Psalmi, cartea



PSALMI, CARTEA.

I. Importanţa Psalmilor

Este dificil să exprimăm în termeni suficient de clari semnificaţia pe care au avut-o Psalmii atât pentru iudei cât şi pentru cei dintre Neamuri. Aici este oglindit idealul pietăţii religioase şi al comuniunii cu Dumnezeu, al părerii de rău pentru păcatul comis şi al căutării după perfecţiune, al umblării neînfricate în întuneric, cu ajutorul luminii pe care o dă credinţa, al ascultării de Legea lui Dumnezeu, al desfătării de a te închina lui Dumnezeu, al părtăşiei cu prietenii lui Dumnezeu, al reverenţei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; al umilinţei sub nuiaua care pedepseşte, al încrederii când răul triumfă şi răutatea prosperă, al liniştii în mijlocul furtunii.

Poeţii evrei au fost inspiraţi să ia aceste semnificaţii şi experienţe spirituale făcând din ele teme ale cântecelor lor. Dar nu trebuie să uităm că „Psalmii sunt poeme, şi poemele au fost scrise pentru a fi cântate; nu au fost tratate de doctrină, nici măcar cântece" (C. S. Lewis, Reflections on the Psalms, 1958, p. 2), aşa cum ne arată şi titlul Psalmilor în ebr. tehilim, „cântări de laudă", şi nici că ele au dat expresie religiei lui Israel, moştenită de psalmişti, nu numai experienţelor religioase ale acestora. Aşadar, Psalmii aparţin tuturor credincioşilor, evrei şi ne-evrei.

II. Formarea Psalmilor

Cercetătorii Bibliei descriu în mod obişnuit cartea Psalmilor ca fiind „cartea de cântări a celui de-al doilea Templu", ceea ce fără îndoială a şi fost. Această descriere ne induce însă în eroare, dacă interpretăm că toţi psalmii au fost scrişi în timpul Exilului sau în perioada post-exilică. Este important să observăm că acest tip de literatură nu se limitează la psalmi din VT, ci poate fi găsit în diverse perioade ale istoriei evreilor. Se găseşte la evreii din perioada Exodului (Exod 15), iar un alt exemplu ne parvine din perioada care a urmat imediat după cucerirea Canaanului sub conducerea lui Iosua (Judecători 5). Psalmul Anei (1 Samuel 2:1-10) provine dintr-o perioadă foarte apropiată de vremea judecătorilor.

Literatura profetică din perioada pre-exilică conţine de asemenea exemple ale compunerii de psalmi (cf., de ex., Osea 6:1-3; Isaia 2:2-4; 38:10-20; Ieremia 14:7-91 Habacuc 3:1 ş.urm., etc.). Iar din perioada post-exilică ne parvin pasaje cum sunt Ezra 9:5-15 şi Neemia 9:6-39, care ne aduc aminte în mare măsură de mulţi psalmi. Prin urmare, este clar, că psalmii, ca şi gen literar, nu într-un fenomen izolat. Într-adevăr, acelaşi tip de poezie poate fi găsit la babilonieni şi la locuitorii Ugaritului, aşa cum mărturisesc tăbliţele de la Ras Shamra. Psalmii din VT formează o colecţie de poeme care sunt tipice unei forme literare pe care evreii, împreună cu alte culturi, au folosit-o din perioada Exodului şi până în perioada post-exilică, sau perioada celui de-al doilea Templu. Şi, desigur, dacă socotim şi psalmii necanonici, este clar că această formă literară a continuat să există printre iudei multă vreme şi în era creştină.

a. Autorii

Şaptezeci şi trei de psalmi îi sunt atribuiţi lui David. Alţi autori numiţi în titlurile psalmilor sunt Asaf (50; 73-83), fiii lui Core (42-49; 84-85; 87-88), Solomon (72; 127), şi Heman (88), Etan (89), ambii ezrahiţi, şi Moise (90). Deseori s-a susţinut că David nu a scris toţi cei 73 de psalmi, în mod special datorită faptului că, în gândirea populară, psalmistul David nu se aseamănă deloc cu războinicul David din cărţile lui Samuel şi ale Împăraţilor. Se poate susţine, de asemenea, că specificaţia ledawid („al lui David") nu trebuie considerată ca un indiciu că David ar fi scris psalmul respectiv, ci numai un indiciu că anumiţi psalmi au fost folosiţi într-un ritual pentru rege, în cazul acesta pentru David. Ştim, însă că David, a fost un muzician (1 Samuel 16:14 ş.urm.) şi un poet (2 Samuel 1:17 ş.urm.; 3:33 ş.urm.). Încercarea unor cercetători de a nega faptul că David este autorul unor pasaje cum ar fi 2 Samuel 22:1 ş.urm. şi 23:1-7, şi de a scoate cuvintele „ca David" din Amos 6:5 (verset ce se referă la David ca muzician şi la cântările lui, la 300 de ani după moartea lui) ne lasă impresia unei pleadorii speciale. În plus, NT nu numai că acceptă ideea că David este autorul unor psalmi, ci îşi bazează şi argumentele pe acest fapt. Cu privire la aceasta, vezi de asemenea secţiunea IV. de mai jos.

Această carte de imnuri din perioada celui de-al doilea Templu conţine materiale foarte vechi. Acest lucru nu este deloc surprinzător, când ne gândim că tăbliţele de la Ras Shamra arată că, în timpul a cuceririi Canaanului, tipul de poezie reprezentată în Psalmi era deja o tradiţie înrădăcinată printre locuitorii din Ugarit. Atunci, cântarea lui Moise din Exodul 15 şi Cântarea Deborei din Judecători 5 nu au fost exemple izolate de poezie semitică. Faptul că titlurile a trei psalmi îi menţionează pe Moise şi pe Solomon ca autori sugerează că religia veche a Cortului întâlnirii şi a primului Templu cereau muzică sacră. Religia din zilele lui Amos (5:21-23) şi Isaia (30:29), cea din perioada Exilului (Psalmul 137:1 ş.urm.) şi din perioada de după întoarcerea din Babilon şi de zidire a noului Templu, cerea de asemenea cântări solemne. Dar locul proeminent pe care-l ocupă în Psalmi regele (vezi secţiunea a IV-a) i-a convins pe cercetătorii Scripturii din vremea noastră că perioada clasică de compunere a psalmilor a fost perioada monarhiei, adică perioada de la David şi până la începutul Exilului.

b. Organizarea

Cartea Psalmilor din VT, aşa cum o avem noi acuma, constă din cinci cărţi. Această diviziune îşi are originea în LXX, şi a apărut pentru prima dată prin sec. al 3-lea î.Cr. Fiecare secţiune poate fi identificată prin faptul că se încheie cu o doxologie. Aceste doxologii sunt scurte, cu excepţia ultimei, care încheie cartea a 5-a; în acest caz din urmă, un întreg psalm este consacrat acestei ultime doxologii. Cele cinci diviziuni ale cărţii Psalmilor sunt după cum urmează:

Cartea I: Psalmii 1-41;
Cartea a II-a: Psalmii 42-72;
Cartea a III-a: Psalmii 73-89;
Cartea a IV-a: Psalmii 90-106;
Cartea a V-a: Psalmii 107-150.

Mulţi au văzut în această diviziune în cinci părţi o încercare de a imita împărţirea Torei în cinci cărţi, Pentateuhul, (vezi N.H. Snaith, Hymns of the Temple, 1951, p. 18-20, unde este discutată semnificaţia acestei diviziuni.)

Diferite aspecte ne sugerează faptul că au existat colecţii separate de psalmi în circulaţie, înainte de compilarea finală. De ex. anumiţi psalmi, în întregime sau în parte (în special Psalmul 14 şi 53; Psalmul 40:13-17 şi Psalmul 70; Psalmul 57:7-11 şi 60:6-13 care alcătuiesc Psalmul 108), apar în mai multe locuri în cartea Psalmilor. În plus, un grup mai mare (42-83) menţionează cu precădere cuvântul „Dumnezeu", nu „Domn", în timp ce alte grupuri (1-41; 84-89; 90-150) conţin cu precădere cuvântul „Domn", chiar şi unii psalmii care au fost scrişi de unii autori din primul grup (42-83). Psalmul 72:20 marchează clar încheierea unui set de psalmi davidici, dar nu a întregii opere a lui Saul, aşa cum va demonstra restul cărţii Psalmilor.

Aşa cum au sugerat numeroşi cercetători ai Scripturii, se pare că penultima fază de compilare a cărţii Psalmilor a constat din adunarea unor grupuri de psalmi în trei psaltiri principale, folosite, probabil, în centre diferite sau în perioade diferite, după cum urmează:

a. Psalmii lui David 3-41 sau 2-41, care reflectă o preferinţă pentru numele divin Iahve (Domnul);

b. Psalmii fiilor lui Core, ai fiilor lui Asaf şi Psalmul 42-83 ai lui David („Psaltirea elohistă"), unde predomină termenul ‘elohim (Dumnezeu) (grup căruia i s-a adăugat o anexă, 84-89, în care predomină cuvântul „Iahve");

c. O colecţie de psalmi în cea mai mare parte anonimi, 90-150 (care conţin din nou cuvântul „Iahve"), grup ce conţine alte subgrupuri, formate pe baza temei sau a utilizării (de ex. calitatea de Împărat a lui Dumnezeu, 93-100; Hallel-ul egiptean, 113-118, tradiţional asociat cu Paştele; Cântările treptelor, 120-134; psalmii de încheiere, 146-150).

În cele din urmă, conform acestui punct de vedere, pentru a se potrivi cu cele cinci cărţi ale lui Moise, cele trei colecţii au fost împărţite şi mai departe pentru a obţine cinci, şi Psalmul 1 (sau 1 şi 2) a fost plasat la început pentru a prefaţa întreaga colecţie.

III. Termeni specifici în cartea Psalmilor

Titlul cărţii în ebr. este tehilim, „Cântări de laudă", sau „Laude". Cuvântul Psaltire vine din greaca LXX-ei A, Psalterion, în timp ce cuvântul Psalmi provine din LXX B, Psalmoi sau Vulg. Liber Psalmorum. Pe lângă titlul dat cărţii, majoritatea psalmilor au titluri separate. Însă, întrucât mulţi dintre termenii specifici din titluri şi din conţinut au fost deja neînţeleşi de traducătorii evrei ai LXX (sec. al 3-lea şi al 2-lea î.Cr.), orice comentariu trebuie să fie făcut cu un anumit grad de aproximare.

1. Denumiri specifice ale psalmilor. Cel mai frecvent termen este mizmor, „un psalm", un cuvânt care ne sugerează utilizarea unui acompaniament muzical. „Un cântec" (sir) este un termen mai general, care nu se limitează la închinare. În cartea Psalmilor, el este cuplat deseori cu mizmor (de ex. 48, titlu) şi există consecutiv 15 „Cântări ale treptelor" (120-134), probabil cântări ale pelerinilor sau cântări de procesiuni la festivale. Treisprezece psalmi au subtitlul maskil, care pare să însemne „care dă înţelepciune sau îndemnare". Psalmii în discuţie (32- 42; 44-45; 52-55; 74; 78; 88-89; 142) cu excepţia Psalmul 45, au un ton foarte dojenitor. Este posibil însă ca titlul să nu se refere la conţinutul sau la contextul psalmilor ci la stilul lor literar. Trebuie să recunoaştem că nu am dezlegat încă această enigmă. Şase psalmi sunt numiţi miktam, cuvânt pe care LXX îl traduce cu „o inscripţie", iar în mg. ale VA (tot atât de improbabil) este tradus cu „un psalm de aur" (de la ketem, „aur"). Mowinckel, însă, ne atrage atenţia asupra cuvântului acadian katamu, a acoperi, şi sugerează că este vorba despre un psalm de împăcare, întrucât el clasifică toţi aceşti psalmi (16; 56-60) ca fiind lamentaţii. Dar „acoperirea" pe care o caută ei nu este împăcare, ci apărare, şi în acest caz, cea mai probabilă semnificaţie a lor este „o pledoarie pentru protecţie"; în termeni din zilele noastre, aproape că-i putem numi „un SOS". Alte titluri sunt „o rugăciune" (17; 86; 90; 102; 142), „o laudă" sau „doxologie" (145) şi „cântare de jale" (siggayon, Psalmul 7; cf. Habacuc 3:1, pl.). Acest termen din urmă nu ne este clar; a fost asociat cu sgh, a pribegi sau a se învârti, şi (Mowinckel) cu termenul acad. ssgu, a urla sau a se boci. Dar atât în Psalmul 7 cât şi în Habacuc 3:1, cu toate că avem de a face cu situaţii disperate, cei în cauză reacţionează cu o credinţă şi o speranţă remarcabilă.

2. Îndrumări muzicale. Multe îndrumări de natura aceasta apar cu titlul lamenasseah, „către mai marele cântăreţilor" (vezi Psalmul 41 ş.urm., etc.), lucru care pare să se refere la o colecţie specială de psalmi (55 la număr, distribuiţi în toate cele cinci cărţi) mult mai minuţios alcătuiţi decât ceilalţi. Dar această traducere nu este sigură şi au fost sugerate multe alte sensuri pentru acest termen în ebr. termen ce provine de la o rădăcină ce se traduce cu „a excela", „a dura" sau „a străluci": de ex. LXX traduce cu „până la sfârşit"; Mowinckel, „a-L face pe Iahve să aibă îndurare" (a face să-I strălucească faţa) - ca să menţionăm numai două înţelesuri.

*Instrumentele muzicale prescrise în titluri includ termenii neginot (coarde) şi nehiltot („flaut", VSR), iar timbrul vocii sau al instrumentelor este probabil indicat de termenul ‘alamot (Psalmul 46), - lit. „fete" - şi seminit (Psalmul 6 şi 12), „o octavă mai jos" (?) - lit. „a opta" - pe baza textului din 1 Corinteni 15:20 ş.urm., pasaj recunoscut ca enigmatic.

Unii termeni, de obicei asociaţi cu prepoziţia âal (VSR, „conform...", au fost interpretaţi ca fiind ori îndrumări de natură liturgică (vezi 3, mai jos) ori nume ale unor melodii. Cele mai importante exemple sunt

a. Gittith (gittit, 8; 81; 84), un cuvânt care provine de la Gat sau de la vin, sau de la presa de stors măsline sau struguri;

b. Muth-labben (‘al-mut labben, 9), „moartea fiului" (dar revocalizat ca ’alamot labin, aşa cum sugerează L. Delekat, ar putea fi reconstituit şi tradus prin „soprano pentru claritate");

c. „Cerboaica zorilor" (’ayyelet ha-sahar, 22); dar LXX traduce prin „ajutor în zori" (cf. ’eyaluti, „ajutorul meu", în v. 19 (20, ebr.), aşa cum arată B.D. Eerdmans). Vezi însă pct. 3, mai jos.

d. „Crini" (sosannim, 45; 69; 80), „Crin al mărturiei sau al legământului" (susan ‘edut, 60); dar în loc de „crini", LXX traduce cu „cei care fac schimbări" (sessonim?).

e. „Porumbelul de pe stejarii îndepărtaţi", sau „Porumbelul tăcut din locurile îndepărtate" (yonat ’elem rehoqim, 56): este oare aceasta o notă de încheiere a Psalmul 55, având în vedere 55:6 ş.urm. (7 ş.urm., ebr.)? Cu privire la o interpretare cultică, vezi pct. 3 de mai jos.

f. „Nu nimici (distruge)" (al-tashet 57-59; 75) este o expresie folosită în vii şi care poate fi găsită în Isaia 65:8, şi se crede că este numele unui cântec de la culesul viilor şi al melodiei lui. Dar aceleaşi cuvinte apar mult mai semnificativ în Deuteronom 9:26, ceea ce poate sta atât la baza utilizării din Isaia 65:8b cât şi a acestui titlu.

g. „Mahalath" (mahalat, 53; 88) pare să fie derivat al termenului hlh, ori „a fi bolnav", ori a „îmbuna". Poate fi un cuvânt rimat într-un cântec, dând numele melodiei" (BDB), iar cuvântul suplimentar (le’annot) în titlul Psalmul 83 poate însemna ori „a cânta antifonic" (cf. Vulg.) ori „a vătăma sau umili". Dar, vezi paragraful următor, care se pronunţă împotriva ideii de nume al melodiilor.

3. Îndrumări liturgice. Prepoziţia ‘al (VSR, „conform cu"), care este aşezată înaintea majorităţii termenilor din paragraful de mai sus, înseamnă de fapt „pe". De aceea, Mowinckel face legătură între titlurile de mai sus, de la a. la g., cu practicile de cult, „peste" care se vor cânta aceşti psalmi. Aşadar, de ex. e. se referă la un ritual cum ar fi cel din Levitic 14:5-7, unde o pasăre a fost sacrificată, iar alta lăsată să zboare, iar g. indică un ritual pentru cei bolnavi. În acelaşi fel, (’al-yedutun) (62; 77; cf. 39) nu se va referi la cântăreţul Iedutun (2 Cronici 5:12) ci la un act de mărturisire în timpul căruia trebuiau să se cânte psalmi. Sugestiile lui Mowinckel sunt speculative; dar tot la fel sunt şi multe altele. Poate că cel mai dubios exemplu pe care-l dă el este titlul Psalmului 22, pe care-l consideră ca referindu-se la jertfirea unui cerb, un animal care nu putea fi jertfit (Deuteronom 12:15, etc.).

Selah (sela) apare de 71 de ori şi este încă şi acum un termen enigmatic, întrucât de multe ori el pare să fie semnul unei diviziuni într-un psalm, este posibil să fie un semn pentru cei care se închinau să-şi „înalţe" (sll) vocile sau instrumentele, la un refren sau la un interludiu.

Higgaion (higgayon, 9:16 (17, ebr.)) ca şi Selah, este evident un semn muzical. Este un termen folosit în Psalmul 92:3 (4, în ebr.) pentru sunetul unui instrument cu coarde.

IV. Abordarea liturgică a cărţii Psalmilor

O piatră de hotar în studiul modern al Psalmilor îl constituie lucrarea lui H. Gunkel, scrisă în primele decenii ale acestui secol. Autorul consideră că este foarte important să înceapă printr-o distincţie între diferitele categorii (Gattungen) de psalmi în funcţie de: a. situaţiile de închinare din care au izvorât aceşti psalmi („anumite servicii divine", nu anumite evenimente din istoria naţiunii sau din viaţa scriitorului); b. gândurile şi modurile pe care diferiţi psalmi le împărtăşesc în comun; şi c. aspecte repetabile de stil, formă şi ilustrative care au slujit acestor diferite scopuri. El a găsit următoarele tipuri principale: Imnuri de laudă, Mulţumiri personale, Plângeri ale unor grupuri şi Plângeri personale. În plus, au existat categorii mai mici cum ar fi Liturghii de intrare, Binecuvântări şi blesteme, Psalmi de înţelepciune, Psalmi împărăteşti; în categorisirea făcută de el mai există şi tipuri mixte. Clasificarea lui a fost adoptată pe scară largă, şi insistenţa lui asupra importanţei pe care o prezintă o abordare de felul acesta a fost rareori pusă la îndoială.

În timp ce Gunkel a văzut în majoritatea psalmilor canonici nişte „urmaşi" ai psalmodiei originale a lui Israel, S. Mowinckel a văzut în ei produse ale cultului activ. El şi-a propus să reconstituie ritualurile şi praznicele lui Israel de la datele pe care a avut toată încrederea că le-a detectat în istoria acestui popor, independent de orice confirmare din Pentateuh. Primele sale studii asupra Psalmilor, în anii 1920, au făcut mult caz de un pretins festival al încoronării lui Iahve ca Rege, festival care se presupune că a avut loc la Anul Nou, aproximativ după moda festivalului babilonian akitu. El a pretins că acest festival şi-a lăsat urmele în aproximativ 40 de psalmi şi în dezvoltarea escatologici VT. Această teorie a fost urmată imediat de către alţi cercetători ai Scripturilor, în special de adepţii britanici şi scandinavieni ai şcolii de gândire cunoscută sub denumirea de Şcoala Mitului şi a Ritualului, din anii 1930, care s-au folosit foarte mult de religia comparată pentru a reconstitui în detaliu o dramă cultică de luptă şi cununie a personajelor divine şi de stabilire a destinelor, care explică multe strigăte de durere sau de triumf din cartea Psalmilor şi majoritatea aluziilor la mări şi izvoare, la duşmani şi monştri, la înfrângere şi victorie, şi la atributiunile şi activităţile regelui.

Totuşi, nu toţi cercetătorii Scripturii, care au recunoscut că-i sunt îndatoraţi lui Mowinckel au fost de acord cu el în toate privinţele, cu atât mai puţin cu cei care i-au împins metodele la extreme. Mowinckel însuşi nu mai face atâta caz de motivul Ascensiunii în scrierile sale de mai târziu, comparativ cu primele sale scrieri, iar alţi cercetători care au subliniat influenţa festivalului de Anul Nou asupra cărţii Psalmilor consideră că aspectul lor principal este reînnoirea legământului (A. Weiser) sau reafirmarea alegerii de către Dumnezeu a Sionului şi a casei lui David (H. J. Kraus). Dar moştenirea lui Gunkel şi a lui Mowinckel rămâne în preocuparea majorităţii comentatorilor de a plasa fiecare psalm în clasa corectă şi în faptul că aproape toţi psalmii sunt consideraţi a fi eclesiastici.

Aceasta se deosebeşte de punctul de vedere asupra căruia nu mai încape nici o discuţie şi care spune că psalmii au fost colectaţi şi folosiţi pentru închinare şi, în multe cazuri, scrişi special pentru un astfel de scop. Acest punct de vedere presupune mai degrabă că chiar şi acei psalmi despre care se crede că îşi au originea în episoade din viaţa lui David (de ex. Psalmul 51-60), sau care sunt atestaţi de NT ca fiind scrişi de el (de ex. Psalmul 16-69; 109-110), au la origine drama specifică cultului sau au fost compuşi anonim pentru situaţiile de închinare ce se puteau ivi pentru un oarecare individ, pentru împăraţii din spiţa lui David sau pentru adunarea poporului. Astfel, Psalmul 51, în ciuda afirmaţiei de la început care apare şi în textul ebr., unii cercetători ai Bibliei afirmă că nu reprezintă rugăciunea lui David după păcatul cu Bat-Şeba, iar despre Psalmul 110, în ciuda faptului că este menţionat de Domnul Isus, se susţine că nu este opera lui „David insuflat de Duhul Sfânt" (aşa cum se exprimă Domnul în Marcu 12:36). În cadrul acestei şcoli de gândire dominante, însă, există diferite opinii în ceea ce priveşte clasificarea psalmilor luaţi individual, şi se poate aprecia mai bine cine nu a scris psalmii decât cine i-a scris.

Considerăm că încercarea de a plasa psalmii în contextul lor istoric, trebuie să se facă în fiecare caz numai în baza dovezilor de care dispunem. Acestea vor include caracteristicile asupra cărora ne-au atras atenţia Gunkel şi adepţii lui de mai târziu, dar ultimul cuvânt îl vor avea afirmaţiile din titluri şi din alte pasaje biblice, acolo unde acestea există. Nu trebuie să uităm nici faptul că un psalmist poate vorbi (aşa cum a arătat Petru în Faptele Apostolilor 2:30 ş.urm.) ca „un proroc", conştient de promisiunile lui Dumnezeu şi de ceea ce urmează să aibă loc dincolo de vremurile în care trăieşte el.

V. Teologia în cartea Psalmilor

1. Esenţa vieţii religioase a psalmiştilor a fost fără îndoială cunoaşterea lui Dumnezeu pe care au posedat-o. Ei nu au obosit niciodată de a cânta măreţia Lui în creaţie, în toate lucrările pe care le-a făcut El în ceruri, pe pământ şi în mare. El S-a făcut pe Sine cunoscut ca Dumnezeu atotputernic, omniscient şi omniprezent. El este de asemenea Dumnezeul istoriei care îndreptă totul spre o ţintă finală pe care Şi-a propus s-o atingă. Dar acest Conducător al lumii, acest Rege al regilor, este de asemenea Dătătorul Legii şi Judecătorul, Apărătorul tuturor celor asupriţi şi Mântuitorul lor. De aceea, El este îndurător şi credincios, drept şi neprihănit, Cel Sfânt pe care oamenii şi îngerii îl adoră. Dar Dumnezeu, aşa cum îl văd psalmiştii, este de asemenea, şi într-un mod unic, Dumnezeul lui Israel. Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Isaac şi Iacov, care a izbăvit poporul Israel prin Moise, care a încheiat un legământ cu ei şi le-a dat ţara făgăduinţei, continuă să fie Dumnezeul lui Israel, Domnul şi Apărătorul poporului ales.

Având o concepţie atât de înaltă despre Dumnezeu, nu este surprinzător că psalmiştii şi-au găsit plăcerea lor cea mai mare şi privilegiul lor supremul a se ruga lui Dumnezeu. În rugăciunile psalmiştilor găsim o sinceritate, o spontaneitate şi un caracter nemijlocit care ne conving de faptul că, pentru ei, rugăciunea era o realitate de zi cu zi. Ei au crezut în providenţa Lui, s-au încrezut în prezenţa Lui, s-au bucurat în neprihănirea Lui, s-au bazat pe credincioşia Lui, au contat pe faptul că El este aproape. În rugăciunile lor, ei L-au lăudat, I-au cerut şi au avut părtăşie cu Dumnezeu şi şi-au găsit refugiul în timp de boală, de nevoie, de nenorocire şi de batjocură în mâna Lui puternică sub care s-au şi umilit. În viaţa de zi cu zi a comunităţii în care au trăit, comportamentul lor se caracterizează prin loialitate faţă de Dumnezeu, ascultare reverenţioasă faţă de Lege, bunătate faţă de cei asupriţi şi prin bucuria de a se închina cu poporul înaintea lui Dumnezeu

2. În acest cadru al credinţei şi al ascultării, este dificil să înţelegem din punct de vedere moral psalmii imprecativi - vezi în special Psalmul 35:1-8; 59; 69; 109). Rugăciuni similare izvorâte dintr-un duh de răzbunare se găsesc şi în Ieremia 11:18 ş.urm.; 15:15 ş.urm.; 18:19 ş.urm.; 20:11 ş.urm. Ideea de bază în aceste pasaje din Psalmi, unde asupra duşmanilor sunt invocate blesteme şi pedepse răzbunătoare, este exprimată în Psalmul 139:21 ş.urm.: „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc... Îi privesc ca pe vrăşmaşi ai mei". Aceasta arată că psalmiştii au fost motivaţi de un zel pentru Sfântul lui Israel care trebuie să plătească oamenilor pentru faptele lor aici pe pământ, în prezenta ordine morală. Dincolo de blesteme găsim o recunoaştere a conducerii morale divine a lumii, o credinţă că înaintea lui Dumnezeu contează binele şi răul şi că, de aceea, judecăţile trebuie să aibă loc în această ordine morală, la fel ca şi harul. Prin urmare era natural ca omul ce trăia sub dispensaţia Legii să se roage pentru distrugerea duşmanilor lui Dumnezeu prin judecata, deşi creştinii care trăiesc acum sub dispensaţia harului se roagă pentru ca toţi oamenii să fie mântuiţi, cu toate că cred în continuare în realitatea unei judecăţi care are loc acum, precum şi într-o judecată viitoare.

Nu trebuie să uităm nici faptul că deşi psalmiştii au fost conştienţi de tensiunea dintre neprihănire şi păcat, dintre poporul lui Dumnezeu şi duşmanii lui Dumnezeu, ei încă nu au avut încă noţiunea de judecată în sensul escatologic al cuvântului şi nici nu aveau o doctrină cu privire la starea viitoare în care cei păcătoşi vor fi pedepsiţi iar cei cu temere de Dumnezeu vor fi răsplătiţi. De aceea, dacă neprihănirea trebuie răsplătită, ea trebuia răsplătită aici, dacă nelegiuirea trebuie pedepsită, ea trebuia pedepsită aici. Căci, atunci când cel neprihănit se ruga pentru nimicirea răutăţii, el nu făcea deosebire, în mintea lui, între nelegiuire şi cei nelegiuţi. Pentru evreul pios, distrugerea nelegiurii fără distrugerea nelegiuitului era ceva de neconceput. Tot ceea ce aparţinea unui om nelegiuit, era nelegiuit. De aceea, când creştinii citesc aceşti psalmi imprecatori, ei trebuie să ţină cont de lucrul acesta. Ei nu trebuie să-i golească de toată semnificaţia. Cel puţin, ei ne aduc aminte de realitatea judecăţii în această lume morală, şi mărturisesc despre zelul pentru cauza neprihănirii care ardea în inimile unor psalmişti, şi despre refuzul lor de a fi îngăduitori cu păcatul.

3. Are cartea Psalmilor o teologie cu privire la viaţa viitoare? Răspunsul pe care-l dăm aici este Nu. Există o speranţă, dar nu o convingere deplină cu privire la viitor. Nu există nici o referinţă sigură cu privire la înviere în cartea Psalmilor. Pot exista doar frânturi de revelaţie sau aluzii cu privire la viaţa viitoare, dar nu există nici o doctrină, nici un articol de credinţă. Germenele unei astfel de speranţe poate fi găsit în Psalmul 16-17; 49; 73, dar rămâne doar, o speranţă. Nicăieri, nici un psalmist nu face dovada unei încrederi nezdruncinate în înviere.

4. Psalmii mesianici. Unul dintre factorii cei mai importanţi în supravieţuirea naţională a lui Israel a fost speranţa mesianică. Această speranţă este centrată în jurul reîntoarcerii epocii lui David, a cărui domnie în trecut a marcat epoca de aur în istoria lui Israel; pe fundalul acesta trebuie privită speranţa mesianică din cartea Psalmilor. Imaginea lui Mesia pe care o desprindem din cartea Psalmilor trebuie privită sub două aspecte.

În primul rând, întrucât Mesia trebuie să fie un descendent al dinastiei davidice, El trebuie să fie Regele în epoca mesianică. Cartea Psalmilor zugrăveşte un Rege mesianic de origine divină, împotriva căruia naţiunile se vor răzvrăti zadarnic (Psalmul 2). Epoca mesianică este zugrăvită în Psalmul 72, în timp ce în Psalmul 2 împărăţia este descrisă ca o împărăţie universală care Îi aparţine lui Dumnezeu, dar asupra căreia domneşte Mesia, împreună cu Domnul. În Psalmul 110, Mesia este Împărat, Preot şi Biruitor, care stă în slavă la dreapta lui Dumnezeu. Psalmul 45 vorbeşte despre stăpânirea eternă a lui Dumnezeu, în timp ce Psalmul 72 subliniază universalitatea domniei mesianice.

Dar, în cel de-al doilea rând, cartea Psalmilor pregăteşte, de asemenea, minţile oamenilor pentru a accepta ideea de Mesia care suferă. Isaia 53 îşi găseşte paralela în Psalmi. Unsul lui Iahve, Regele-Preot al cărui tron va dăinui veşnic şi a cărui domnie de pace şi neprihănire va face ca naţiunile să fie binecuvântate în El, trebuie să accepte o suferinţă îngrozitoare (Psalmul 22; 69, etc.). Totuşi, înainte ca Cristos să le interpreteze aceşti psalmi apostolilor, aceştia nu au fost consideraţi ca fiind psalmi mesianici (Luca 24:27-46). Numai după ce Domnul a luminat minţile ucenicilor, a început Biserica să înţeleagă semnificaţia acestor pasaje din Psalmi şi să facă din cartea Psalmilor o carte de cântări şi de rugăciuni a Bisericii.

VI. Creştinul şi cartea Psalmilor

Pe lângă calităţile religioase şi devoţionale inerente ale psalmilor mai există doi factori care au determinat Bserica creştină să facă din Psalmi cartea ei de rugăciune.

1. În primul rând, Psalmii au ocupat un loc extrem de important în viaţa şi învăţătura Domnului nostru. Psalmii au constituit cartea de rugăciuni pe care a folosit-o El în serviciul din sinagogă şi cartea de cântări pe care a folosit-o El la praznicele din Templu. El S-a folosit de această carte în timp ce-i învăţa pe oameni, în timp ce a fost ispitit, a cântat din ea Hallel după Cina cea de taină, a citat din ea când se afla pe cruce şi a murit cu ea pe buze.

2. În plus, de la început, cartea Psalmilor a fost atât o carte de cântări precum şi o carte de rugăciuni pentru Biserica creştină. Câteva din marile imnuri de laudă ale Bisericii au fost modelate după psalmi (Luca 1:46 ş.urm., 68 ş.urm., 2:29 ş.urm.). Psalmii au fost o inspiraţie a apostolilor în vreme de persecuţie (Faptele Apostolilor 4:25 ş.urm.), au fost o parte a mesajului lor (Faptele Apostolilor 2:25 ş.urm.; 13:33), ei au fost folosiţi pentru a prezenta cele mai profunde concepţii cu privire la Domnul (Evrei 1:6,10-13; 2:6-8; 5:6; 10:5-7). În toate epocile, Biserica a găsit în cartea Psalmilor „o Biblie în miniatură" (Luther), sau „Biblia în Biblie". Şi deşi această „Biblie în miniatură" a originatîn biserica evreiască, şi este strâns legată de VT, totuşi, întrucât este luminată de lumina care vine la noi din evanghelii, Bserica creştină o foloseşe ca pe cartea ei, în toate activităţile ei pentru Dumnezeu, pe care-L adoră şi căruia I se închină pe veci.

BIBLIOGRAFIE
Comentarii: A. F. Kirkpatrick, 1901; A. Weiser, 1962; J. H. Eaton, 1967; M.H. Dahood, 1966-70; A. A. Anderson, 1972; D. Kidner, 1975. Alte studii: H. Gunkel, The Psalms (E.T. 1967, Facet Books); B. D. Eerdmans, The Hebrew Book of Psalms, 1947; N. H. Snaith, Hymns of the Temple, 1951- S. Mowinckel, The Psalms in Israel’s Worship, 1962; H. Ringgren, The Faith of the Psalmists, 1963; C. Westermann, The Praise of God in the Psalms, 1966; D.J.A. Clines, TynB 18, 1967, p. 103-126; TynB 20, 1969, p. 105-125; B.S. Childs, JSS 16, 1971, p. 137-150.

J.G.S.S.T.
F.D.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: