procesul lui Isus



PROCESUL LUI ISUS. În tradiţia sinoptică, arestarea Domnului nostru este urmată de aducerea Lui înaintea unui grup de lideri ai iudeilor (Marcu 14:53). Ioan 18:12-13 relatează despre o interogare preliminară făcută de Ana, socrul marelui preot Caiafa. Urmează o altă interogare cu privire la ucenici şi la învăţătura Lui, care este neconcludentă, fiindcă Isus refuză să răspundă întrebărilor directe puse de marele preot (Ioan 18:19). Este lovit (Ioan 18:22) şi trimis în stare de arest la Caiafa (Ioan 18:24).

Menţionarea marelui preot în Ioan 18:19 a dat naştere unei probleme. Dacă Domnul este interogat în 18:19 de Caiafa, de ce Ana îl trimite aceleiaşi persoane în 18:24? Suntem tentaţi să vedem în această interogare preliminară primul din cele două „procese" conduse de iudei, care sunt descrise în Marcu. „Marele preot" din Ioan 18:19 este atunci Caiafa, dar interogarea nu are un caracter oficial. Plasarea cronologică a acesteia va fi în seara arestării lui Isus. Acţiunea din Ioan 18:24, care se referă la înfăţişarea oficială a lui Isus înaintea lui Caiafa şi a întregului Sinedriu, are loc în dimineaţa următoare (cf. Ioan 18:28) şi este paralelă cu acţiunea din Marcu 15:1.

Ioan, însă, nu menţionează deloc problemele care sunt atât de proeminente în raportul despre primul „proces" din sinoptice: dacă Isus este sau nu Mesia şi acuzaţia de blasfemie care I s-a adus.

Marcu 14:53-65 descrie prezentarea arestatului înaintea unei adunări care era formată din „toţi preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi cărturarii" (Marcu 14:53), şi care era prezidată de marele preot. Capul de acuzare principal este depoziţia făcută de unii martori că Isus ar fi prorocit distrugerea Templului din Ierusalim (cf. Marcu 13:2; Faptele Apostolilor 6:13-14) şi ridicarea unui nou templu. În conformitate cu aşteptările evreilor din vremea aceea, pretenţia de a ridica un nou templu pare să fi fost echivalentă cu aceea de a fi Mesia. Dar El a avut în vedere templul trupului Său, Biserica (Ioan 2:19; 1 Corinteni 3:16; Efeseni 2:21). (vezi R.J. Mc-Kelvey, The New Temple, 1969.)

La provocarea incriminatorie din Marcu 14:61 a marelui preot, „Eşti Tu Cristosul, Fiul celui Binecuvântat?", Isua a răspuns: „Da, sunt". Mai departe, faptul că El a folosit titlul de „Fiul omului" şi că a citat Psalmul 110:1 şi Daniel 7:13 arată, fără îndoială, ce credea El despre statutul şi destinul Său unic, afirmaţie pe care Caiafa s-a pripit să o interpreteze ca blasfemie. „Nu faptul că a afirmat că este Mesia a fost o blasfemie, ci certitudinea cu care a afirmat, că El stă pe tron cu Tatăl şi că El Însuşi şi adepţii Lui sunt o împlinire a vedeniei lui Daniel (Vincent Taylor).

După cum se relatează în Mişna, sfâşierea hainelor de către marele preot era simbolul verdictului care urma să fie pronunţat, „condamnat la moarte" (Marcu 14:64) şi semnul că putea să fie bătut de către poliţia Templului (aprozi) (14:65).

Dacă, împreună cu Vincent Taylor, socotim că Marcu 14:64 vorbeşte nu despre verdictul la care trebuia să participe „tot Soborul" (15:1), ci doar despre posibilitatea ca Isus să fi fost condamnat la moarte, înseamnă că a fost necesară o a doua întâlnire a Sinedriului, în dimineaţa zilei următoare. Arestatul este apoi condus spre reşedinţa guvernatorului roman Pilat, ca verdictul de condamnare la moarte să fie pronunţat. Nu ştim cu precizie dacă Consiliul iudeilor avea puterea să pronunţe sau să execute sentinţa de condamnare la moarte pe motive religioase (aşa cum cred Juster şi Lietzmann; pentru opinia contrarie vezi Ioan 18:31 şi observaţia lui Barrett). Există dovezi în sprijinul punctului de vedere care susţine că liderii iudeilor au avut în vremea aceasta o astfel de putere de a executa sentinţa. De exemplu, în Mişna, capitolul intitulat Sinedriul prevede mai multe reguli cu privire la diferite tipuri de execuţie. Inscripţia de avertizare de pe Templul lui Irod, prin care i se promite moartea oricărui străin care este prins în interiorul gardului care înconjura sanctuarul, nu este doar un avertisment pasiv, pentru a-i speria pe aceşti străini. Ştefan este omorât după o întrunire a Sinedriului. Pare destul de dificil să reconciliem aceste dovezi cu afirmaţia din Ioan 18:31: „Nouă nu ne este îngăduit de Lege să omorâm pe nimeni". În comentariul pe care l-a scris (p. 616 ş.urm.), E.C. Hoskyns vede în utilizarea verbului „a omorâ" (apokteinai) o aluzie subtilă la moartea prin crucificare, ca distingându-se de metoda obişnuită de executare a pedepsei capitale pentru blasfemie, adică omorârea cu pietre. Afirmaţia liderilor iudei, şi anume, că ei nu pot executa sentinţa de condamnare la moarte prin crucificare este relatată de evanghelistul care doreşte ca cititorii lui să vadă în ea (v. 32) felul în care ei au dus la îndeplinire în mod inconştient, dar totuşi providenţial, planul iniţial al lui Dumnezeu schiţat în versete cum sunt Deuteronom 21:23; Exod 12:46; Numeri 9:12; cf. Ioan 19:36. vezi G.D. Kilpatrick, The Trial of Jesus, 1953; T.A. Burkill în VC 10, 1956, şi 12, 1958.

Înaintea lui Pilat, capul de acuzare se schimbă, materializându-se în afirmaţia lui Isus de a fi împărat (Marcu 15:2; Luca 23:2), pretenţia pe care iudeii ar dori să fie interpretată de Pilat într-un sens politic. Aşadar, învinuirea preferată este aceeade trădare împotriva autorităţii imperiale romane. Vezi Ioan 19:12. Pilat, însă, are de la bun început suspiciuni cu privire la aceste învinuiri şi înţelege motivele ascunse ale acuzatorilor (Marcu 15:4,10). El încearcă să se abţină în trei feluri de la a pronunţa sentinţa la moarte a lui Isus. Încearcă să transfere această sarcină lui Irod (Luca 23:7 ş.urm.); apoi se oferă să-L pedepsească pe Isus prin biciuire, cu gândul să-I dea după aceea drumul (Luca 23:16, 22); în cele din urmă, încearcă să-I dea drumul lui Isus ca un act de bunăvoinţă, cu ocazia praznicului (Marcu 15:6- Ioan 18:39). Toate aceste încercări eşuează. Irod îl trimite înapoi; mulţimea nestatornică şi dezamăgită nu este mulţumită cu o pedeapsă mai uşoară decât condamnarea la moarte (Luca 23:18, 23); şi preferă să fie graţiat Baraba, nu Isus Cristos. Şi, în ciuda faptului că s-a mărturisit despre El în repetate rânduri că este nevinovat (Luca 23:14-15, 22), El este condamnat la moarte pe cruce de către procurator (Marcu 15:15), şi după cum prevăzuse Domnul Însuşi (Ioan 12:33; 18:32).

BIBLIOGRAFIE
A.N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, 1963; J. Blinzler, The Trial of Jesus, 1959; P. Winter, On the Trial of Jesus, 1961; W.R. Wilson, The Execution of Jesus, 1970; D.R. Catchpole, The Trial of Jesus, 1971; G.S. Sloyan, Jesus on Trial, 1973 (bibliografie); P.W. Walasky, JBL 94, 1975, p. 81-93.

R.P.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: