prorocie, proroci (proorocie / prooroci)


PROROCIE, PROROCI (PROOROCIE / PROOROCI).

I. Oficiul de proroc

a. Prorocul normativ

Primul bărbat pe care Biblia îl numeşte proroc (în ebr. nabi) a fost Avraam (Geneza 20:7; cf. Psalmul 105:15), dar prorocia VT a dobândit o formă normativă în persoana şi activitatea lui Moise, care a constituit standardul cu care au fost comparaţi prorocii de mai târziu (Deuteronom 18:15-19; 34:10; *MESIA). Fiecare aspect care îl caracterizează pe un proroc a lui Iahve în tradiţia clasică a prorociei VT, a fost găsit mai întâi la Moise.

El a primit o chemare specifică şi personală de la Dumnezeu. Iniţiativa de a-l face pe cineva un proroc o are Dumnezeu (Exod 3:1-4:17; cf. Isaia 6; Ieremia 1:4-19; Ezechiel 1-3; Osea 1:2; Amos 7:14-15; Iona 1:1), şi numai prorocul fals este cel care îndrăzneşte să îndeplinească această lucrare fără a fi fost chemat de Dumnezeu (Ieremia 14:14; 23:21). Obiectul şi efectul primar al chemăm a fost intrarea în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum ne arată pasajele menţionate mai sus. Acesta a fost „secretul" sau „sfatul" Domnului (1 Împăraţi 22:19; Ieremia 23:22; Amos 3:7). Prorocul stătea înaintea oamenilor, ca un om care a fost rânduit să stea înaintea lui Dumnezeu (1 Împăraţi 17:1; 18:15).

Perspectiva profetică a istoriei îşi are originea în Moise. Când Isaia se ridică cu vehemenţă împotriva idolatriei, una dintre afirmaţiile lui cele mai convingătoare, aceea ce Iahve este singurul Autor al prorociei şi că idolii sunt incapabili de a prevesti viitorul (de ex. 45:20-22), provine tot din vremea lui Moise şi a Exodului. Iahve l-a trimis pe Moise în Egipt cu puterea de a interpreta marile evenimente care urmau să aibă loc. Istoria a devenit revelaţie datorită faptului că situaţiei istorice i s-a adăugat un om pregătit dinainte să o interpreteze. Moise nu a fost lăsat să se lupte singur cu înţelesul evenimentelor în timpul desfăşurării lor sau după ce acestea au avut loc; el a fost anunţat din timp despre evenimente şi despre semnificaţia lor direct de către Dumnezeu. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu toţi prorocii. Israel a fost singura naţiune din antichitate care a fost cu adevărat conştientă de istorie. Acest lucru s-a datorat prorocilor care, sub Domnul istoriei, i-au fost la rândul lor tributari lui Moise.

Tot lui Moise îi sunt ei tributari pentru preocupările etice şi sociale. Chiar şi înainte de chemarea lui, Moise a fost preocupat de bunăstarea poporului său (Exod 2:11 ş.urm.; cf. v. 17), iar după aceea, ca şi dătător al Legii şi proroc, el a schiţat cel mai uman şi mai filantropic cod al lumii antice, care reflecta preocuparea pentru cei neajutoraţi (Deuteronom 24:19-22, etc.) şi pentru cei asupriţi (de ex. Levitic 19:9 ş.urm.).

Mulţi dintre proroci i-au înfruntat pe împăraţii lor şi au jucat un rol activ în afacerile naţionale, uneori un rol identic cu cel al unui om de stat. Acesta a fost rolul prorocului care îl avea de model pe Moise, care a dat legi pentru naţiune, şi care a fost numit chiar „împărat" (Deuteronom 33:5). Este interesant că primii doi împăraţi ai lui Israel au fost de asemenea proroci, dar aceste două slujbe nu au continuat să meargă mână în mină, iar conducerea teocratică de tip mozaic a fost prelungită prin cooperarea împăratului şi a prorocului, ambii fiind unşi în slujbă.

În Moise vedem de asemenea acea combinare a proclamării şi a prezicerii care poate fi întâlnită la toţi prorocii. Acest lucru ne preocupă în mare detaliu, ca un aspect al prorociei în general. Ne vom opri aici numai pentru a arăta că Moise a stabilit o normă aici, şi anume, că pentru a se adresa situaţiei prezente, prorocul a ales deseori să se refere şi la evenimentele care urmau să aibă loc în viitor. Tocmai această îmbinare dintre proclamare şi prezicere face ca adevăratul proroc să se distingă de un prognosticator. Chiar şi atunci când Moise a rostit marea lui prorocie cu privire la venirea Prorocului (Deuteronom 18:15 ş.urm.), el a avut de a face cu problemele foarte sensibile referitoare la relaţia poporului lui Dumnezeu cu practicile şi seducţiile cultelor păgâne.

La Moise mai găsim alte două aspecte caracteristice prorocilor care urmau să vină după el. Mulţi proroci au folosit simboluri atunci când şi-au rostit mesajele (de ex. Ieremia 19:1 ş.urm.; Ezechiel 4:1 ş.urm.). Moise a folosit mâna ridicată (Exod 17:8 ş.urm.) şi înălţarea şarpelui (Numeri 21:8), ca să nu mai amintim de cultul foarte simbolic al cărui reprezentant în naţiune era el. Şi în cele din urmă, şi aspectul mijlocirii, caracteristic slujbei de proroc, poate fi găsit la Moise. El a fost „tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu" (Exod 18:19; Numeri 27:5) şi în cel puţin o ocazie, ca un om al rugăciunii a „stat în spărtura zidului" mijlocind pentru popor (Exod 32:30 ş.urm.; Deuteronom 9:18 ş.urm.; cf. 1 Împăraţi 13:6; 2 Împăraţi 19:4; Ieremia 7:16; 11:14).

b. Expresii folosite pentru proroci

Două descrieri generale par să fi fost folosite pentru proroci: prima, „omul lui Dumnezeu", descrie felul în care aceştia erau văzuţi de ceilalţi oameni. Această expresie a fost folosită prima dată pentru Moise (Deuteronom 33:1) şi a continuat să fie folosită până spre sfârşitul perioadei monarhice (de ex. 1 Samuel 2:27; 9:6; 1 Împăraţi 13:1, etc.). Faptul că scopul expresiei este acela de a arăta diferenţa dintre proroc şi ceilalţi oameni reiese foarte clar din cuvintele Sunamitei: „Iată, ştiu că omul acesta... este un om sfânt al lui Dumnezeu" (2 Împăraţi 4:9). Cealaltă expresie folosită în mod obişnuit este „slujitorul lui, (tău, meu)". Se pare că nimeni nu s-a adresat niciodată prorocului cu expresia „slujitor al lui Dumnezeu", dar Dumnezeu a spus despre proroci că sunt slujitorii Lui şi, în consecinţă, şi celelalte pronume „al lui" sau „al tău" au fost folosite (vezi 2 Împăraţi 17:13, 23; 21:10; 24:2; Ezra 9:11; Ieremia 7:25). Aici este exprimată cealaltă relaţie a prorocului, relaţia lui cu Dumnezeu şi, la fel, această expresie este folosită prima dată pentru Moise (de ex. Iosua 1:1-2).

Există trei cuvinte în ebr. folosite pentru proroc: nabi, ro’eh şi hozeh. Primul este tradus întotdeauna cu „proroc"; cel de-al doilea, care în ceea ce priveşte forma este un participiu activ al verbului „a vedea", este tradus „văzătorul"; cel de-al treilea, de asemenea un participiu activ al unui alt verb „a vedea", nu are din păcate un echivalent în majoritatea limbilor moderne şi este tradus ori cu „proroc" (de ex. Isaia 30:10) ori cu „văzător" (de ex. 1 Cronici 29:29).

Originea termenului nabi este disputată. Se poate considera că provine dintr-o rădăcină acadiană, şi se poate referi la un proroc ca unul care este chemat, sau ca unul care cheamă (pe oameni în numele lui Dumnezeu). Ambele înţelesuri se potrivesc foarte bine felului în care prorocul este prezentat în VT. Posibilitatea ca prorocul să fie cel care îl cheamă pe Dumnezeu, în rugăciune, nu a fost analizată, dar se pare că şi aceasta, şi încă de la început (Geneza 20:7), a fost o caracteristică a prorocului.

S-a discutat mult despre legătura care există între cele trei cuvinte: nabi, ro’eh şi hozeh. Versete cum ar fi 1 Cronici 29:29, care par să folosească aceste cuvinte făcând o distincţie clară între ele (Gad este descris în ebr. ca hozeh), ne sugerează că ar trebui să găsim în fiecare cuvânt o nuanţă aparte. Aceasta, însă, nu este rezultatul unei examinări a felului în care este folosit cuvântul în VT. Utilizarea cuvintelor se încadrează în două perioade, demarcate de 1 Samuel 9:9: în primul rând, a existat o perioadă când nabi şi ro’eh au avut două înţelesuri diferite; apoi a urmat perioada când a trăit autorul pasajului din 1 Samuel 9:9, când nabi a ajuns să fie sinonimul lui ro’eh, fără însă a pierde înţelesul iniţial. Documentul sursă pentru prima perioadă este 1 Samuel 9-10, şi se pare destul de sigur că putem decide forţa de expresivitate a celor două cuvinte în contextul celor două capitole: nabi este membrul unui grup extatic contagios (1 Samuel 10:5-6, 10:13; 19:20-24), în timp ce ro’eh se referă la o persoană solitară şi mai importantă. Din zece cazuri în care întâlnim cuvântul, de şase ori este folosit referitor la Samuel (1 Samuel 9:11; 18-19; 1 Cronici 9:22; 26:28; 29:29). De aceea, el este modelul par excellence a unui ro’eh.

Când trecem însă la perioada de mai târziu, indicată de 1 Samuel 9:9, este imposibil să ne exprimăm cu certitudine. Deşi putem observa că pretutindeni în Cronici (excepţie făcând 2 Cronici 29:30) hozeh este menţionat în asociere cu împăratul, sugestia că el ar fi fost angajat ca un văzător nu se potriveşte întru totul cu dovezile existente. Chiar şi în Cronici, el acţionează deseori ca un nabi (de ex. 2 Cronici 19:2; 33:18), iar slujba lui cea mai frecventă a fost aceea de cronicar de curte - o slujbă pe care o avea atât nabi cât şi ro’eh (2 Cronici 9:29; 12:15; cf. 1 Cronici 29:29).

În felul în care VT foloseşte termenii, pentru fiecare nuanţă a verbului haza se poate găsi o paralelă în verbul ra’a: ambele verbe sunt folosite în legătură cu ghicirea Zaharia 10:2; Ezechiel 21:21, ceea ce este valabil şi în cazul lui nabi (Mica 3:11); ambele verbe sunt folosite pentru perceperea înţelesului evenimentelor (Psalmul 46:8; Isaia 5:12), şi pentru evaluarea caracterului (Psalmul 11:4, 7; 1 Samuel 16:1); ambele sunt folosite cu privire la chipul lui Dumnezeu (Psalmul 27:4; Isaia 6:5), şi cu privire la activitatea profetică (Isaia 1:1; Ezechiel 13:3); ambele sunt folosite pentru „a avea grijă ca răzbunarea să aibă loc" (Psalmul 58:10; 54:7). În Isaia 29:10, nabi şi hozeh sunt paralele; în Amos 7:12 ş.urm., Amaţia i se adresează lui Amos cu cuvântul horez, îndemnându-l să prorocească nibba în Iuda, iar Amos răspunde spunând că el nu este un nabi; în Ezechiel 13:9, se găseşte tocmai inversul acestei situaţii: substantivul nabi este subiectul verbului haza. Se pot da mult mai multe exemple, dar încheiem aici cu concluzia că aceşti termeni sunt sinonimi.

c. Prezicerea

Prea deseori în studiile care s-au făcut asupra fenomenului prorociei, s-a vorbit mai mult despre unicitatea acestei mişcări în Israel, şi în acelaşi timp, ea a fost supusă judecăţii şi criticii ca şi cum n-ar fi fost unică, ca şi cum dovezile ar putea fi explicate numai şi numai pe cale raţională. Noi dispunem de o singură sursă de informaţii cu privire la prorocul VT şi aceasta este VT însuşi, care trebuie deci să fie tratat ca o sursă primară.

Prorocul a fost în primul rând un bărbat care transmitea cuvântul lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când se părea că îndeplineşte alte sarcini, cum ar fi „imitările" (pantomimele) complicate ale lui Ezechiel, aceste sarcini au fost subordonate scopului de a aduce semenilor lui cuvântul lui Dumnezeu. Acest cuvânt nu a fost, ca să ne exprimăm aşa, o opinie pasivă, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi interesat decât să-i facă pe oameni conştienţi de felul în care vedea El lucrurile înainte ca ei să decidă pentru ei înşişi. Dimpotrivă, prorocul a fost convins că proclamarea cuvântului lui Dumnezeu schimbă situaţia radical. De exemplu, Isaia 28-29 ne arată tabloul unui popor care se străduia să afle o soluţie satisfăcătoare la problema foarte critică a caracterului politicii pe care o ducea, şi în această căutare a respins cuvântul lui Dumnezeu; capitolul 30 şi cele următoare ne arată situaţia care rezultă: problema nu mai este echilibrul puterii politice dintre Iuda, Asiria şi Egipt, ci relaţia spirituală dintre Iuda, Asiria şi Egipt pe de o parte, şi cuvântul lui Dumnezeu pe de cealaltă parte. Cuvântul este un ingredient activ adăugat situaţiei, care de aici înainte este promovat ca şi cuvânt rostit (Isaia 40:8; 55:11; vezi, de ex. *BLESTEM).

Este clar însă că prorocii s-au adresat situaţiei din vremea lor în primul rând prin avertizări şi încurajări, ambele privind viitorul. Aproape fiecare proroc s-a remarcat prima dată ca un prezicător, de ex. Amos 1:2. Această practică a prezicerii este justificată de trei motive: în primul rând, ca oamenii să-şi exercite responsabilitatea morală în prezent şi să fie conştienţi de ceea ce-i aşteaptă în viitor, ea a fost în mod evident necesară. Aceasta face dintr-o dată ca prezicerea VT să fie mai mult decât o simplă prognosticare şi o simplă dorinţă de a satisface curiozitatea firii. Chemările la pocăinţă (de ex. Isaia 30:6-9) şi chemările la o sfinţire a vieţii (de ex. Isaia 2:5) au la bază în aceeaşi măsură un cuvânt cu privire la viitor; prezicerea mâniei care avea să vină este ceea ce ar trebui să-l motiveze în prezent pe om să caute îndurarea lui Dumnezeu; prezicerea binecuvântării care urma să vină cheamă la umblarea în lumină în prezent.

În cel de-al doilea rând, prezicerea se datorează faptului că prorocii vorbesc în numele Conducătorului sfânt al istoriei. Am menţionat deja faptul că prorocii chemau în primul rând la o cunoaştere a lui Dumnezeu. Din această cunoaştere a izvorât cunoaşterea a ceea ce va face El, căci El conduce istoria după principiile neschimbate ale caracterului Său sfânt. Aceasta înseamnă că, prorociii posedau toate informaţiile de bază, căci prin Moise şi prin manifestările Sale din timpul Exodului, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscut Numele pentru totdeauna (Exod 3:15). Lor le-au fost descoperite tainele (Amos 3:7).

În cel de-al treilea rând, prezicerea pare să aparţină chiar noţiunii de slujbă profetică. Putem vedea lucrul acesta în Deuteronom 18:9 ş.urm.: Când a intrat în ţara Canaanului, Israel nu a fost avertizat numai cu privire la cultele canaaniţilor, cum ar fi jertfirea copiilor, ci şi cu privire la unele personalităţi religioase ale acestora, cum ar fi ghicitorii. Cu siguranţă, aceşti oameni erau preocupaţi cu ghicirea; ei s-au oferit să viitorul folosindu-se de un mijloc sau altul. În locul tuturor acestor lucruri, pentru Israel se va ivi un proroc pe care Domnul îl va ridica din mijlocul fraţilor Lui. Acest proroc care va vorbi în numele Domnului, trebuie evaluat după precizia prezicerilor Lui (v. 22) - o dovadă clară că Israel a pretins preziceri profetice şi că aceste preziceri erau un aspect al noţiunii de prorocie.

Putem nota aici darurile profetice de cunoaştere şi de clarviziune extraordinar de detaliate. Elisei a fost renumit pentru că a cunoscut ceea ce se spunea în secret (2 Împăraţi 6:12) şi a făcut dovada că aceasta a fost o evaluare corectă a puterilor pe care le poseda. Ezechiel este renumit pentru cunoaşterea detaliată a Ierusalimului în vremea când el se afla în Babilon (Ezechiel 8-11). Cu toate că nu putem pretinde în mod categoric că Ezechiel nu a comunicat deloc cu cei rămaşi în Ierusalim, tot atât de inutil este ocolim acest aspect al mărturiei biblice. Prorocii au fost bărbaţi cu puteri psihice deosebite. De exemplu, este inutil să punem la îndoială cunoaşterea mai dinainte a numelor unor persoane, cum găsim exemplificat în 1 Împăraţi 13:2; Isaia 44:28 (cf. Faptele Apostolilor 9:12). Întrucât nu exista nici o problemă de ordin textual cu privire la aceste lucruri, problema este pur şi simplu dacă acceptăm mărturiile VT cu privire la prorocie, sau nu. Existenţa unor astfel de preziceri în detaliu este în acord perfect cu tabloul general al prorociei, după cum este el prezentat în Biblie. Trebuie să reţinem că nu este corect să punem problema în funcţie de cunoaşterea pe care o avem noi cu privire la perioada de timp dintre prezicere şi împlinire: „Cum putea prorocul să cunoască numele cuiva care avea să se nască la câteva sute de ani după el?" În pasajele menţionate nu se aminteşte nimic despre „sute de ani". Aceasta este contribuţia noastră, căci noi cunoaştem cât de mare este perioada de timp respectivă. Întrebarea pe care ar trebui să o punem este mult mai simplă: „Din ceea ce cunoaştem cu privire la proorocul din VT, există vreun lucru care să ne împiedice sa credem referitor la posibilitatea cunoaşterii prealabile a numelor unor persoane?" În lumina VT, un răspuns negativ poate fi dat pe buna dreptate.

II. Inspiraţia profetică şi metodele prorociei

a. Moduri de inspiraţie

Cum a primit prorocul mesajul care i-a fost încredinţat spre a fi transmis semenilor lui? Răspunsul dat în marea majoritate a cazurilor este perfect clar şi, totuşi, foarte vag: „Cuvântul Domnului a venit (a vorbit)...", literal, verbul folosit fiind verbul „a fi", „Cuvântul Domnului s-a prezentat activ...". Este o afirmaţie care arată starea de conştientă a prorocului, care are la bază un contact nemijlocit cu Dumnezeu. Este experienţa de bază a prorocului. Această experienţă este zugrăvită pentru prima dată în Exod 7:1-2 (cf. 4:15-16). Dumnezeu este autorul cuvintelor pe care El însuşi le-a transmis prorocului, şi prin el poporului. Este aceeaşi experienţă pe care a avut-o Ieremia când mâna Domnului i-a atins gura (Ieremia 1:9), şi pasajul acesta ne spune cât ni se permite să cunoaştem că în contextul relaţiei personale cu Dumnezeu al cărei iniţiator este Dumnezeu, prorocul primeşte cuvinte din partea lui Dumnezeu. Ieremia s-a referit mai târziu la această experienţă prin expresia „a sta la sfatul lui Dumnezeu" (23:22), sfat care i-a dat posibilitatea de a transmite poporului cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta, însă, nu ajută la nimic în cazul unei încercări de a explica lucrurile din punct de vedere psihologic.

Visurile şi vedeniile îşi au şi ele locul în inspiraţia prorocului. Se sugerează uneori că Ieremia 23:28 ne învaţă că visurile nu pot fi luate ca metodă de a evalua cuvântul Domnului. Însă, în lumina celor scrise la Numeri 12:6-7 şi 1 Samuel 28:6,15, pasaje care ne vorbesc despre faptul că ele pot fi considerate ca metode valabile, vedem că Ieremia 23:28 trebuie luat ca un „simplu vis" sau ca „un vis născut din fantezia lui". Într-adevăr, se pare că Ieremia a beneficiat de cuvântul lui Dumnezeu printr-un vis (31:26). Cele mai grăitoare exemple de vedenii pot fi găsite în experienţa prorocului Zaharia, dar, ca şi visurile, ele nu adaugă nimic la cunoştinţa noastră - sau mai degrabă la ignoranţa noastră - cu privire la „tehnicile" inspiraţiei. Acelaşi lucru se poate spune şi în cazurile în care cuvântul este perceput printr-un simbol (Ieremia 18; Amos 7:7 ş.urm.; 8:1-3). Inspiraţia este un miracol; nu cunoaştem modalitatea prin care Dumnezeu face mintea unui om conştientă de cuvântul Său.

Aceasta ridică problema activităţii Duhului lui Dumnezeu în inspiraţia profetică. Există 18 pasaje care asociază inspiraţia profetică cu activitatea Duhului: Numeri 24:2 se referă la Balaam; Numeri 11:29; 1 Samuel 10:6, 10; 19:20, 23 au de-a face cu extazul profetic; afirmaţia clară că prorocia îşi are originea în Duhul lui Dumnezeu se găseşte în 1 Împăraţi 22:24; Ioel 2:28-29; Osea 9:7; Neemia 9:30; Zaharia 7:12; o referire directă la inspiraţia Duhului se face în Mica 3:8; următoarele versete vorbesc despre faptul că cuvântul profetic este inspirat de Duhul: 1 Cronici 12:18; 2 Cronici 15:1; 20:14; 24:20; Neemia 9:20; şi Ezechiel 11:5. Este clar că aceste mărturii nu sunt răspândite uniform în tot VT, prorocii dinaintea exilului fiind menţionaţi când şi când. Într-adevăr, Ieremia nu menţionează Duhul lui Dumnezeu în nici un context. Acest lucru a fost interpretat ca fiind o dovadă a distincţiei dintre „omul cuvântului" şi „omul Duhului" (vezi L. Koehler, Old Testament Theology, 1957; E. Jacob, Theology of the Old Testament, 1958; T.C. Vrienzen, An Outline of Old Testament Theology, 1958), sugestia fiind că primii proroci au fost nerăbdători să se disocieze de inspiraţia de grup a aşa-zişilor oameni posedaţi de duhul. Aceasta nu este o concluzie necesară, nici măcar una probabilă. O identificare directă a celor care practicau stările extatice în grup împreună cu prorocii falşi de mai târziu nu este posibilă; şi, pe de altă parte, aşa cum arată E. Jacobs, „cuvântul presupune existenţa spiritului, suflarea creatoare de viaţă, şi pentru proroci a existat o asemenea dovadă a existenţei acestui spirit încât ei nu au mai considerat necesar să se refere la ea în mod explicit".

b. Moduri de comunicare

Prorocii au apărut în faţa contemporanilor lor ca nişte oameni care au avut ceva de spus. Forma în care era exprimat cuvântul lui Dumnezeu este oracolul. Fiecare proroc şi-a lăsat amprenta personalităţii şi a experienţei sale pe acest cuvânt: oracolele lui Amos şi Ieremia sunt tot atât de diferite pe cât de diferite sunt personalităţile celor doi proroci. De aceea, există un aspect dublu în cărţile prorocilor: pe de o parte, aceste cuvinte sunt cuvintele pe care Dumnezeu le-a dat prorocului. Dumnezeu l-a luat pe acest om şi l-a făcut gura Lui; cuvintele sunt cuvintele lui Dumnezeu. Pe de altă parte, aceste cuvinte sunt cuvintele unui anumit om, rostite la un anumit moment, în anumite împrejurări. Printre scriitorii din zilele noastre (de ex. H.H. Rowley, The Servant of the Lord, 1952, p. 126) s-a ajuns să se tragă concluzia că acest cuvânt a devenit astfel, într-o anumită măsură, imperfect şi supus greşelilor, pentru că este cuvântul unor oameni imperfecţi şi supuşi greşelilor. Trebuie să ne fie clar că o astfel de concluzie trebuie să se bazeze pe alte dovezi, decât pe mărturia prorocilor înşişi pe care o avem în aceste cărţi. Nu este acesta locul potrivit să discutăm despre relaţia dintre cuvintele unor oameni inspiraţi şi cuvintele lui Dumnezeu, care i-a inspirat (*INSPIRAŢIE), dar este locul să spunem că putem să cercetăm aceste cărţi profetice fără să găsim nici o sugestie că prorocii ar fi crezut că acele cuvintecare au fost rostite prin ei erau, înntr-un fel sau altul, inferioare cuvintelor lui Dumnezeu. Trebuie să facem la acest punct observaţia că majoritatea prorocilor nu par a fi deloc conştienţi de existenţa altor voci decât vocea lor sau a unor voci în contradicţie cu vocea lor. Ei au fost foarte siguri pe cuvintele lor, aşa cum numai un alienat poate fi sau unul care a stat la sfatul lui Dumnezeu şi a primit ceea ce trebuie să spună pe pământ.

Uneori prorocii şi-au rostit oracolele sub forma unei pilde sau a unei alegorii (de ex. Isaia 5:1-7; 2 Samuel 12:1-7; şi în special Ezechiel 16 şi 23), dar cea mai dramatică prezentare a mesajului lor a fost „oracolul jucat". Dacă ne gândim la oracolul jucat ca la un material demonstrativ, vom sfârşi prin a avea o concepţie greşită despre natura şi rolul unui oracol. Desigur, a fost un material demonstrativ, dar, în asociere cu noţiunea evreiască cu privire la eficacitatea cuvântului, oracolul a slujit ca un mijloc de descărcare a cuvântului în situaţia contemporană cu şi mai multă putere. Acest lucru se poate vedea cel mai bine în discuţia dintre împăratul Ioas şi Elisei (2 Împăraţi 13:14 ş.urm.). În v. 17, săgeata victoriei Domnului se îndreaptă împotriva Siriei. Prorocul l-a introdus pe împărat într-o sferă a unei acţiuni simbolice. Acum el cercetează să vadă câtă credinţă are împăratul să îmbrăţişeze cuvântul promisiunii: împăratul a lovit cu săgeata în pământ de trei ori, şi aceasta este măsura în care cuvântul eficient al lui Dumnezeu va realiza ceva şi nu se va întoarce fără roadă. Vedem aici foarte clar relaţia exactă dintre simbol şi cuvânt, şi dintre acestea două şi cursul evenimentelor. Cuvântul întrupat în simbol este extraordinar de eficient; nu se poate întâmpla să nu se împlinească; se va împlini exact aşa cum arată simbolul. Astfel, Isaia a umblat dezbrăcat şi desculţ (Isaia 20), Ieremia a fărâmat vasul olarului la intrarea porţii olăriei (Ieremia 19), Ahia şi-a sfârtecat haina cea nouă în douăsprezece părţi şi i-a dat lui Ieroboam zece (1 Împăraţi 11:29 ş.urm.), Ezechiel a asediat o cetate în machetă (Ezechiel 4:1-3), a spart zidul casei (12:1 ş.urm.) şi nu a plâns după nevasta lui care a murit (24:15 ş.urm.). Trebuie să facem o distincţie clară între oracolele jucate ale prorocului israelit şi magia cultelor canaanite. În esenţă, magia acestor culte este o încercare a omului de a exercita influenţă asupra lui Dumnezeu: omul întreprinde o anumită acţiune pentru a-l constrânge pe Baal, sau pe un alt zeu, pentru a-l determina să acţioneze într-un fel sau altul. În cazul oracolului jucat, iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu: cuvântul lui Dumnezeu, activitatea asupra căreia Dumnezeu a hotărât deja, a fost declarată şi promovată pe pământ de proroc. Ca şi în oricare aspect al religiei biblice, iniţiativa îi aparţine numai şi numai lui Dumnezeu.

c. Cărţile profetice

Problema formării *canonului biblic nu ne preocupă aici, dar nu putem evita problema compilării scrierilor fiecărui proroc. Trebuie să considerăm ca un lucru de la sine înţeles că fiecare din cărţile profetice nu conţine decât o selecţie a prorociilor acelui proroc, dar cine a făcut selectarea, editarea şi aranjarea? De exemplu, referirile la Iuda în cartea prorocului Osea trebuie probabil văzute ca adăugiri editoriale din perioada de după căderea Samariei, când prezicerile prorocului au ajuns în S. Dar cine a fost editorul? Sau, de exemplu, este clar că seria de întrebări şi răspunsuri din Maleahi este o aranjare deliberată a cuiva, făcută cu scopul de a transmite întregul mesaj. Cine a făcut aranjamentul? Sau, la o scară şi mai mare, cartea lui Isaia este o carte foarte bine editată; nu trebuie să ne gândim decât la modul în care seria de şase „vai-uri" (cap. 28-37) se împart în două grupe în care prima grupă de trei se potriveşte exact cu a doua grupă de trei, sau la felul în care cap. 38-39 au fost scoase din ordinea lor cronologică firească ca să poată forma o prefaţă istorică a capitolelor 40-55. Dar cine a fost acest editor meticulos?

Dacă studiem cărţile găsim trei indicii cu privire la alcătuirea lor. În primul rând, găsim că prorocii au scris ei înşişi cel puţin unele prorocii (de ex. Isaia 30:8; Ieremia 29:1 ş.urm.; cf. 2 Cronici 21:12; Ieremia 29:25; cf. utilizarea la persoana întâi în Osea 3:1-5); în cel de-al doilea rând, găsim că în cazul lui Ieremia, cel puţin, un pasaj destul de lung din prorociile lui a fost scris cu ajutorul unui „secretar" (Ieremia 36) şi că porunca a fost atât dată cât şi primită fără vreun indiciu că ar fi fost ieşită din comun; iar în cel de-al treilea rând, găsim că prorocii au fost uneori asociaţi cu un grup desprecare se presupune că primea învăţăturile de la un proroc mai vârstnic, care era învăţătorul prorocilor, şi este posibil să fi fost deţinătorii prorociilor acestuia. Un astfel de grup este menţionat prin expresia „ucenicii mei" din Isaia 8:16. Aceste dovezi firave ne sugerează faptul că prorociile scrise ale unui proroc sunt întemeiate pe cuvintele acestuia, putând fi scrise de el, dictate de el sau transmise ucenicilor prin învăţătură. Este posibil ca prorociile lui Isaia să fi luat forma prezentă ca un manual de instruire a ucenicilor prorocului.

Expresia „fiii prorocilor" este folosită pentru acele grupuri de ucenici. Acestea s-au format de fapt în perioada lui Ilie şi Elisei, cu toate că Amos 7:14 arată că expresia a supravieţuit ca termen specific mult timp după aceea. Din 2 Împăraţi 2:3, 5 aflăm că au existat grupuri cunoscute de bărbaţi care s-au stabilit ici colo în ţară, sub supravegherea unui proroc „autorizat". Ilie, în efortul lui de a-l face pe Elisei să simtă cât mai puţin durerea despărţirii, pretinde că face o călătorie obişnuită. Elisei la rândul lui a preluat conducerea grupurilor de proroci (2 Împăraţi 4:38; 6:1 ş.urm.) şi el însuşi a beneficiat de serviciile lor (2 Împăraţi 9:1). Este clar că membrii acestor grupuri au fost bărbaţi care au avut darul profetic (2 Împăraţi 2:3, 5), dar nu putem spune cu precizie dacă s-au alăturat grupului fiind chemaţi de Dumnezeu, din proprie iniţiativă, fiind atraşi de învăţăturile prorocului, sau fiind chemaţi de proroc.

Nu trebuie să vedem neapărat în Amos 7:14 o defăimare a grupurilor de proroci, ca şi cum Amos plin de indignare s-ar fi disociat de ei. Amos nu putea să nu se considere proroc, căci vedem că el este pe punctul de a afirma că Domnul este Cel care i-a poruncit să prorocească (în ebr. hinnabe, să joace rolul unui nabi, 7:15). De aceea, putem lua cuvintele ori ca o întrebare retorică care exprimă indignare: „Nu sunt eu un proroc şi un fiu al prorocului? Într-adevăr, eu am fost păstor... dar Domnul m-a luat", sau, de preferat, „Eu nu sunt proroc... Sunt un păstor...şi Domnul m-a luat". Amos nu le aduce acuzaţii rău voitoare fiilor prorocilor considerându-i nişte oportunişti profesionişti, ci apără autoritatea chemării spirituale împotriva acuzaţiei că el nu are un statut şi o autoritate oficială.

Este însă foarte probabil că aceştia, cei grupaţi în jurul marilor proroci, sunt bărbaţii cărora le datorăm păstrarea şi transmiterea oracolelor acestor mari proroci, dar a le atribui lor toate modificările, adaptările şi adăugirile făcute lucrărilor prorocului „învăţător", aşa cum este la modă acum în studiile de specialitate, ar însemna să trecem dincolo de informaţiile pe care le posedăm cu privire la grupurile de „fii ai prorocilor", la continuitatea şi lucrarea lor.

III. Prorocii adevăraţi şi cel falşi

Cum se putea face distincţie între prorocul adevărat şi cel fals când Mica, fiul lui Imla şi Zedechia, fiul lui Chenaana s-au înfruntat unul pe celălalt înaintea împăratului Ahab, unul anunţând înfrângerea, iar celălalt promiţând victoria, apelând ambii la autoritatea Domnului (1 Împăraţi 22)? Când Ieremia l-a înfruntat pe Hanania, primul aplecându-se sub un jug simbolizând prin aceasta servitudine, iar celălalt rupând jugul simbolizând eliberare (Ieremia 28), cum se putea face o diferenţiere între cel adevărat şi cel fals? Sau, un caz şi mai extrem, când „prorocul cel bătrân din Betel" l-a făcut pe „omul lui Dumnezeu" să se întoarcă din Iuda printr-o minciună, iar apoi l-a învăluit cu adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu (1 Împăraţi 13:18-22), a fost posibil să spunem când a vorbit adevărul şi când a rostit cuvinte amăgitoare? Problema diferenţierii prorocilor adevăraţi de cei falşi nu este în nici un caz una academică, ci una cu totul practică şi de cea mai mare importanţa spirituală.

Anumite caracteristici exterioare de ordin general au fost propuse pentru a face distincţie între adevărat şi fals. S-a sugerat că extazul profetic a fost un semn prin care se distingea prorocul fals. Am menţionat deja faptul că extazul în grup era un semn distinct al prorocilor în vremea lui Samuel (1 Samuel 9-10; etc.). Acest extaz era în aparenţă spontan, sau putea fi indus, în special cu ajutorul muzicii (1 Samuel 10:5; 2 Împăraţi 3:15) şi prin dansul ritual (1 Împăraţi 18:28). Se pare că persoana care era în stare de extaz îşi pierdea memoria şi devenea insensibilă la durere (1 Samuel 19:24; 1 Împăraţi 18:28). Este uşor şi, într-adevăr, aproape inevitabil să privim cu suspiciune la un fenomen ca acesta: este atât de străin de gusturile noastre şi este cunoscut ca un aspect al închinării specifice cultului Baalilor, şi a popoarelor din Canaan. Dar aceste fenomene nu ne dau motive suficiente pentru a indentifica întotdeauna extazul cu falsul. Nu avem nici o indicaţie că extazul ar fi fost dezaprobat de popor în general sau de liderii religioşi ai acestuia. Samuel a prezis, se pare cu o atitudine pozitivă, că Saul se va alătura prorocilor care practică extazul şi că aceasta va face din el un om nou (1 Samuel 10:6). De asemenea, emisarul lui Elisei este chemat de căpeteniile lui Iehu „nebunul acesta" (2 Împăraţi 9:11), indicând probabil că extazul mai era încă o caracteristică a grupului de proroci. În plus, experienţa din Templu a lui Isaia a fost cu siguranţă un extaz, iar Ezechiel a fost fără îndoială un proroc care a avut experienţe extatice.

O altă modalitate care s-a sugerat pentru a-i identifica pe prorocii falşi este profesionalismul: ei au fost slujitorii plătiţi ai unor împăraţi şi, era în interesul lor să spună ceea ce îi făcea plăcere împăratului. Dar, ca şi în cazul precedent, acest lucru nu poate fi considerat un criteriu adecvat. Samuel a fost, evident, un proroc de profesie, dar nu a fost proroc fals; Natan a fost un curtean al lui David, dar a fi profesionist nu înseamnă a fi linguşitor. Este posibil ca şi Amos să fi fost un proroc de profesie, dar Amaţia îl sfătuieşte că un proroc ca şi el ar trăi mai bine în Iuda (Amos 7:10 ş.urm.). Ca şi prorocii care au practicat manifestările extatice, prorocii de la curte pot fi găsiţi şi ei în grupuri (1 Împăraţi 22) şi, fără îndoială că statutul lor de profesionişti a putut avea asupra lor o influenţă negativă, de corupere, dar a spune că lucrurile s-au întâmplat tocmai aşa înseamnă a spune mai mult decât ne spun dovezile de care dispunem. Ieremia nu l-a acuzat de aceste lucruri pe Paşhur (Ieremia 20), cu toate că ar fi fost în avantajul lui să fi avut la îndemână o dovadă cu privire la poziţia greşită a adversarului lui.

Găsim în VT trei discuţii mai importante cu privire la problema prorocilor falşi. Prima poate fi găsită în Deuteronom 13 şi 18. În capitolul 18 se propune un test negativ: ceea ce nu se împlineşte nu a fost un cuvânt de la Domnul. Trebuie să observăm cu foarte mare atenţie felul de exprimare; aceasta nu este o simplă afirmaţie care spune că împlinirea prorociei este o dovadă clară că acel proroc este adevărat, căci, aşa cum ni se arată în 13:1 ş.urm., un semn care a fost dat se poate împlini şi totuşi prorocul să fie un proroc fals. În mod inevitabil, împlinirea lucrurilor vestite a fost privită ca o dovadă a faptului că prorocia a fost adevărată, că a venit de la Dumnezeu: Moise s-a plâns când ceea ce a fost rostit „în numele" Domnului nu a avut efectul scontat (Exod 5:23); Ieremia a văzut în vizita lui Hanameel o dovadă că acel cuvânt a fost de la Domnul (Ieremia 32:8). Dar Deuteronomul vorbeşte numai despre testul negativ, căci numai acesta este sigur şi corect. Ceea ce spune Domnul se va împlini întotdeauna, dar uneori se va împlini şi cuvântul unui proroc fals, ca o încercare pentru poporul lui Dumnezeu.

Aşadar, ne întoarcem la Deuteronom 13 şi la răspunsul pe care-l găsim aici la problema identificării prorocului fals: aici încercarea este de natură teologică, revelaţia lui Dumnezeu cu ocazia Exodului. Caracteristica esenţială a prorocului fals este că el cheamă poporul să meargă „după alţi dumnezei... pe care tu nu-i cunoşti" (v. 2), învăţându-i astfel să se răzvrătească împotriva Domnului Dumnezeului lor, care i-a scos din ţara Egiptului (v. 5, 10). Aici vedem caracteristica finală a lui Moise, prorocul normativ: tot el a stabilit şi norma teologică după care putea fi evaluată toată învăţătura de mai târziu. Un proroc putea pretinde că vorbeşte în numele lui Iahve, dar dacă nu recunoştea autoritatea lui Moise, şi nu subscria la doctrinele stabilite cu ocazia Exodului, el era un proroc fals.

În esenţă, acelaşi lucru se poate spune şi despre Ieremia. Acest proroc plin de sensibilitate nu putea să se pună alături de Isaia şi Amos în ceea ce priveşte siguranţa fermă care, în cazul acestora, părea atât de naturală. Problema siguranţei personale a fost o problemă pe care el nu a putut-o evita, dar nici nu i-a putut da un răspuns decât prin tautologia „siguranţa este siguranţă". Îl găsim în focul luptei din 23:9 ş.urm. Dacă citim versetele reiese foarte clar că Ieremia nu poate găsi nici o modalitate exterioară de a-l testa pe proroc: aici nu se menţionează deloc starea extatică sau profesionalismul. Şi nici caracteristica esenţială a prorocului fals nu pare a fi recepţionarea de către acesta a oracolelor în timpul viselor: adică, nu există nici o modalitate de verificare care să se bazeze pe tehnicitatea profeţiei. Iată, mai degrabă, ce afirmă Ieremia: prorocul fals este un om imoral (v. 10-14) şi nu caută să pună stavilă imoralităţii altora (v. 17); pe când adevăratul proroc caută să lupte împotriva valului de păcat şi cheamă poporul la sfinţenie (v. 22). La fel, mesajul prorocului fals este un mesaj de pace, fără să privească starea morală şi spirituală care şi una şi cealaltă sunt esenţiale păcii (v. 17; prorocul adevărat are un mesaj de judecată cu privire la păcat (v. 29).

Nu trebuie însă să înţelegem că Ieremia ar fi pretins că un proroc adevărat nu poate avea un mesaj de pace. Aceasta este una dintre cele mai nocive noţiuni care au pătruns vreodată în studiul prorocilor. Există cazuri când mesajul lui Dumnezeu este un mesaj de pace; dar lucrul acesta se va întâmpla întotdeauna numai dacă sunt satisfăcute condiţiile din Exodul, adică, pacea va putea veni numai atunci când cerinţa de sfinţire este satisfăcută. Acesta este tocmai lucrul la care îi îndeamnă Ieremia: vocea prorocului adevărat este întotdeauna vocea Legii lui Dumnezeu, care a fost revelată o dată pentru totdeauna prin Moise. Aşadar, Ieremia are îndrăzneala să spună că prorocii falşi sunt oameni care iau cuvântul lor şi-l dau ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, care au o autoritate falsă şi o lucrare pe care o fac fără a fi chemaţi de Dumnezeu (v. 30-32), în timp ce prorocul adevărat a stat la sfatul lui Iahve, a auzit vocea Lui şi a fost trimis de El (v. 18, 21-22, 28, 32). Punctul de vedere al lui Ieremia este de fapt următorul: „ceea ce este sigur e sigur", dar el nu trebuie să apeleze la tautologie, datorită revelaţiei lui Dumnezeu. El ştie că este un proroc adevărat pentru că şi el a stat înaintea lui Dumnezeu ca şi Moise (cf. Numeri 12:6-8; Deuteronom 34:10), iar mesajul lui se conformează mesajului lui Moise, care pune accent pe sfinţenie (ascultare), pace, păcat şi judecată.

Răspunsul lui Ezechiel este în esenţă identic cu cel al lui Ieremia, şi se găseşte în Ezechiel 12:21-14:11. Ezechiel ne spune că există proroci care sunt călăuziţi de propria lor înţelepciune şi nu au nici un cuvânt de la Iahve (13:2-3). Astfel, ei îi fac pe oameni să se încreadă în minciuni şi îi lasă lipsiţi de resurse în ziua încercării (13:4-7). Ceea ce îi defineşte pe aceşti proroci este mesajul lor: este un mesaj de pace şi de optimism de suprafaţă (13:10-16), şi este lipsit de conţinut moral, compătimindu-l pe cel neprihănit şi încurajându-l pe cel rău (v. 22). Spre deosebire de acesta, există un gen de proroci care se ocupă cu insistenţă de lucrurile esenţiale, răspunzând oamenilor nu după aparentele lor întrebări, ci după inimile lor păcătoase (14:4-5), căci cuvântul lui Iahve este întotdeauna un cuvânt pronunţat împotriva păcatului (14:7-8). Vedem din nou că prorocul adevărat este un proroc ce poate fi asemănat cu Moise. Aceasta nu pentru că, într-un sens vag, el are o experienţă cu Dumnezeu, ci pentru că a fost însărcinat de Dumnezeul Exodului să-i repete din nou lui Israel cerinţele morale ale legământului.

[continuare]

Prorocie, proroci (continuare)

IV. Prorocii în religia lui Israel

a. Prorocii cultici

Prorocia într-un mediu cultic poate fi găsită în 2 Cronici 20:14. Într-o vreme de nelinişte pentru naţiune, împăratul Iosafat a condus rugăciunea publică în curtea Casei Domnului. Imediat după încheierea rugăciunii, un levit inspirat de Duhul lui Dumnezeu, aduce din partea Domnului un cuvânt care promitea victoria. Aici, avem de a face aşadar cu un levit, adică o persoană oficială cultică, cu puterea de a proroci. Acelaş lucru pare să ni-l spună şi nişte psalmi (de ex. Psalmul 60; 75; 82; etc.). În toţi aceşti psalmi există câte o porţiune în care vorbeşte o singură voce: acesta este un răspuns profetic, profetul în asociere cu cultul, transmiţând poporului ceea ce spune Dumnezeu. Sugestia care s-a făcut este că grupurile de cântăreţi levitici din perioada post-exilică sunt rămăşiţele grupurilor de proroci cultici care s-au stabilit înainte de exil la sanctuarele din diferitele locuri sfinte. La fiecare sanctuar, alături de preoţii care au avut sarcina de a se îngriji de felul în care se aduceau jertfele şi închinarea, au lucrat şi prorocii care au făcut de cunoscut cuvântul care venea de la Dumnezeu, atât public pentru naţiune cât şi în particular pentru călăuzire individuală.

Dovezile care sprijină această practică, cunoscute desigur în cercurile canaanite, pot fi deduse în mare măsură: în primul rând întâlnim un grup de proroci la înălţimile de la Ghibea (1 Samuel 10:5); prorocul Samuel a fost un personaj oficial de la Silo (1 Samuel 3:19), şi a prezidat la o masă cultică la Rama (1 Samuel 9:12 ş.urm.); prorocul Gad i-a poruncit lui David să zidească un altar în aria lui Aravna (2 Samuel 24:11, 18), şi a arătat care este voia lui Dumnezeu cu privire la grupurile cântăreţilor din Templu (2 Cronici 29:25); prorocul Natan a fost consultat cu privire la zidirea Templului (2 Samuel 7:1 ş.urm.); Ilie a pus în scenă un episod cultic la unul din vechile locuri sfinte (1 Împăraţi 18:30 ş.urm.); exista obiceiul ca prorocul să fie vizitat cu ocazia unor sărbători cultice (2 Împăraţi 4:23); există multe referinţe în care prorocul şi preotul lucrează împreună într-un mod care ne sugerează o asociere profesională (2 Împăraţi 23:2; Isaia 28:7; Ieremia 2:26; 8:10; 13:13, etc.); în Templu au existat sedii ale prorocilor (Ieremia 35:4).

Este foarte dificil ca o teorie să reziste când este întemeiată pe o bază atât de fragilă. De exemplu, puternica legătură stabilită în aparenţă în Ieremia 35:4 între proroc şi Templu prin faptul că acestuia i s-a dat o locuinţă în incinta Templului, este contrastată puternic de faptul că acelaşi verset menţionează despre camere alocate prinţilor. Faptul că prorocii şi grupurile de proroci pot fi găsite în centre cultice nu înseamnă nimic mai mult decât că şi aceştia au fost oameni religioşi! Pe Amos îl găsim la sanctuarul de la Betel (7:13), dar lucrul acesta nu este o dovadă că el ar fi fost plătit să slujească acolo. Faptul că David s-a consultat cu prorocii lui ne spune mai mult despre procedura bună a lui David decât despre centrele cultice cu care au fost asociaţi prorocii. Teoria prorocului cultic rămână o teorie.

b. Prorocii şi cultul

Chiar dacă s-ar putea dovedi că teoria prorocului cultic este adevărată, ea ar lăsa totuşi nerezolvată problema relaţiei pe care a avut-o prorocul canonic (prorocii de la care ne-au rămas scrierile) cu cultul. Felul în care aceştia privesc cultul ne pune oarecum în faţa unei probleme delicate de interpretare şi discuţia se referă la şase pasaje scurte care, după unii, conţin o condamnare directă a practicilor cultice şi o negare a faptului că aceste practici sunt după voia lui Dumnezeu (Amos 5:21-25; Osea 6:6; Isaia 1:11-15; 43:22-24; Mica 6:6-8; Ieremia 7:21-23).

Remarcăm dintr-o dată numărul mic de versete pe care le putem menţiona. Dacă prorocii s-au împotrivit atât de mult acestor practici cultice, aşa cum pretind unii comentatori, este de neexplicat de ce şi-au exprimat atât de rar poziţia lor împotriva acestora, şi de ce, chiar şi atunci când şi-au exprimat-o, au făcut lucrul acesta într-o astfel de manieră încât nu ne putem da seama dacă au avut intenţia de a condamna cultul în sine, sau dacă nu cumva au condamnat numai abuzurile cultului din vremea aceea. În plus, în alte părţi ale scrierilor lor, unii din aceşti proroci nu par să se pronunţe prea categoric împotriva aspectului ceremonial şi al jertfelor. În vedenia lui de la începutul misiunii sale, Isaia s-a întâlnit cu Dumnezeu şi a primit pace lăuntrică într-un mediu cultic. Suntem noi îndreptăţiţi să credem că, în opinia lui, cultul nu însemna nimic? Sau, Ieremia în capitolul 7, capitol folosit de unii ca. dovadă, nu condamnă poporul pentru practicarea cultului (v. 9-10) pentru că Iahve ar fi interzis acest lucru, ci pentru că această practică a fost asociată cu indiferenţa morală şi cu nelegiuirea; în v. 11, Templul este „Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu", iar în v. 12, Silo este „locul Meu", care a fost nimicit, nu pentru că Dumnezeu s-a arătat a fi împotriva cultului, ci datorită nelegiuirii închinătorilor. Toate acestea sugerează, ceea ce şi un studiu în detaliu al acestor versete va arăta şi anume, că mânia prorocilor se îndreaptă împotriva abuzurilor care aveau loc în cadrul practicilor cultice.

Exegeza pasajului Amos 5:21-25 ne aduce rezolvarea în ultimul verset: „Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare, în timpul celor patruzeci de ani din pustie...?" În sprijinul teoriei că Amos se împotriveşte cu înverşunare jertfelor, trebuie să vedem că el aşteaptă cu încredere un Nu! ca răspuns la această întrebare. Dar tocmai la acest răspuns nu se putea aştepta. Orice tradiţie din vremea lui Amos cu privire la originea Pentateuhului, vorbea despre jertfe în vremea lui Moise şi în vremea patriarhilor dinaintea lui. Versetele 21-23 ne vorbesc despre dezaprobarea categorică a lui Dumnezeu faţă depracticiie cultice din vremea aceea. Versetul 24 ne spune ce le lipsea acestor oameni: preocuparea de a trăi moral, o viaţă sfântă. Menirea v. 25 este aceea de a sublinia adevărul că aceste lucruri nu sunt facultative, ci sunt aspecte inseparabile ale religiei, după voia lui Dumnezeu. Ar trebui subliniat faptul că forma întrebării în ebr. nu ne sugerează, şi cu atât mai puţin cere, un răspuns negativ; iar dacă am traduce v. 25 în aşa fel încât să scoatem în evidenţă ceea ce a subliniat prorocul, traducerea ar trebui sa fie următoarea: „Au fost jertfele şi darurile de mâncare pe care Mi le-aţi adus în pustie patruzeci de ani...?" Dacă ar fi să meargă înapoi pe firul religiei lor până la punctul de pornire al revelaţiei, nu vor găsi decât că Dumnezeu le cere jertfe în contextul unei vieţi supusă Legii lui Dumnezeu. Datorită incapacităţii lor de a continua în ascultare de Lege (v. 26 ş.urm.), ei vor fi duşi în robie. Ritualul care nu este decât un opus operatum, nu poate fi considerat o închinare înaintea Dumnezeului Bibliei.

Conform celor scrise în Proverbe 8:10, suntera îndemnaţi: „Primiţi mai degrabă învăţăturile Mele decât argintul, şi mai degrabă ştiinţa decât aurul scump". În mod evident, această afirmaţie se referă la priorităţi, nu la excluderea unui lucru în avantajul altuia. Importanţa acestui verset este că structura lui în ebr. este exact identică cu cea a versetului Osea 6:6. De aceea, în lumina faptului că Osea nu respinge uniform cultul pe tot parcursul prorociei lui, putem susţine că această afirmaţie din 6:6 se referă la priorităţi, aşa cum acestea sunt exprimate clasic de Samuel: „Ascultarea face mai mult decât jertfele" (1 Samuel 15:22).

Dificultatea pe care o prezintă pasajul din Isaia 1 este că el spune prea mult dacă este luat ca o condamnare categorică. Cu siguranţă, v. 11:12 par să exprime un atac foarte puternic la adresa jertfelor, dar nu mai puternic decât atacul împotriva Sabatului din v. 13, şi decât cel împotriva rugăciunii din v. 15. Nu putem concepe că prorocul respinge de fapt Sabatul şi rugăciunea. În mod obligatoriu, ultima propoziţie din v. 15, cu toate că se referă direct la prima parte a versetului, se referă de asemenea şi la condamnările anterioare. Prorocul nu spune decât că nici o activitate religioasă nu este de folos în contextul unei vieţi trăite pe faţă în păcat. Această interpretare este dovedită a fi corectă de primele verbe din v. 16, primul dintre ele fiind folosit în mod constant pe tot parcursul Leviticului pentru purificarea ceremonială, un verb pe care nu credem că prorocul l-ar folosi dacă ar fi considerat că astfel de lucruri sunt contrare voii lui Dumnezeu; al doilea verb se referă la curăţirea morală. Aşadar, mesajul prorocului este mesajul Bibliei: mesajul cerinţei duble a legii morale şi a legii ceremoniale.

Următorul pasaj pe care-l vom studia este Mica 6:6-8. Avem o situaţie oarecum similară, în cuvintele pe care Domnul nostru le-a adresat tânărului bogat (Marcu 10:17 ş.urm.). Prin faptul ca S-a referit numai la legea morală, intenţionează El să nege autoritatea divină a legii ceremoniale a jertfelor de ispăşire? Având în vedere respectul constant pe care l-a acordat El Legii mozaice (de ex. Matei 8:4), fără să mai menţionăm autentificarea jertfelor din VT în învăţăturile Lui referitoare la moartea Sa (Marcu 14:2), aceasta ai fi o interpretare improbabilă a cuvintelor lui. Şi în acest caz, am putea întreba dacă Levitic 18:5, prin faptul că prezintă legea morală ca un stil de viaţă, nu intenţionează oare să nege valabilitatea legii morale. În mod similar, în cazul lui Mica, nu trebuie să înţelegem că el respinge tot ceea ce nu aprobă în mod specific. În final, putem face aluzie la Isaia 43:22 ş.urm., care este în multe privinţe cel mai dificil verset dintre toate. Sublinierea din v. 22 cere traducerea „Nu pe Mine M-ai chemat...". Presupunând că aceste cuvinte dau tonul mesajului în toate celelalte versete, suntem cu siguranţă în acelaşi cerc al posibilităţilor: ori avem o respingere plină de indignare a ideii că jertfele sunt încuviinţate de Dumnezeu: „Dacă crezi că Mie Mi te adresezi în practicile tale cultice, să fii sigur că de fapt nu Mie Mi te adresezi, căci Eu nu v-am cerut jertfe"; ori acuzaţia că ei au făcut abuz de intenţia divină: „În toate practicile voastre cultice voi nu M-aţi chemat de fapt pe Mine, căci intenţia Mea nu a fost niciodată ca din cauza cultului ajungeţi nişte sclavi ai ritualurilor". Aceste variante de interpretare sunt atât de clare în text, încât ne putem întreba pur şi simplu dacă nu mai sunt şi alţi factori care să ne ajute să decidem între ele. Scriptura în general pare să justifice a doua interpretare. Întrucât nu avem motive să interpretăm celelalte versete cruciale ca fiind o respingere directă a jertfelor, suntem obligaţi să interpretăm şi acest verset în acelaşi fel. În plus, în cartea lui Isaia avem de interpretat versetul 44:28 în care se aprobă clar rezidirea Templului: ar fi o contradicţie de termeni să-l vedem pe Isaia că pe de o parte respinge jertfele, iar pe cealaltă parte se bucură de rezidirea Templului. Apoi, mai avem de explicat limbajul specific jertfelor din Isaia 53.

c. Unitatea religiei lui Israel

În forma ei normativă, religia lui Israel a început cu prorocul-preot Moise, şi a continuat ca o religie în care preotul şi prorocul lucrează împreună. Acest lucru este declarat în ceremonia legământului din Exod 24:4-8. Iahve Şi-a răscumpărat poporul aşa cum i-a promis şi poporul şi-a dat consimţământul când El le-a impus Legea ca unui popor răscumpărat de El. Moise a exprimat relaţia simbolic: doisprezece stâlpi grupaţi în jurul altarului (24:4). Avem aici expresia vizuală a împlinirii promisiunii prevăzută în legământ: „Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru" (Exod 6:7). Este demn de remarcat faptul că Dumnezeu este reprezentat ca un altar, căci Dumnezeul cel sfânt - revelaţia cea mai importantă pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Moise (Exod 3:5) - poate locui în mijlocul păcătoşilor numai datorită sângelui ispăşitor. De aceea, primul lucru pe care-l face Moise cu sângele este să stropească cu el altarul. Aşa cum s-a întâmplat şi la Paşte, primul rol al sângelui este acela de a produce o schimbare în Dumnezeu, potolindu-I mânia (Exod 12:13).

Ceremonia începe cu hotărârea poporului de a se supune Legii, iar apoi ei sunt stropiţi cu sânge. Prin aceasta se afirmă că, în timp ce oamenii sunt aduşi la Dumnezeu prin sângele care potoleşte mânia lui Dumnezeu, poporul are nevoie de sânge şi în contextul obligaţiei lor de a păzi Legea sfântă a lui Dumnezeu. Atunci, aceasta este unitatea dintre proroc şi preot: primul cheamă în permanenţă la ascultare; cel de-al doilea aduce tot timpul aminte poporului de eficacitatea sângelui. Dacă luăm fiecare slujbă separat, primul devine un moralist, iar cel de-al doilea un ritualist; dacă le păstrăm împreună, după cum sunt luate împreună şi în cadrul religiei lui Israel şi în cadrul Bibliei, vedem întreaga minune a lui Dumnezeu pe care prorocul şi preotul - şi de asemenea apostolul - au proclamat-o: un Dumnezeu drept şi un Mântuitor care nu-Şi va coborî niciodată standardul în ceea ce priveşte cerinţa Lui ca poporul Său să umble în lumină şi să fie sfânt, după cum şi El este sfânt, şi care aşează alături de acea pretenţie la sfinţire şi sângele care curăţă de orice păcat.

BIBLIOGRAFIE
H.H. Rowley, The Servant of the Lord, 1952, cap. 3; idem, The Unity of the Bible, 1953, cap. 2, 4; idem (ed.), Studies in Old Testament Prophecy, 1950; idem (ed.), The Old Testament and Modern Study, 1951, cap. 5-6; H.W. Robinson, Inspiration and Revelation in the Old Testament, 1946, Partea a 3-a şi a 4-a; A.R. Johnson, The Cultic Prophet in Ancient Israel, 1944; A.B. Davidson, Old Testament Prophecy, 1904; C. Kuhl, The Prophets of Israel 1960; E J. Young, My Servants the Prophets, 1955; A. Lods, The Prophets and the Rise of Judaism, 1937; T.H. Robinson, Prophecy and the Prophets in Ancient Israel, 1923; J. Skinner, Prophecy and Religion, 1926; A. Guillaume, Prophecy and Divination, 1938; M. Noth, „History and the Word of God in the Old Testament", BJRL 32, 1949-50, p. 194 ş.urm.; O.T. Allis, The Unity of Isaiah, 1950, cap. 1-2; J. Lindblom, Prophecy in Ancient Israel, 1962; Y. Kaufmann, The Religion of Israel, 1961, Part 3; C. Westermann, Basic Forms of Prophecy Speech, 1967; R.E. Clements, Prophecy and Covenant, 1965; W. McKane, Prophets and Wise Men, 1965; C.H. Peisker, C. Brown, în NIDNTT 3, p. 74-92; J. Bright, „Jeremiah’s Complaints - Liturgy or Expressions of Personal Distress?" în cartea lui J.I. Durham şi J.R. Porter (editori), Proclamation and Presence, 1970, p. 189 ş.urm.; H.H. Rowley, From Moses to Qumran, 1963, cap. 4.

J.A.M.

V. Prorocia în Noul Testament

a. Continuitatea cu Vechiul Testament

Prorocia şi prorocii formează linia cea mai mare a continuităţii între Vechiul şi Noul Testament. Acest fapt este evident din atitudinea lui Cristos şi a apostolilor faţă de prorociile VT, din caracterul profetic al lucrării lui Isus, din plasarea inspiraţiei apostolilor şi prorocilor din NT alături de prorocii din VT, şi din revărsarea generală a Duhului Sfânt - Duhul prorociei - peste biserică, ceea ce conduce la acceptarea continuă a prorocilor şi prorociei în bisericile Nou Testamentale.

Linia profetică a VT nu se sfârşeşte cu Maleahi, ci cu Ioan Botezătorul, aşa cum a afirmat Domnul nostru Cristos (Matei 11:13). Declaraţiile profetice ale lui Zaharia tatăl lui Ioan, ale Anei, Simeon şi Maria de la începutul Evangheliei după Luca, toate dovedesc continuarea inspiraţiei profetice (Luca 1:46-55; 67-79; 2:26-38). Împărţirea celor două testamente umbreşte unitatea minunată în programul divin al revelaţiei, linia continuă de la Moise la Ioan şi dincolo de el aşa cum vom vedea.

Mai mult, relaţia VT cu NT nu este alta decât relaţia dintre mesajului prorocilor şi împlinirea lui. Mereu, mereu, NT are sarcina aceasta; ceea ce a spus Dumnezeu în vechime se împlineşte (de ex. Matei 1:22; 13:17; 26:56; Luca 1:70; 18:31; Faptele Apostolilor 3:21; 10:43, etc.). Toate aceste prorocii sunt o mărturie pentru Cristos şi lucrarea Sa mântuitoare (Luca 24:25,27,44; Ioan 1:45; 5:39; 11:51). El n-a venit să desfiinţeze legea şi prorocii ci să-i împlinească (Matei 5:17), şi într-adevăr Şi-a bazat înţelegerea misiunii Sale şi destinul în principal pe previziunile lor.

Importanţa acestei caracteristici a NT în validarea VT cu greu poate fi supraestimată. Deşi o minoritate persecutată (Matei 5:12; 23:29-37; Luca 6:23, etc.), prorocii VT nu sunt nişte visători speculativi, ci vocile cele mai importante care ne vin din trecutul îndepărtat, confirmaţi ca proclamatori ai adevărului etern prin împlinirea marilor lor cuvinte în cel mai mare eveniment al tuturor timpurilor, persoana şi lucrarea lui Isus Cristos. El Însuşi ne îndreaptă privirile spre ei şi spre mesajul lor ca o permanentă revelaţie a lui Dumnezeu, suficientă să conducă spre pocăinţă şi de aceea condamnând pe cei ce nu-i ascultau (Luca 16:29-31). Ei sunt învăţătorii autorizaţi ai Bisericii Creştine, bărbaţi ale căror cuvinte trebuie încă privite ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu (cf. 2 Petru 1:19-21).

b. Cel mai mare proroc şi mai mult decât proroc

Una din cele mai obişnuite evaluări ale persoanei lui Isus din Nazaret din partea contemporanilor Săi din Palestina este că El a fost proroc al lui Dumnzeu, sau un învăţător venit de la Dumnzeu, sau amândouă (Matei 14:5; 21:11, 46; Luca 7:16; Ioan 3:2; 4:19; 6:14; 7:40; 9:17, etc.). Conceptul lor de bază despre un proroc era clar bazat pe lucrarea profetică, a VT şi includea propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, deţinerea de cunoştinţe supranaturale, şi punerea în evidenţă a puterii lui Dumnezeu (cf. Ioan 3:2; 4:19 in loc.; Matei 26:68; Luca 7:39).

Isus a acceptat acest titlu printre altele, şi l-a folosit El Însuşi (Matei 13:57; Luca 13:33), la fel cum a acceptat titlul de învăţător (Ioan 13:13), şi chiar cel de cărturar prin implicaţie (Matei 13:51-52). Apostolii au ajuns să-şi dea seama că împlinirea definitivă a prorociei lui Moise (Deuteronom 18:15 ş.urm.) în legătură cu prorocul asemeni celui pe care îl va ridica Dumnezeu, se găseşte în Cristos Însuşi (Faptele Apostolilor 3:22-26); 7:37; *MESIA). Numai că, în cazul lui Isus nu avem un simplu proroc ci El este Fiul, căruia Duhul nu I se dă cu măsură, în lucrarea căruia, misiunea de învăţător şi cea de proroc se combină perfect, şi în care s-a atins apogeul revelaţiei profetice (Matei 21:33-43; Luca 4:14-15; Ioan 3:34). Cu toate acestea, vedem în Isus nu numai mult mai mult decât un proroc, ci vedem în El pe Cel ce i-a trimis pe proroci (Matei 23:34, 37), şi nu numai Unul care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, ci este El însuşi Cuvântul care S-a întrupat (Ioan 1:1-14; Apocalipsa 19:13; *LOGOS).

c. Duhul prorociei şi Biserica creştină

Cristos a promis ucenicilor Săi că după înălţarea Sa le va trimite Duhul Sfânt care îi va împuternici să depună mărturie (Luca 24:48-49; Ioan 14:26; 15:26-27; Faptele Apostolilor 1:8). Că aceasta include o inspiraţie profetică este clar din Matei 10:19-20; Ioan 16:12-15, etc. Apostolii şi cei care au predicat Evanghelia la început au făcut-o în puterea aceluiaşi „Duh Sfânt trimis din cer" care a inspirat prezicerile prorocilor VT în timp ce priveau înainte spre suferinţele şi gloria viitoare a lui Cristos (1 Petru 1:10-12). De aceea nu este o surpriză că atunci când Duhul Sfânt a fost revărsat la Rusalii rezultatele imediate au indus manifestări de vorbire Faptele Apostolilor 2:1-12), şi în explicaţia sa Petru citează din Ioel 2:28-32, unde un rezultat major al turnării Duhului Sfânt peste orice făptură este acela că ei „vor proroci", incluzându-se nu numai cuvintele profetice ci şi vedeniile şi visele (Faptele Apostolilor 2:18). Fiecare creştin este un potenţial proroc (aceasta fiind realizarea dorinţei lui Moise exprimate în Numeri 11:29), pentru că Duhul dat Bisericii pentru a depune mărturie pentru Cristos este Duhul prorociei (1 Corinteni 14:31; Apocalipsa 19:10). De aceea Pavel le spune creştinilor din Corint: „Umblaţi după dăruirile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi" (1 Corinteni 14:1).

Când creştinii au primit iniţial puterea Duhului Sfânt, se pare că cea mai obişnuită manifestare a fost aceea a vorbirii în alte limbi (de laudă şi rugăciune) şi prorocia (Faptele Apostolilor 2:4; 17-18; 10:44-46; 19:6; 1 Corinteni 1:5-7). Nu este clar dacă cei care au vorbit sub inspiraţia Duhului Sfânt au reţinut această capacitate în toate cazurile, sau dacă ea a fost doar o confirmare iniţială a dovezii primirii Duhului Sfânt, aşa cum a fost cazul celor şaptezeci de bătrâni, într-un exemplu paralel din VT descris în Numeri 11:25, unde aceştia au prorocit numai atunci când Duhul Sfânt a venit peste ei, dar după aceea n-au mai prorocit".

Isus a prezis că oamenii vor proroci în numele Său (Matei 7:22; deşi aici trebuie observată atenţionarea împotriva faptului că unii se bizuie pe acest dar sau altă lucrare, pentru standardul său spiritual), astfel prorocia este menţionată repetat ca unul din darurile Duhului Sfânt cu care Cristos echipează mădularele Sale astfel ca ele să funcţioneze la locul lor în Trupul Său (Romani 12:4-7; 1 Corinteni 12:10-13; 1 Tesaloniceni 5:19-20; 1 Petru 4:10-11; Apocalipsa, pasim). Darul acesta este diferit atât de vorbirea în limbi cât şi de tălmăcirea limbilor, şi de asemenea de cel al învăţăturii. Este diferit de cel din urmă în sensul că este inspirat de Duhul în vorbirea de la Dumnezeu spre om, în timp ce limbile şi tălmăcirea lor se adresează de la om spre Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:11; 10:46; 1 Corinteni 14:2-3); este diferit de ultimul (la fel ca în VT) pentru că el este o rostire (frecvent în numele Domnului) inspirată prin medierea revelaţiei directe din partea Duhului Sfânt, în timp ce învăţătura este mediată de un studiul perseverent şi de explicarea adevărului deja revelat. (Prorocia sub inspiraţia Duhului va lua parţial forma reiterării unor adevăruri deja revelate în Scriptură.)

Cea mai deplina călăuzire cu privire la folosirea acestui dar într-o biserică ne este dată de Pavel în 1 Corinteni 14 împreună cu instruirea referitoare la folosirea „vorbirii în limbi". Din această referinţă precum şi din altele rezultă următoarea imagine: Exercitarea acestui dar este în principiu admisă oricărui creştin, sub distribuirea suverană a Duhului lui Cristos, inclusiv femeilor, ocazional (v. 5, 31; 11:5; 12:11; cf. Faptele Apostolilor 21:9), deşi este îndoielnic că acest gen de lucrare feminină a fost în general bine primită în bisericile din acel timp, având în vedere pasajul 1 Corinteni 14:33-36. Rostirile profetice reprezintă un cuvânt inteligibil de revelaţie de la Dumnezeu către inimile şi minţile celor prezenţi, „spre zidirea, sfătuirea şi mângâierea lor" (v. 3-5, 26, 30-31). Reacţia celui necredincios faţă de această lucrare profetică (v. 24-25) arată că ea putea proclama un mesaj întreg, cu privire la păcat şi judecată, sau cu privire la har şi la mântuire.

„Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor" (v. 32), astfel încât nu trebuie niciodată să se abuzeze de prorocie prin căderea unora într-un fel de aşa-zisă frenezie extatică necontrolabilă, tot astfel ea nu trebuie exersată fără a putea fi verificată de ceilalţi membri ai Trupului, adică fără ca prezbiterii şi prorocii să poată să cântărească şi să discearnă acurateţea şi credibilitatea acestor rostiri, despre care se afirmă că vin de la Duhul Sfânt (v. 29-33). Fără îndoială că asemenea abuzuri l-au determinat pe apostol să se adreseze în scris unei tinere biserici astfel: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile, ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun" (1 Tesaloniceni 5:19-21) - un echilibru similar celui manifestat de el cu privire la vorbirea în limbi din 1 Corinteni 14:39-40.

Încercarea sau cântărirea rostirilor profetice este cu atât mai necesară cu cât NT (urmând VT) atrage atenţia împotriva prorocilor mincinoşi şi a prorociilor mincinoase, prin care Satana caută să-i înşele pe cei naivi (Matei 7:15; 24:11, 24; 2 Petru 2:1; 1 Ioan 4:1 ş.urm.), şi care sunt exemplificaţi în Bar-Isus, la Pafos (Faptele Apostolilor 13:5 ş.urm.). În acest ultim caz sunt specificate sursele oculte, deşi în alte cazuri totul este pus pe seama unor dorinţe omeneşti egoiste; însă în ambele cazuri este deservită cauza anticreştină, a diavolului, după cum reiese clar că acesta este figura simbolică a prorocului mincinos care îl slujeşte pe balaurul din Apocalipsa 13:11 şi 19:20. Prorocii mincinoşi înfăptuiesc ocazional minuni (Mareu 13:22), însă conform VT (Deuteronom 13:1-5) nu trebuie să li se acorde crezare numai din acest motiv. Încercarea oricărei rostiri profetice va fi în conformitate cu avertismentul pe care l-a făcut Domnul nostru: „Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte" (Matei 7:20) in loc., şi va include aceste criterii: i. concordanţa lor cu învăţătura Scripturii lui Cristos şi a apostolilor Lui atât în conţinut cât şi în caracter (similar cu VT, Deuteronom 18; însă trebuie notat că încercarea oricărui om care afirmă că deţine o spiritualitate deosebită sau daruri profetice constă în următorul fapt: „Dacă crede cineva că este proroc, sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului", 1 Corinteni 14:37-38; 1 Ioan 4:6); ii. tendinţa lor generală şi rezultatul roadelor (de ex. îl glorifică ei pe Cristos şi zidesc biserica aşa cum se menţionează în Ioan 16:14 şi în 1 Corinteni 14:3 ş.urm.?); iii. consensul prorocilor recunoscuţi şi al celor cunoscuţi ca fiind prezbiteri şi învăţători în acel loc, care să cântărească sau să discearnă ceea ce s-a spus (1 Corinteni 14:29, 32); iv. consecvenţa acestei rostiri cu alte rostiri profetice în trupul lui Cristos din acel loc (v. 30-31); şi v. mărturisirea plină de reverenţă, prin intermediul Duhului care vorbeşte prin proroc, a faptului că Isus este Domnul întrupat (1 Corinteni 12:2-3; 1 Ioan 4:1-3). Similar cu alte daruri spirituale, Pavel accentuează că acest dar este nefolositor şi exercitarea lui poate produce dezacorduri dacă nu izvorăşte dintr-o inimă iubitoare şi dacă nu este administrat în dragoste în biserică (1 Corinteni 12:31-13:3).

Pe lângă faptul că orice credincios are ocazional posibilitatea de a exercita acest dar, în biserica din NT existau oameni în mod deosebit recunoscuţi şi fiind puşi deoparte ca „proroci" pentru o lucrare regulată în acest sens. Ei sunt menţionaţi după apostoli în 1 Corinteni 12:28-29 şi Efeseni 4:11 şi apar acolo alături de învăţători şi în biserica din Antiohia Siriei (Faptele Apostolilor 13:1). Poate că cel mai bine cunoscut din Faptele Apostolilor este Agab (11:28; 21:10-11), însă sunt numiţi şi alţii (15:32), şi întreaga carte a Apocalipsei este o prorocie extinsă, descoperită lui Ioan (1:3; 10:11; 22:7, 10, 18-19). Lucrarea prorocilor pare să fi avut loc alături de cea a prezbiterilor când Timotei a fost pus deoparte pentru lucrarea lui de slujire ca evanghelist (1 Timotei 1:18; 4:14).

d. Caracterul şi forma prorociei din Noului Testament

Toate dovezile din exemplele lucrării profetice din NT denotă că aceasta a fost în întregime de aceeaşi esenţă cu prorocia din VT în caracter şi formă. Lucrările de slujire ale lui Ioan Botezătorul, Agab şi Ioan care a scris Apocalipsa cuprind la fel unitatea clasică a prezicerii şi a proclamării, a prevestirii şi a anticipării, şi acelaşi lucru este valabil şi cu privire la Zaharia, Simeon şi alţii. În mod similar ei au combinat prezicerea mâniei care avea să vină sau a necazurilor viitoare precum şi a harului care va veni (Luca 3:7, 16 ş.urm., Ioan 1:29 ş.urm.. Faptele Apostolilor 11:28; Apocalipsa 19-21). De asemenea găsim prorocii şi revelaţii prin viziuni şi ocazional prin vise, precum şi prin cuvântul Domnului (Luca 3:2; Apocalipsa 1:10, 12, etc.; Faptele Apostolilor 10:9-16; Matei 1:20). Utilizarea pildei şi a simbolului este bine atestată incluzând şi oracolul interpretat (Faptele Apostolilor 21:11). Este vrednic de notat că în ultimul caz menţionat cuvântul lui Agab a fost acceptat de Pavel ca fiind exact sub aspect descriptiv, dar nu directiv din punct de vedere personal (v. 12-14), deşi era în acord cu cuvintele pe care le primise în alte cetăţi (Faptele Apostolilor 20:23). Cu toate acestea, atât aici cât şi în Timotei 4:14 şi în Faptele Apostolilor 13:9 ş.urm. vedem că puterea cuvântului profetic este încă pe deplin capabilă să efectueze şi să confere lucrurile despre care vorbeşte (cf. de asemenea Apocalipsa 11:6).

e. Prorocia în epoca apostolică şi în perioadele ulterioare

Au existat adesea afirmaţii şi dispute cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea existenţei prorocilor şi a prorociilor în sensul NT al termenilor, în biserica din prezent sau în oricare altă epocă post-apostolică, şi mulţi dintre aceia care utilizează termenul „prorocie" pentru a descrie orice lucrare curentă i-au diluat adesea sensul la cel echivalent cu o propovăduire relevantă. Însă, deşi proclamarea evanghelistică sau o lucrare de învăţare a altora poate uneori să se apropie de prorocie, ele nu sunt identice. Argumentele biblice pentru negarea posibilităţii existenţei în prezent a prorocilor (aşa cum concluzionează J.R.W. Stott în Baptism and Fullness, 1975, p. 100-102) sunt două: în primul rând, pe lângă faptul că sunt menţionate imediat după apostoli în Efeseni 4:11 şi în 1 Corinteni 12:28, cele două categorii (cca. de apostol şi cea de proroc) sunt cuprinse împreună ca şi constituind temelia bisericii NT în Efeseni 2:20 şi în 3:5; iar în al doilea rând formarea unui canon al NT terminat sau încheiat preîntâmpină posibilitatea unei noi revelaţii a adevărului divin (Evrei 1:1-2). Alţii au căutat uneori să identifice această încheiere a canonului NT cu timpul când prorocia se va încheia după cele afirmate în 1 Corinteni 13:8 ş.urm., dar aceasta intră în conflict cu contextul, care arată în mod clar că aceste daruri se vor sfârşi „când va veni ce este desăvârşit", care este definit ca perioada în care „vom vedea faţă în faţă" (adică dincolo de această viaţă şi de această perioadă). Nici textul din Efeseni nu poate să reziste la greutatea care i s-a dat în acest sens, întrucât asocierea prorocilor cu întemeierea bisericii nu exclude în mod automat lucrarea lor în continuarea ei. (Există alte motive pentru afirmarea unicităţii apostolatului original, care nu se aplică în mod egal prorocilor). Unii menţionează că prorocii la care se face referire sunt proroci din VT, dar acest lucru este foarte îndoielnic. Se pare că argumentul se bazează pe identificarea prorociei cu o „nouă descoperire", adică o adăugare materială la revelaţia mântuitoare a lui Dumnezeu cu privire la Sine, făcută omenirii în întregime în Cristos. Însă se pare că nu există nici un temei solid pentru efectuarea unei identificări atât de sigure atât în VT cât şi în NT. Toţi sunt de acord că nu trebuie să aşteptăm o nouă revelaţie cu privire la Dumnezeu în Cristos, la calea mântuirii, la principiile vieţii creştine, etc. Însă se pare că nu există nici un motiv plauzibil pentru care Dumnezeul cel viu, care vorbeşte şi acţionează (spre deosebire de idolii fără viaţă) nu ar putea folosi darul prorociei pentru a da o călăuzire locală concretă unei biserici, unei naţiuni sau unui individ, sau pentru a avertiza sau a încuraja prin intermediul unei preziceri precum şi printr-o reamintire, aceasta fiind în deplină concordanţă cu Cuvântul scris al Scripturii, cu care trebuie încercate toate aceste rostiri. Desigur că NT nu consideră că este atribuţia prorocului de a fi un inovator al doctrinei, ci aceea de a administra cuvântul pe care i-l dă Duhul, în acord cu adevărul descoperit deja sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 3), pentru a ne impulsiona şi a ne întări credinţa.

Prorocii din ambele Testamente sunt consideraţi întotdeauna în NT ca pionieri ai credinţei, care stau în prima linie în fiecare epocă şi au parte de cele mai puternice rafale ale persecuţiei stârnite în lume de diavol împotriva oamenilor lui Dumnezeu, indiferent că opoziţia vine din partea iudeilor sau a Neamurilor (Matei 23:37; Luca 11:47-50; Faptele Apostolilor 7:52; 1 Tesaloniceni 2:15; Apocalipsa 11:3-8; 16:6; 18:20-24). Uneori ei sunt asociaţi cu Domnul nostru, alteori cu sfinţii, însă tratamentul pe care îl primesc ca mesageri ai lui Dumnezeu este în mod tipic tratamentul pe care pot să îl aşepte, într-o lume căzută, toţi slujitorii şi copiii Lui care sunt credincioşi în mărturia lor, odată cu biruinţa lor, învierea şi moştenirea care îi aşteaptă după înviere, prin harul lui Dumnezeu (Matei 5:10-12; Evrei 11:39-12:2). Căci „mărturisirea lui Isus este spiritul prorociei" şi toţi cei care Îi aparţin sunt chemaţi să depună acea mărturie cu credinţă pe diverse căi, prin puterea aceluiaşi Duh.

BIBLIOGRAFIE
H.A. Guy, New Testament Prophecy, Its origin and significance, 1947; M.C. Harper, Prophecy, 1964; Bittlinger, Gifts and Graces, 1967; idem, Gifts and Ministries, 1974; G. Friedrich, TDNT 6, p. 828-861; J. Lindblom, Gesichte und Offenbarungen, 1968; E. E. Ellis, The Role of the Christian Prophet in Acts, în W. W. Gasque and R. P. Martin (ed.) Apostolic History and the Gospel, 1970; D. Hill „On the evidence for the creative role of Christian prophets", NTS 20, 1973-4, p. 262-264; idem; New Testament Prophecy, 1979; D. G. Gunn, Jesus and the Spirit, 1975, p. 170 ş.urm.; U. B. Müller, Prophetie und Predigt im Neuen Testament, 1975; J. Panagopoulos (ed.) Prophetic Vocation in the New Testament and Today (NovT Supp. 45), 1977; C. H. Peisker, C. Brown, NIDNNT 3, p. 74-92; F. F. Bruce, The Time is Fulfilled, 1978, p. 97-114.

J.P.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: