providenţă



PROVIDENŢĂ. În ebr. şi gr. biblică nu există nici un cuvânt care să exprime ideea de providenţă a lui Dumnezeu. Cuvântul pronoia este folosit pentru calitatea lui Dumnezeu de a vedea lucrurile în viitor cu un scop, de către Platon, scriitorii stoici, Filo care a scris o carte intitulată Despre providenţă (Peri pronoias), Josephus, şi de autorii cărţii Înţelepciunii (cf. 14:3; 17:2) şi 3, 4 Macabei; dar în NT pronoia apare numai de două ori (Faptele Apostolilor 24:2; Romani 13:14), de ambele dăţi referindu-se nu la grija şi la prevederea lui Dumnezeu, ci la cea a omului. Verbul înrudit pronoeo, se foloseşte şi el numai cu privire la om (Romani 12:17; 2 Corinteni 8:21; 1 Timotei 5:8).

Providenţa este definită în mod normal în teologia creştină ca o activitate neîntreruptă a Creatorului prin care, din bunăvoinţa şi mărinimia Lui fără margini (Psalmul 145:9; cf. Matei 5:45-48), El susţine creaturile Sale într-o existenţă ordonată (Faptele Apostolilor 17:28; Coloseni 1:17; Evrei 1:3), îndrumă şi guvernează toate evenimentele, circumstanţele şi acţiunile îngerilor şi ale oamenilor (cf. Psalmul 107; Iov 1:12; 2:6; Geneza 45:5-8), şi direcţionează totul pentru a-Şi împlini scopurile Sale, spre slava Sa (cf. Efeseni 1:9-12). Această perspectivă a relaţiei pe care o are Dumnezeu cu lumea trebuie să se distingă de: (a) panteism, care absoarbe lumea în Dumnezeu; (b) deism, care o desprinde de El; (c) dualism, care consideră că lumea este controlată atât de Dumnezeu cât şi de o altă putere; (d) indeterminism, care susţine că nu există nici o forţă care să deţină controlul asupra evenimentelor din lume; (e) determinism, care propune un anumit gen de control, ce distruge responsabilitatea morală a omului; (f) doctrina şansei, care neagă faptul că puterea ce controlează lumea este una raţională; şi (g) doctrina soartei, care neagă faptul că această putere ce deţine controlul este benevolentă.

Providenţa este prezentată în Scriptură ca o funcţie a suveranităţii divine. Dumnezeu este Împărat peste toate, şi face exact ceea ce voieşte (Psalmul 103:19; 135:6; Daniel 4:35; cf. Efeseni 1:11). Această convingere puternică străbate întreaga Biblie. Aspectele ei principale pot fi analizate după cum urmează.

a. Providenţa şi ordinea naturală

Dumnezeu este stăpân peste toate forţele naturii (Psalmul 147:8 ş.urm.), peste toate animalele sălbatice (Iov 38:41) şi peste toate evenimentele, mari sau mici, începând de la furtuni (Iov 37; Psalmul 29) şi urgii (Exod 7:3; 11:10; 12:29 ş.urm.; Ioel 2:25) până la moartea unei vrăbii (Matei 10:29) sau până la ieşirea unui sorţ (Proverbe 16:33). Viaţa fizică a omului şi a animalelor le este dată acestora, iar apoi le este luată (Geneza 2:17; 1 Samuel 1:27; 2 Samuel 12:19; Iov 1:21; Psalmul 102:23; 104:29-30; 127:3; Ezechiel 24:16 ş.urm.; Daniel 5:23; etc.); la fel se întâmplă şi cu sănătatea şi boala (Deuteronom 7:15; 28:27, 60), prosperitatea şi împrejurările adverse („răul", Amos 3:6; cf. Isaia 45:7), etc.

Întrucât Biblia consideră că regularitatea ordinii din natură se datorează direct naturii divine (cf. Geneza 8:22), ea acceptă ideea iregularităţilor ocazionale de natură miraculoasă; Dumnezeu face ce vrea El în lumea Sa, şi pentru El nimic nu este prea dificil (cf. Geneza 18:14).

Faptul că Dumnezeu, în providenţa Lui, guvernează peste lumea creată de El este o dovadă a înţelepciunii, a puterii a slavei şi a bunătăţii Lui (Psalmul 8:1, RV; 19:1-6; Faptele Apostolilor 14:17; Romani 1:19 ş.urm.). Omul care în faţa acestei revelaţii nu-L recunoaşte pe Dumnezeu, nu are nici o scuză (Romani 1:20).

Biblia ne prezintă felul în care Dumnezeu Îşi împlineşte în mod constant scopurile Lui binevoitoare în natură, atât ca un motiv de laudă în sine (cf. Psalmul 104; 147) cât şi o garanţie ca El este Domnul istoriei umane şi că Îşi va duce la îndeplinire promisiunile Lui generoase în domeniul respectiv (cf. Ieremia 31:35 ş.urm.; 33:19-26).

b. Providenţa şi istoria lumii

De la căderea omului în păcat, Dumnezeu Îşi duce la îndeplinire un plan de răscumpărare. Acest plan pivotează în jurul celei dintâi veniri a lui Cristos şi culminează o dată cu reîntoarcerea Lui. Scopul lui este crearea unei biserici mondiale în care evreii şi ne-evreii să beneficieze de harul lui Dumnezeu în aceeaşi măsură (Efeseni 3:3-11) şi prin aceasta să reintegreze cosmosul haotic (Romani 8:19 ş.urm.), sub stăpânirea lui Cristos, la cea de-a doua venire a Lui (Efeseni 1:9-12; Filipeni 2:9 ş.urm.; Coloseni 1:20; 1 Corinteni 15:24 ş.urm.). Prin domnia prezentă a lui Cristos şi prin triumful Lui în viitor, prorociile din VT cu privire la Împărăţia mesianică a lui Dumnezeu (cf. Isaia 11:1-9; Daniel 2:44; 7:13-27) sunt împlinite. Tema care îi dă Bibliei un caracter unitar este întemeierea acestei Împărăţii de către Dumnezeu. Nici un duşman nu o poate zădărnici; El râde de cei ce se împotrivesc planului Lui (Psalmul 2:4) şi foloseşte această împotrivire pentru a-Şi duce la îndeplinire scopurile (cf. Faptele Apostolilor 4:25-28, citind Psalmul 2:1 ş.urm.). Punctul culminant al istoriei va fi momentul când cei care se luptă împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui vor fi nimiciţi, aşa cum arată cartea Apocalipsei (Apocalipsa 19, etc.).

Pavel analizează fazele planului lui Dumnezeu, discutând despre relaţia dintre iudei şi Neamuri şi dintre Lege şi har, în Galateni 3; Romani 9-11; cf. Efeseni 2:12-3:11.

c. Providenţa şi circumstanţele personale

Dumnezeu i-a spus naţiunii lui Israel că îi va da prosperitate dacă vor fi credincioşi, şi că va aduce nenorocire asupra lor dacă vor păcătui (Levitic 26:14 ş.urm.; Deuteronom 28:15 ş.urm.). Încercarea de a înţelege bunăstarea unor israeliţi, luaţi individual, în lumina acestui principiu a întâmpinat probleme. De ce permite Dumnezeu celui rău să prospere, chiar şi atunci când acesta a asupreşte pe cel bun? Şi de ce nenorocirea vine atât de adesea peste cei temători de Dumnezeu?

La prima întrebare găsim răspunsul în afirmaţia că cel rău prosperă numai pentru o vreme; Dumnezeu Se va răzbuna în curând pe el (Psalmul 37 passim; 50:16-21; 73:17 ş.urm.), cu toate că, în prezent, este posibil să treacă cu vederea, pentru a da posibilitatea să se pocăiască (Romani 2:4 ş.urm.; 2 Petru 3:9; Apocalipsa 2:21). NT identifică ziua Domnului cu judecata finală (cf. Romani 2:3 ş.urm.; 12:19; Iacov 5:1-8).

La a doua întrebare se răspunde în mai multe feluri. Se afirmă că: (i) cel neprihănit va fi dezvinovăţit când vine ziua judecăţii celor răi (Psalmul 37; Maleahi 3:13; 4:3); (ii) în acest răstimp, suferinţa este apreciată ca o disciplinare aplicată de Dumnezeu (Proverbe 3:11 s. urm.; Psalmul 119:67, 71); (iii) suferinţa, purtată cu credincioşie, chiar dacă nu este înţeleasă Îi va aduce slavă lui Dumnezeu şi, la sfârşit va atrage după sine binecuvântarea (Iov 1-2; 42); (iv) comuniunea cu Dumnezeu este binele suprem, iar pentru cei care beneficiază de ea, sărăcirea pe din afară nu este de cea mai mare importanţă (Psalmul 73:14, 23 ş.urm.; Habacuc 3:17 ş.urm.).

În NT, faptul că credincioşii sunt trataţi rău şi că împrejurările le sunt potrivnice nu mai este o problemă, căci se recunoaşte faptul că părtăşia cu suferinţele lui Cristos este fundamentală vieţii de creştin (cf. Matei 10:24 ş.urm.; Ioan 15:18 ş.urm.; 16:33; Faptele Apostolilor 9:16; 14:22; Fiiip.3:10 ş.urm.; 1 Petru 4:12-19). Recunoaşterea acestui fapt, împreună cu principiile din VT menţionate mai sus, a făcut ca suferinţa să nu mai fie deloc o problemă pentru primii creştini. Cunoscând câte ceva despre nădejdea lor glorioasă (1 Petru 1:3 ş.urm.) şi despre puterea lui Cristos care-i susţine (2 Corinteni 1:3 ş.urm.; 12:9 ş.urm.), ei au putut face faţă tuturor situaţiilor cu mulţumire (Filipeni 4:11) şi au putut să se bucure în toate necazurile (Romani 8:35 ş.urm.), încrezători că prin împotrivirea din partea celorlalţi oameni, Tatăl lor iubitor i-a disciplinat spre o viaţă de sfinţenie (Evrei 12:5-11), dezvoltându-le caracterul (Iacov 1:2 ş.urm.; 1 Petru 5:10; cf. Romani 5:2 ş.urm.), dovedind autenticitatea credinţei lor (1 Petru 1:7) şi pregătindu-i astfel pentru slavă (1 Petru 4:13). În toate lucrurile, Dumnezeu lucrează spre binele poporului Lui (Romani 8:28); şi El vine în întâmpinarea tuturor nevoilor lor materiale din timpul pribegiei lor pe pământul acesta (Matei 6:25-33; Filipeni 4:19).

Încrederea în providenţa lui Dumnezeu determină multe atitudini de bază ale pietăţii biblice. Cunoaşterea faptului că Dumnezeu hotărăşte împrejurările lor îi învaţă pe cei credincioşi să aştepte în umilinţă şi cu răbdare pentru reabilitare şi izbăvire (Psalmul 37; 40:13 ş.urm.; Iacov 5:7 ş.urm.; 1 Petru 5:6 ş.urm.). Ea nu îi lasă să se întristeze şi să dispere (Psalmul 42-43), şi le aduce curaj şi speranţă atunci când sunt hărţuiţi (Psalmul 60,62). Ea inspiră toate rugăciunile prin care cerem ajutor şi lauda pentru orice lucru bun de care beneficiază.

d. Providenţa şi libertatea omului

Dumnezeu conduce inimile şi acţiunile tuturor oamenilor (cf. Proverbe 21:1; Ezra 6:22), deseori pentru a-Şi duce la îndeplinire scopurile Lui de care ei nu-şi dau seama (comp. Geneza 45:5-8; 50:20; Isaia 10:5 ş.urm.; 44:28; 45:4; Ioan 11:49 ş.urm.; Faptele Apostolilor 13:27 ş.urm.). Controlul pe care-l deţine Dumnezeu este absolut, în sensul că oamenii fac numai ceea ce hotărăşte El să facă - şi totuşi, ei au libertate deplină, în sensul că deciziile lor sunt într-adevăr ale lor şi ei sunt moral răspunzători pentru ele (cf. Deuteronom 30:15 ş.urm.). Trebuie făcută însă o distincţie între faptul că Dumnezeu le permite păcătoşilor să comită răul pe care ei îl preferă (Psalmul 81:12 ş.urm.; Faptele Apostolilor 14:16; Romani 1:24-28), şi între acţiunea Lui de a da un imbold celor care sunt ai Lui să voiască şi să facă ceea ce porunceşte El (Filipeni 2:13); căci în primul caz, conform cu regula biblică referitoare la judecată, vina pentru răul comis îi aparţine în întregime păcătosului (cf. Luca 22:22; Faptele Apostolilor 2:23; 3:13-19), în timp ce în al doilea caz, lauda pentru binele făcut trebuie adusă lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 15:10).

BIBLIOGRAFIE
Arndt; A.E. Garvie, în HDB; A.H. Strong, Systematic Theology, 1949, p. 419-443; L. Berkhof, Systematic Theology, 1949, p. 165-178; Calvin, Institutele, 1.16-18; K. Barth, Church Dogmatics, 3. iii, E.T. 1960, p. 3-288; A.S. Peake, The Problem of Suffering in the Old Testament, 1904; O. Cullmann, Christ and Time, E.T. 1951; G.C. Berkouwer, The Providence of God, 1952; P. Jacobs, H. Krienke, NIDNTT 1, p. 692-697; J. Behm, TDNT 4, p. 1009-1017.

J.J.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: