pseudografe, scrieri



PSEUDOGRAFE, SCRIERILE. Termenul este folosit pentru a descrie acele scrieri ebraice care au fost excluse din canonul VT şi care nu-şi găsesc locul în Apocrife. Pentru scopul imediat al acestui articol, termenul va exclude şi documentele sectariene ale bibliotecii de la Qumran (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ). Spre deosebire de Apocrife, care sunt incluse în Biblia greacă, aceste scrieri pseudografe nu s-au apropiat niciodată de statutul de cărţi canonice. Totuşi, ele au jucat un rol important în perioada intertestamentală şi sunt valoroase pentru informaţiile care ne parvin din ele cu privire la fondul iudaic al NT. Deşi nu toate scrierile incluse în acest grup sunt pseudografe în sensul cel mai strict al cuvântului (*PSEUDONIMIE) majoritatea lor sunt şi, de aceea, numele de scrieri pseudografe este adecvat. Pentru convenienţă este bine să le împărţim în două grupe, scrieri palestiniene şi scrieri iudeo-elenistice, în funcţie de locul lor de origine, care a afectat puternic forma şi scopul lor. Datorită unei tendinţe dominante care poate fi observată în majoritatea acestor scrieri, ele au fost descrise pe bună dreptate ca literatura mişcării apocaliptice.

I. Grupul scrierilor palestiniene

Grupul scrierilor palestiniene conţine trei genuri literare distincte: poezia, legenda şi apocalipsa. Este aproape cert că Psalmii lui Solomon aparţin celei de-a 2-a jumătăţi a sec. 1 î.Cr. şi că această colecţie este un exemplu de polemică dintre fariseii şi saducheii din acea perioadă. În majoritatea acestor 18 psalmi, care sunt modelaţi după psalmii lui David, nu există nici o aluzie la Mesia (Ps. Solom. 17 este excepţia principală), dar se referă destul de mult la împărăţia mesianică. Răsturnarea dinastiei Hasmoneene de către armatele romane ale lui Pompei este privită ca un act divin, cu toate că, personal, Pompei este condamnat pentru profanarea Templului. În perioada intertestamentală au mai existat şi alte colecţii de psalmi, un exemplu de o astfel de colecţie fiind Psalmii lui Iosua, care se găsesc printre Manuscrisele de la Marea Moartă.

Au existat multe cărţi care au fost suplimente legendare la istoria biblică, bazate în principal pe Lege, dar care au inclus anumite legende cu privire la proroci. Printre primele lucrări de felul acesta putem menţiona Testamentele celor doisprezece patriarhi, lucrare ce are la bază Geneza 49. Fiecare din fiii lui Iacov dă învăţături urmaşilor lui, şi o bună parte din aceste învăţături au un caracter moral superior. Ei sunt prezentaţi ca şi cum şi-ar revizui punctele lor slabe pentru a sluji ca un avertisment pentru alţii, dar doi dintre patriarhi, Iosif şi Isahar, sunt în măsură să-şi laude propriile virtuţi. Lucrarea originală a fost scrisă de către farisei spre sfârşitul sec. al 2-lea î.Cr., dar a fost dezvoltată mult prin adăugiri ulterioare. Manuscrisele de la Marea Moartă au conţinut anumite părţi a unui text revizuit al Testamentelor lui Levi, Neftali, în aram. şi ebr., dar nu par să fi conţinut textul în întregime. Ultimele dovezi confirmă opinia lui Charles că Testamentele conţin unele adăugiri de mai târziu, atât iudaice cât şi creştine. Unii au considerat că editarea finală a fost terminată de un creştin, în jurul anului 200 d.Cr. În aceste scrieri există anumite învăţături similare cu cele ale lui Isus, cum ar fi, de exemplu, sfaturi cu privire la umilinţă, la dragostea frăţească şi la facerea de bine. Aceste porţiuni sunt considerate a fi cele mai bune precepte morale ale iudaismului precreştin.

O altă carte care are la bază naraţiunea Genezei este Cartea jubileelor/sărbătorilor, al cărei sistem de date este întocmit după cel din Geneza. Autorul a propus un an de 364 de zile, cu scopul de a-i ajuta pe iudei să ţină praznicele în zilele în care trebuiau ţinute. Acest lucru este tipic abordării legaliste. Întreaga carte, de fapt, se vrea a fi o revelaţie care i-a fost dată lui Moise pe Mt. Sinai şi îşi propune clar să susţină eterna valabilitatea Legii. Autorul, care era un fariseu, a avut intenţia de a combate elenismul, care în ultima parte a sec. al 2-lea î.Cr. câştiga teren într-un ritm rapid. În cursul revelaţiilor, au avut loc multe adaosuri cu caracter legendar la istoria biblică, cum ar fi ideea că nu Dumnezeu, ci Satan a fost cel care i-a sugerat lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca jertfă (17:16; 18:9, 12). Autorul a insistat asupra respectării cu stricteţe a ritualurilor iudaice, în special a circumciderii şi a Sabatului (15:33 ş.urm.; 2:25-31; 50:6-13). Cartea era binecunoscută la Qumran şi are multe puncte comune cu Documentele de la Damasc.

Similară cu Testamentele celor doisprezece patriarhi este şi lucrarea Testamentul lui Iov, în care Iov ţine o cuvântare la o petrecere dată de copiii celei de-a doua neveste a lui. El este descris ca şi cum şi-ar fi revizuit trecutul, iar cartea se încheie cu relatarea despre unele talente speciale cu care le-a înzestrat pe cele trei fiice ale lui, şi anume, de a cânta cântări cereşti, în timp ce sufletul lui era purtat de un car spre cer. Cartea pare să fie lucrarea unui autor care aparţinea unei secte iudaice mai stricte (posibil secta hasidim) şi poate fi datată în jurul anului 100 î.Cr.

Printre acest grup de scrieri trebuie incluse mai multe lucrări legendare de felul acesta, care, cel puţin în textele lor care s-au păstrat în prezent, par să fi fost influenţate de creştinism, Viaţa lui Adam şi a Evei, care s-a păstrat numai într-un text latin, cu toate că există nişte pasaje paralele în Apocalipsa lui Moise (în greacă), este o reconstituire imaginară a istoriei care a urmat căderii în păcat, şi, pe parcursul ei, Adam are o vedenie în care vede felul în care evoluează istoria lui Israel până în perioada post-exilică. Poate fi datată cu toată certitudinea înainte de anul 70 d.Cr., întrucât presupune că Templul lui Irod exista încă (29:6 ş.urm.).

Martirajul lui Isaia este în parte o carte iudaică şi în parte creştină, şi s-a păstrat numai în limba etiopeană. Ea arată cum Isaia a ajuns să fie „tăiat în două cu ferestrăul" (cf. Evrei 11:37) cu un ferestrău pentru lemne (1-5). O altă lucrare, Vedenia lui Isaia, care a fost interpolată în lucrarea originală, este vădit o adăugire creştină pentru ca aminteşte de faptul că Satan a fost indignat că Isaia a prezis răscumpărarea prin Cristos şi relatează istoria creştină până în vremea persecuţiilor irodiene (3:13-4:18). O parte din cartea care este cunoscută sub titlul Înălţarea lui Isaia este de asemenea de origine iudeo-creştină, căci în ea, pe lângă faptul că Dumnezeu îi spune lui Isaia despre Isus care urma să vină, prorocul este şi martor al naşterii, morţii şi învierii Celui ce avea să vină. Se crede că porţiunea de origine iudaică datează din sec. al 2-lea î.Cr., dar nu s-a găsit nici o urmă a ei la Qumran.

Pe lângă aceste lucrări, au mai existat alte lucrări precreştine, despre care s-a susţinut că ar fi lucrări ale lui Ieremia sau ale lui Daniel. Acestea nu au fost scoase la lumină decât recent, din biblioteca de la Qumran, şi la timpul redactării acestui articol, nu au fost cercetate în suficientă măsură pentru a fi incluse în el. Dar o lucrare mai mare, cunoscută sub titlul Paralipomena lui Ieremia prorocul, care arată că a fost influenţată de creştinism, ar putea foarte bine să aparţină unor cercuri mai timpurii ale unor adepţi ai lui Ieremia. Această lucrare îşi propune să atace în special căsătoriile mixte.

Însă cel mai important grup de scrieri pseudografice este format din scrierile apocaliptice printre care, Cartea lui Enoh ocupă un loc de frunte. Este o lucrare compusă, ale cărei diverse părţi au fost scrise în diferite perioade ale ultimelor două secole î.Cr. Cele mai vechi secţiuni aparţin perioadei Macabeilor, conform opiniei lui Rowley şi Torrey, deşi Charles a susţinut că aparţin unei perioade premergătoare Macabeilor. Cartea conţine în forma ei prezentă cinci părţi mari. Prima descrie o vedenie care i-a fost dată lui Enoh cu privire la viitoarea judecată, în special cu privire la judecarea îngerilor căzuţi. Cea de-a doua, care se numeşte Pildele lui Enoh, conţine trei pilde care se ocupă în principal de judecata asupra lumii, dar care inspiră siguranţă celor drepţi, prin speranţa mesianică. Cea de-a treia este o carte astronomică. A patra constă din două vedenii, una despre potop, iar a doua repovestind istoria lumii până în perioada mesianică. Cea de-a cincea este o colecţie mixtă de sfaturi şi de alte materiale dintre care, cea mai importantă este Apocalipsa săptămânilor, care împarte istoria lumii în 10 săptămâni, ultimele 3 fiind apocaliptice. Această carte este foarte importantă pentru studiul perioadei intertestamentale şi ne furnizează date foarte valoroase cu privire la teologia iudaică precreştină. Este de asemenea importantă pentru că este citată în Epistola lui Iuda în NT. S-a crezut că Apocalipsa săptămânilor are de-a face cu secta de la Qumran, dar, întrucât la Qumran nu există nici o urmă a Similitudinilor, este posibil să datăm această parte în epoca creştină (cf. J.C. Hindley).

A existat o altă carte care a circulat sub numele de Enoh, cunoscută în general ca şi Cartea secretelor lui Enoh sau 2 Enoh. Uneori este numită Cartea slavonă a lui Enoh, pentru că s-a păstrat numai în unele manuscrise slavone. Spre deosebire de 1 Enoh, aceasta provine dintr-un mediu elenistic şi se crede că anumite părţi ale cărţii aparţin epocii creştine. Întrucât a fost citată în ultimele părţi a Testamentului celor doisprezece patriarhi, cel puţin o secţiune din 2 Enoh trebuie să fie mai veche decât acele părţi. Ca întreg, cartea este datată în general din sec. 1 d.Cr. Ea cuprinde o relatare cu privire la călătoria lui Enoh prin cele şapte ceruri, şi la anumite revelaţii care i-au fost date referitoare la creaţie şi la istoria omenirii; mai cuprinde sfaturile pe care le-a dat Enoh copiilor lui. Majoritatea învăţăturilor etice au un caracter nobil şi ne aduce aminte de genul de învăţături din Eclesiastul.

Se pare că Adormirea lui Moise a fost alcătuită din două lucrări distincte cunoscute ca Testamentul lui Moise şi Adormirea lui Moise (conform opiniei lui Charles, dar Pfeiffer are reţineri faţă de această teorie). În orice caz, nu s-a păstrat nici un ms. care să conţină disputa cu privire la trupul lui Moise, dispută care a stat la baza cărţi Adormirea lui Moise (în Epistola lui Iuda se face aluzie la această dispută), dar în Testament, Moise îi face lui Iosua o revizuire apocaliptică a istoriei lui Israel de la intrarea în Canaan şi până la vremea sfârşitului. Se poate observa absenţa oricărei speranţe mesianice în această carte. Datorită paralelelor foarte similare cu Sulul Războiului de la Qumran şi cu Documentul de la Damasc, s-a tras recent concluzia că autorul a fost probabil un esenian.

O altă lucrare care aparţine perioadei creştine este Apocalipsa lui Ezra (sau 2 (4) Ezdra). În această carte, diferite vedenii îi sunt atribuite lui Ezra pe vremea când era în Babilon, vedenii referitoare la problema suferinţei lui Israel şi care actualizează această problemă la zilele autorului (adică perioada de după anii 70 d.Cr., când problema suferinţei a devenit acută). Sentimentul de lipsă de speranţă care străbate naraţiunea acestei cărţi este o încercare sinceră dar lipsită de succes de a rezolva o problemă presantă pentru acea vreme. În general, această carte este datată spre sfârşitul primului secol d.Cr.

Aproximativ în aceeaşi perioadă a apărut Apocalipsa lui Baruc (sau cartea Baruc - ediţia siriacă), care din punctul de vedere al ideilor se aseamănă foarte mult cu ultima carte menţionată. De fapt, este privită de unii cercetători ca o imitaţie a strălucitei lucrări intitulată 2 Esdra. Alături de pesimismul cauzat de cucerirea cetăţii Ierusalimului există o speranţă vagă, până când va începe domnia de pace a lui Mesia. Prezentul este caracterizat de o disperare neîntreruptă, ilustrată prin apele murdare, dar venirea lui Mesia, ilustrată prin fulger, aduce consolare.

II. Grupul de scrieri iudeo-elenistice.

Printre cele mai remarcabile scrieri pseudografe iudeo-elene sunt lucrările propagandistice (Epistola lui Aristeas şi părţi ale Oracolelor sibiline?), istorii legendare (3 Macabei), lucrări filozofice (4 Macabei) şi lucrări apocaliptice (părţi din versiunea slavonă a cărţii lui Enoh, care a fost deja menţionată şi părţi din versiunea gr. a cărţii lui Baruc; *APOCRIFE).

Epistola lui Aristeas pretinde că provine din perioada în care a fost produsă LXX şi se spune că a fost scrisă la iniţiativa lui Ptolomeu II, Filadelfus, al Egiptului (285-245 î.Cr.). Naraţiunea în sine este legendară şi a fost scrisă de fapt de către un evreu (cca. 100 î.Cr.) care a dorit să recomande Legea şi religia lui evreiască contemporanilor lui eleni. Este o apologie a iudaismului împotriva criticilor păgâni ai acestei religii. În jurul anului 140 î.Cr., un evreu din Alexandria a produs nişte Oracole sibiline, o imitaţie a oracolelor greceşti atribuite lui Sibilei, o profetesă păgână preţuită foarte mult nu numai de către contemporanii ei greci, ci de asemenea de către mulţi evrei şi chiar creştini de mai târziu. În timp, la aceste oracole s-au făcut numeroase adăugiri. Din cele douăsprezece cărţi care s-au păstrat, majoritatea par a fi de origine creştină, dar cărţile nr. 3, 4 şi 5 sunt considerate în general a fi de origine iudaică. Acestea sunt destinate în mod specific propagandei şi constau din judecăţi rostite împotriva naţiunilor dintre Neamuri. În cartea a 3-a se face o revizuire a istoriei israeliţilor, începând din perioada lui Solomon şi până în vremea lui Antioh IV, Epifanes, şi a succesorilor lui, dar iudeii urmează să beneficieze de pe urmele venirii lui Mesia. Există în această carte un apel special făcut grecilor de a înceta să se mai închine idolilor, şi scopul acesta puternic apologetic este văzut mai departe în afirmaţia că Sibila ar fi de fapt o descendentă al lui Noe.

La fel ca şi 2 Macabei, 3 Macabei este o înfloritură legendară menită să-i glorifice pe evreii din Egipt, în perioada lui Ptolomeu Fiscon. 4 Macabei este o omilie filozofică, în care un autor evreu elenizat, distinct legalist, ţine un discurs a cărui temă principală este stăpânirea pornirilor prin raţiune, şi prin acest discurs el îşi trădează tendinţele stoice. Dar el manifestă o adevărată admiraţie faţă de Legea mozaică, şi caută, fără succes, să ajungă la o sinteză între cele două.

În general, aceaste scrieri pseudografe sunt importante pentru că aruncă lumină asupra perioadei de pregătire a intrării Evangheliei în lume. Ele aparţin perioadei când activitatea profetică a încetat şi când reverenţa faţă de Lege a început să fie tot mai accentuată. Aceasta a fost o vreme de confuzie, iar în literatură a apărut genul apocaliptic, care a încercat să reconcilieze promisiunile profetice cu dezastruosul curs al istoriei contemporane, şi să atribuie împlinirea acestora unei perioade în viitor. Aceste cărţi s-au bucurat de popularitate printre evrei şi este posibil ca mulţi dintre scriitorii NT să fi fost familiarizaţi cu ele. Artificiul literar folosit pare a fi ciudat pentru sistemul nostru de gândire, dar marea majoritate a pseudonimelor din aceste cărţi par să fi fost eficace la vremea la care au fost scrise. Posibil ca aceste pseudonime să fi fost acceptate datorită siguranţei precum şi datorită nevoii de a asigura maximul de autoritate acestor scrieri (*PSEUDONIME).

Există multe diferenţe teologice şi elaborări teologice în aceste lucrări, dacă le comparăm cu lucrările din perioada profetică premergătoare. Epoca viitoare diferă faţă de epoca prezentă. Ea are o origine supranaturală şi va înlocui epoca prezentă, care este privită ca fiind stăpânită de influenţele rele. Doctrina celor două epoci este caracteristică perioadei intertestamentale şi ecoul ei poate fi auzit şi în gândirea NT. Este interesant faptul că datorită acestei abordări apocaliptice a istoriei viitorului, speranţa mesianică nu a fost atât de dominantă în această perioadă ca în perioada premergătoare. Cel mai clar tablou îl găsim în Cartea lui Enoh, unde conceptul mesianic a devenit mult mai transcendental, în paralel cu transcendentalismul tot mai pronunţat al concepţiei despre Dumnezeu. Fiul omului, ca Fiinţă cerească preexistentă, este privit ca Judecător, alături de Dumnezeu. Un alt aspect interesant al acestui gen de literatură este interesul tot mai mic într-un naţionalism pur şi dezvoltarea individualismului, pe de o parte, şi a universalismului, pe de altă parte. Dar poate cel mai mare serviciu pe care l-a adus acest gen de literatură a fost antidotul pe care l-a dat legalismului crescând al iudaismului, în special legalismului fariseilor, în ciuda faptului că acest legalism nu lipseşte complet din multe cărţi din această categorie. (*APOCALIPTIC, APOCRIFE.)

BIBLIOGRAFIE
R.H. Charles (ed.), The Apocrypha and Pseudepigrapha in English, 1913; A.M. Denis, Introduction aux Pseudepigraphes Grecs d’Ancien Testament, 1970; J.C. Hindley, „Towards a date for the Similitudes of Enoch", NTS 14, 1967-68, p. 551-565; R.H. Pfeiffer, History of New Testament Times with an Introduction to the Apocrypha, 1949; L. Rost, Judaism outside the Hebrew Canon (E.T., D.E. Green), 1976; H.H. Rowley, The Relevance of Apocalyptic, 1944; D.S. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic, 1964; E.P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism, 1977, p. 346-418; E. Schürer, HJP, 1, 1973.

D.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: