propovăduire / predică



PROPOVĂDUIRE / PREDICĂ. În NT, propovăduirea este „proclamarea publică a creştinismului, adresată necreştinilor" (C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and Its Development, 1944, p. 7). El nu este un discurs religios care se adresează unui grup restrâns de iniţiaţi, ci o proclamare publică şi deschisă a acţiunii mântuitoare ale lui Dumnezeu în şi prin Isus Christos. Înţelegerea populară actuală a predicării ca expunere şi sfătuire biblică, tinde să întunece definiţia ei de bază.

I. Termenii biblici

Varietatea de verbe utilizate în gr. în NT pentru activitatea de propovăduire ne conduc la sensul original al termenului. Cel mai caracteristic (apare de 60 de ori) este kerysso, „a proclama ca un herald". În lumea antică, heraldul era o figură de o importanţă considerabilă (cf. G. Fredrich, TDNT 3, p. 697-714). Om integru şi de caracter, el era angajat de către împărat sau de către stat să facă toate proclamaţiile publice. A propovădui înseamnă să faci slujba unui herald, proclamând vestea bună a mântuirii. Dacă kerysso ne spune ceva despre activitatea de a propovădui, euangelizomai, „a aduce veşti bune" (de la primitivul eus, „bun", şi verbul angello, „a anunţa"), un verb comun, folosit de peste 50 de ori în NT, subliniază calitatea mesajului. Merită să notăm că VSR nu urmează exemplul din VA În acele locuri unde se traduc verbele diangello, laleo, katangello şi dialegomai, prin „a predica". Acest fapt ne ajută să ne concetrăm mai exact asupra înţelesului de bază a predicării.

Nu este neobişnuit să se facă distincţia între a predica şi a învăţa - între kerygma (proclamarea publică) şi didache (instruire etică). Se face apel la versetele în care Matei însumează lucrarea lui Isus din Galilea: „Isus străbătea toată Galilea, învăţând,... propovăduind,... tămăduind..." (Matei 4:23), şi cuvintele lui Pavel din Romani 12:6-8 şi 1 Corinteni 12:28 despre darurile Duhului Sfânt. Cu toate că aceste două activităţi sunt distincte ele au totuşi aceeaşi temelie. Kerygma proclamă ceea ce a făcut Dumnezeu; iar didache învaţă implicaţiile acesteia în comportamentul creştin.

Deşi am definit propovăduirea în limite înguste pentru a sublinia înţelesul ei esenţial din NT, acest lucru nu sugerează că ea este fără precedent în VT. Cu siguranţă că prorocii evrei care au proclamat mesajul lui Dumnezeu sub impuls divin au fost înaintaşii heralzilor apostolici. Lui Iona i s-a spus să „predice" (LXX kerysso; ebr. gara’, „a chema afară"), şi chiar Noe este desemnat ca „propovăduitor (keryx) al neprihănirii" (2 Petru 2:5). LXX foloseşte kerysso mai mult de 30 de ori, atât în sens laic cât şi în sensul mai religios al declaraţiei profetice (cf. Ioel 1:14; Zaharia 9:9; Isaia 61:1).

II. Caracteristicie din Noul Testament

Poate că cea mai proeminentă caracteristică din predicarea în NT, este sensul de constrângere divină. În Marcu 1:38 ni se spune că Isus nu S-a reîntors la cei care îşi căutau vindecarea în puterea Sa ci Şi-a continuat drumul spre alte localităţi pentru ca să propovăduiască şi acolo - „căci pentru aceasta am ieşit". Petru şi Ioan au răspuns restricţiilor Sinedriului cu declaraţia: „Noi nu putem să nu vorbim dspre ce am văzut şi am auzit" (Faptele Apostolilor 4:20). „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia", spune Pavel (1 Corinteni 9:16). Acest sens de constrângere este un sine qua non al adevăratei propovăduiri. Propovăduirea nu este recitarea relaxată a unor adevăruri morale neutre; ci este provocarea pe care o lansează Însuşi Dumnezeu omului în vederea luării unei decizii. O asemenea propovăduire este întâmpinată cu împotrivire. În 2 Corinteni 11:23-28, Pavel ne dă o listă a suferinţelor sale din pricina Evangheliei.

O altă caracteristică a propovăduirii apostolice a fost transparenţa mesajului şi a motivelor. Din moment ce propovăduirea cheamă la credinţă, este de-o importanţă vitală ca problemele să nu fie estompate de o înţelepciune elocventă şi de fraze elevate (1 Corinteni 1:17; 2:1-4). Pavel a refuzat să umble cu vicleşug sau să strice Cuvântul lui Dumnezeu, căutând să fie primit de orice conştiinţă umană prin propovăduirea deschisă a adevărului (2 Corinteni 4:2). Schimabrea radicală a inimii şi conştiinţei omului, care este naşterea sa din nou, nu vine în urma unei prezentări retorice şi persuasive, ci prin prezentarea directă şi deschisă a Evangheliei în toată simplitatea şi puterea ei.

III. Natura esenţială a propovăduirii

În evanghelii Isus este portretizat caracteristic ca fiind Cel ce a venit să „vestească Împărăţia lui Dumnezeu". În Luca 4:16-21 Isus interpretează propria Sa misiune ca o împlinire a prorociei lui Isaia despre venirea Slujitorului-Mesia prin care va fi realizată în sfârşit Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia se înţelege cel mai bine prin „domnia de Rege" a lui Dumnezeu" sau „acţiunea Sa suverană". Numai în al doilea rând se referă la teritoriul, sau la oamenii din acel teritoriu.

Suveranitatea eternă a lui Dumnezeu invada acum tărâmul puterilor celui rău, şi câştigarea acestei victorii decisive a fost conţinutul de bază a kerygmei lui Isus. Dacă trecem de la evangheliile sinoptice la restul cărţilor NT vom observa o schimbare semnificativă a terminologiei. În loc de „Împărăţia lui Dumnezeu", vom găsi că „Cristos" a devenit conţinutul mesajului propovăduit. Exprimarea este variată; „Cristos crucificat" (1 Corinteni 1:23), „Cristos... înviat" (1 Corinteni 15:12), „Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos" (2 Corinteni 1:19), sau „Domnul Isus Cristos" (2 Corinteni 4:5). Întâlnim această schimbare de accent pentru că Cristos este Împărăţia. Evreii anticipaseră stabilirea universală a suveranităţii lui Dumnezeu, o dată cu cea a Împărăţiei; moartea şi învierea lui Isus Cristos a fost actul decisiv al lui Dumnezeu prin care suveranitatea Sa eternă s-a realizat asupra istoriei umane. O dată cu istoria răscumpărării Biserica apostolică a putut să proclame Împărăţia în termeni mult mai decisivi în legătură cu Împăratul. A propovădui Împărăţia înseamnă a-L propovădui pe Cristos.

Unul dintre cele mai importante progrese în studiul NT din ultimii ani a fost cristalizarea înţelegerii termenului primar, kerygma. Urmând abordarea sa (comparaţia dintre discursurile timpurii din Faptele Apostolilor cu fragmente de credeuri prepauline din epistolele lui Pavel) prin interpretarea datelor cu sublinieri puţin diferite, găsim că mesajul propovăduirii apostolice a fost o proclamare a morţii, învierii şi înălţării lui Isus care a dus la evaluarea persoanei Sale ca fiind atât Domn cât şi Cristos, confruntând omul cu necesitatea pocăinţei şi promiţându-i iertarea păcatelor" (R. H. Mounce, The Essential Nature of New Testament Preaching, 1960, p. 84).

Adevărata propovăduire este cel mai bine înţeleasă în termenii relaţiei cu tema mai largă a revelaţiei. Revelaţia este în esenţă descoperirea de Sine a lui Dumnezeu percepută prin răspunsul credinţei. Deoarece Calvarul este auto-revelaţia supemă a lui Dumnezeu Însuşi, problema este, cum poate Dumnezeu să Se reveleze în prezent printr-un act al trecutului? Răspunsul este, prin propovăduire - pentru că propovăduirea este legătura ce nu depinde de timp, între actul răscumpărător al lui Dumnezeu şi percepţia lui de către om. Este mediul prin care Dumnezeu aduce în contemporaneitate această descoperire de Sine istorică în Cristos, oferind ocazie omului să răspundă prin credinţă.

BIBLIOGRAFIE
Pe lângă cărţile menţionate mai sus, cf. C. K. Barrett, Biblical Problems and Biblical Preaching, 1964; E. P. Clowney, Preaching and Biblical Theology, 1961; H. H. Farmer, The Servant of the Word, 1950; P. T. Forsyth, Positive Preaching and the modern Mind, 1949; J. Knox, The Integrity of Preaching, 1957; J. S. Stewart, Heralds of God, 1946; J.R.W. Stott, The Preacher’s Portrait, 1961.

R.H.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: