vedere moral. Sunt mai multe explicaţii posibile.

Atribuirea lucrării unei persoane care nu era de fapt autorul ei a fost prilejuită uneori de folosirea unor materiale, care tradiţional, au fost asociate din generaţie în generaţie, cu un anumit nume ce se bucura de popularitate. De exemplu, unii cercetători au susţinut de fapt tocmai acest punct de vedere când au sugerat că Iuda nu citează din Cartea lui Enoh, ci o afirmaţie orală desprecare s-a crezut că provine din gura lui Enoh şi care mai târziu a fost inclusă în cartea semnată cu pseudonimul Enoh (cf. Iuda 14). Dar, din nefericire, datele de care avem nevoie pentru a verifica această procedură sunt practic inexistente. Se poate face o altă sugestie, bazându-ne pe natura lucrărilor apocaliptice. Acest mod de gândire s-a folosit frecvent de un limbaj simbolic şi nimeni nu se aştepta ca acesta să fie luat literal de către cititori. Probabil că aceleaşi presupuneri tacite s-au făcut şi în legătură cu pseudonimele utilizate. Este posibil ca uneori autorul real să recurgă la un pseudonim tocmai pentru a se autoapăra - se temea să-şi dezvăluie identitatea, pentru a nu stârni suspiciunile puterii tirane cuceritoare. Într-un caz ca acesta, cititorii înţelegeau uşor motivul pentru care s-a folosit un pseudonim şi îl absolveau pe scriitor de o cenzură morală. Avem însă numai câteva cazuri de pseudonime care pot fi explicate în felul acesta. Este posibil ca evreii să fi acordat puţină atenţie dreptului de autor şi să fi fost mult mai preocupaţi de conţinut decât de identitatea autorului. Dacă aşa au sunt lucrurile în general, acest lucru ar explica uşurinţa cu care au circulat aceste scrieri.

III. Abordarea creştină

Fără îndoială că numărul mare de scrieri pseudonime printre primele scrieri creştine s-a datorat mai mult influenţei evreieşti decât celei greceşti. Pe la sfârşitul sec. al doilea d.Cr. s-a format un canon al scrierilor creştine care, cu toate că i-a lipsit o codificare oficială (cu excepţia cazului lui Marcion), a fost totuşi real şi s-a bucurat de autoritate. Au existat lucrări pseudonimice care au imitat toate cele patru genuri de literatură din NT - evangheliile, Faptele Apostolilor, epistolele şi Apocalipsa. Majoritatea acestora provin din surse eretice şi, în aceste cazuri, motivul utilizării pseudonimelor este lesne de înţeles. Doctrinele ezoterice din afara teologiei ortodoxe au căutat sprijin prin teoria că unele învăţături secrete s-au transmis unor iniţiaţi ai unor secte însă că au fost ascunse de alţii. Producerea scrierilor apostolice pseudonimice s-a făcut astfel uşor. Întrucât intervalul de timp dintre presupusul autor şi autorul real nu a fost atât de mare ca şi în cazul scrierilor evreieşti de genul acesta, cititorii credeau mai uşor că acea lucrare literară a fost produsă de apostoli.

În ciuda faptului că utilizarea pseudonimelor a fost o practică larg răspândită, nu trebuie să presupunem că a fost considerată de către creştinii conservatori un artificiu literar nedăunător. Dovezile din exterior de care dispunem ne sugerează faptul că biserica s-a opus cu fermitate acestei practici (de ex. Canonul Muratorian, Serapion, Tertullian). De fapt, Tertullian scrie despre demiterea din slujbă a unui prezbiter din Asia, care a mărturisit că a scris Faptele lui Pavel, din dragoste pentru Pavel, ceea ce ne sugerează că producerea unor scrieri de felul acesta nu era o practică acceptată. Din acest motiv, presupunerea unor cercetători că anumite cărţi din NT ar putea fi în realitate scrise de autori pseudonimi ridică o acută problemă psihologică şi morală, pe care puţini suporteri ai acestor ipoteze sunt gata să o recunoască. Există o prezumţie împotriva scrierilor pseudografe canonice ale NT care nu poate fi invalidată decât prin dovezi contrarii foarte concludente, şi chiar cu aceste dovezi, fiecare caz trebuie judecat separat.

În ceeace priveşte problema pseudonimelor din literatura VT, vezi *DANIEL, CARTEA LUI; *DEUTERONOM; *ECLESIASTUL; *PENTATEUH.

BIBLIOGRAFIE
R.H. Charles, Religious Development between the Old and New Testaments, 1914; D. Guthrie, „Epistolary Pseudepigraphy", New Testament Introduction, 1970, p. 671-684; J. Moffatt, An Introduction to the Literature of the New Testament, 1912, p. 40 ş.urm.; H J. Rose, „Pseudepigraphic Literature", Oxford Clasical Dictionary, 1949; R.D. Shaw, The Pauline Epistles, 1913, p. 477 ş.urm.; A. Sint, Pseudonymität im Altertum: ihre Formen und Gründe, 1960; şi în special F. Torm, Die Psychologie der Pseudonymität im Hinblick auf die Literatur des Urchristentums, 1932.

D.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: