preoţi şi leviţi



PREOŢI ŞI LEVIŢI. Relaţia dintre preoţi, care sunt urmaşii lui Aaron, şi leviţi, ceilalţi membri ai seminţiei lui Levi, este una din problemele spinoase ale VT. Orice studiu cu privire la leviţi trebuie să se ocupe neapărat de dovezile biblice, de studiul pe care l-a întreprins Julius Wellhausen şi de numeroasele modalităţi în care teologii contemporani au reacţionat la modul evoluţionist în care el a tratat această relaţie.

I. Informaţii biblice

a. Pentateuhul

Leviţii apar pe scena biblică în Pentateuh, în naraţiunile legate de viaţa şi activitatea lui Moise şi Aaron (Exod 2:1-10; 4:14; 6:16-27). După ce Aaron a determinat poporul Israel să se lepede de Dumnezeu făcându-le un viţel de aur (Exod 32:25 ş.urm.), fiii lui Levi au răzbunat onoarea Domnului pedepsindu-i pe mulţi dintre eretici. Este posibil ca această manifestare a fidelităţii faţă de Dumnezeu să fie motivul pentru care acestei seminţii i s-a dat responsabilităţi legate de legislaţia pe care o găsim în Pentateuh.

Rolul leviţilor ca şi slujitori în Cortul întâlnirii, descris amănunţit în cartea Numerilor, este anticipat în Exod 38:21, unde ei lucrează la construirea Cortului întâlnirii, sub supravegherea fiului lui Aaron, Itamar. Prin legile care au fost date înainte de călătoria prin pustiu, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte de Dumnezeu şi i s-a încredinţat desfacerea cortului, purtarea şi ridicarea lui (Numeri 1:47-54). Fiii lui Levi au tăbărât în jurul Cortului întâlnirii şi se pare că au servit ca nişte ecrane de protecţie, pentru a-i proteja pe membrii celorlalte seminţii de mânia lui Dumnezeu, în cazul în care se întâmpla ca, din neatenţie, aceştia să vină în contact cu Cortul care era sfânt sau cu uneltele din el (Numeri 1:51, 53-2:17).

Fiindu-le interzis să îndeplinească slujba de preoţi, un privilegiu rezervat numai fiilor lui Aaron (Numeri 3:10), în caz contar pedeapsa fiind moartea, leviţii au trebuit să îndeplinească o slujbă auxiliară pe lângă preoţi, în special sarcina de a face munci fizice legate de îngrijirea Cortului întâlnirii (Numeri 3:5 ş.m.d.). În plus, ei îndeplineau servicii speciale pentru celelalte seminţii ţinând locul fiecărui întâi născut din fiecare familie, care trebuia să fie închinat lui Dumnezeu, având în vedere faptul că El i-a cruţat pe întâii născuţi ai lui Israel cu ocazia Paştelui din Egipt (cf. Exod 13:2, 3, 13). Ca şi reprezentanţi ai întâilor născuţi din seminţiile lui Israel (Numeri 3:40 ş.urm.), leviţii au fost întruchiparea „principiului cuprinzător al reprezentării" prin care s-a născut conceptul unui popor complet dependent de Dumnezeu şi consacrat cu totul Lui (cf. H.W. Robinson, Inspiration and Revelation in the Old Testament, 1953, p. 219-221).

Fiecare din cele trei familii ale lui Levi au avut îndatoririle ei specifice. Fiii lui Chehat (cei între 30 şi 50 de ani fiind în număr de 2.750, conform Numeri 4:36) aveau sarcina de a transporta mobilierul cortului, după ce acesta era acoperit cu grijă de către preoţi; preoţii erau singurii care se puteau atinge de acest mobilier (Numeri 3:29-32; 4:1 ş.urm.). Chehatiţii erau supravegheaţi de fiul lui Aaron, Eliazar. Fiii lui Gherşon (2.630; Numeri 4:40) aveau grijă de învelitori, pânze şi funii, şi erau sub supravegherea lui Itamar, fiul lui Aaron (Numeri 3:21-26; 4:21 ş.urm.). Fiii lui Merari (3.200; Numeri 4:44) aveau sarcina de a transporta şi de a ridica Cortul şi curtea lui (Numeri 3:35-37; 4:29 ş.urm.).

Rolul reprezentativ al leviţilor este simbolizat prin ritualul curăţirii şi al sfinţirii (Numeri 8:5 ş.urm.). De exemplu, atât faptul că israeliţii (probabil prin liderii seminţiilor lor) şi-au pus mâinile asupra leviţilor (8:10), recunoscându-i ca înlocuitori (cf. Levitic 4:24, etc.) cât şi faptul că preoţii i-au adus pe leviţi ca un dar legănat din partea poporului (probabil prin faptul că i-au condus la altar şi de la altar - Numeri 8:11) ne sugerează că leviţii au fost daţi de către israeliţi fiilor lui Aaron ca să slujească în locul lor. Acest lucru este explicat în 8:16 ş.urm., unde fiii lui Levi sunt numiţi netunim, „daruri".

Ei îşi începeau slujba la vârsta de 25 de ani şi o continuau până la vârsta de 50 de ani, când intrau într-un fel de pensie, perioadă în care îndeplineau un număr mai mic de sarcini (Numeri 8:24-26). Probabil că a existat o perioadă de ucenicie de 5 ani, întrucât se pare că întreaga responsabilitate de a purta cortul şi mobilierul lui cădea pe umerii bărbaţilor între 30 şi 50 de ani (Numeri 4:3 ş.urm.). Când David a stabilit un loc fix pentru chivotul legământului, limita inferioară de vârsta a fost redusă la 20 de ani, căci nu mai era nevoie de leviţi maturi care să îndeplinească rolul de purtători ai cortului (1 Cronici 23:24 ş.urm.).

Responsabilitatea leviţilor de a reprezenta poporul a atras după sine anumite privilegii. Cu toate că ei nu puteau moşteni pământ (adică nici o suprafaţă nu le-a fost destinată pentru a fi folosită numai de către ei: Numeri 18:23-24; Deuteronom 12:12 ş.urm.), leviţii au trăit din zeciuielile poporului, în timp ce preoţii primeau o parte din jertfele care nu erau mistuite, pârga turmelor de vite şi de oi şi a zecea parte din zeciuielile date leviţilor (Numeri 18:8 ş.urm., 21 ş.urm.; cf. Deuteronom 18:1-4). Ocazional, atât leviţii cât şi preoţii îşi primeau partea din prada de război (de ex. Numeri 31:25 ş.urm.). În plus, leviţilor li s-a permis să locuiască în 48 de cetăţi puse deoparte pentru a fi folosite numai de ei (Numeri 35:1 ş.urm.; Iosua 21:1 ş.urm.). În jurul fiecărei cetăţi exista o păşune rezervată lor. Şase cetăţi, trei de fiecare parte a Iordanului, au slujit ca şi *cetăţi de scăpare.

Tranziţia de la călătoria prin pustie la viaţa statornică din Canaan (anticipată în Numeri 35 prin întemeierea cetăţilor levitice) a adus cu sine atât o preocupare sporită pentru bunăstarea leviţilor cât şi o lărgire a sferei îndatoririlor lor, pentru a face faţă nevoilor unui model de viaţă descentralizat. În Deuteronom se pune accent mare pe obligaţiile care le aveau israeliţii faţă de fiii lui Levi, care, la rândul lor, trebuiau să se bucure de binecuvântările seminţiilor (12:12), de zeciuieli şi de anumite daruri din partea lor (12:18-19; 14:28-29) şi să participe la diferite praznice mai importante, cum ar fi Sărbătoarea săptămânilor şi Sărbătoarea corturilor (16:11-14). Leviţii care erau răspândiţi pe tot cuprinsul ţării trebuiau să fie părtaşi în egală măsură cu fraţii lor, care locuiau în centrul religios, atât la slujire cât şi la darurile care li se aduceau (18:6-8).

Pe când cartea Numerilor îi numeşte pe preoţi fiii lui Aaron (de ex. 10:8), cartea Deuteronomului foloseşte deseori expresia „preoţi levitici" (de ex. 18:1 - expresia nu este redată de versiunea Cornilescu, n.tr.). Cu toate că unii teologi au susţinut că în cartea Deuteronomului nu se face nici o distincţie între preoţi şi leviţi, faptul că preoţilor li se dau anumite drepturi în Deuteronom 18:3 ş.urm., iar leviţilor altele în Deuteronom 18:6 ş.urm., ne sugerează că totuşi distincţia este menţinută şi în această carte. Expresia „preoţi levitici" (de ex. Deuteronom 17:9,18; 18:1; 24:8; 27:9; cf. Iosua 3:3; 8:33) pare să însemne „preoţii din seminţia lui Levi". Codul deuteronomic prescrie pentru aceştia diferite îndatoriri, pe lângă cele care se referă la îngrijirea Cortului întâlnirii: ei trebuiau să îndeplinească slujba de judecători în cazul unor decizii dificile (17:8-9), trebuiau să verifice dacă regulamentul cu privire la leproşi era respectat (24:8), să păstreze cartea legii (17:18) şi să-l ajute pe Moise în ceremonia de reînnoire a legământului (27:9).

În familia lui Chehat, funcţia de mare preot (în ebr. hakkohen, „preotul" (Exod 31:10, etc.); hakkohen hammasiah, „cel care este uns preot" (Levitic 4:3, etc.); (hakkohenh haggadol, „marele preot" (Levitic 21:10, etc.) a fost îndeplinită de cel mai vârstnic reprezentant al familiei lui Eleazar, cu excepţia cazurilor în care se aplicau prevederile din Levitic 21:16-23. El era pus în slujea în acelaşi mod în care erau puşi ceilalţi preoţi şi îndeplineau aceleaşi îndatoriri de rutină. El era singurul care purta o îmbrăcăminte mai deosebită (Exod 28; *PIEPTARUL MARELUI PREOT; *MITRA, *MANTIA) şi interpreta oracolele (*URIM ŞI TUMIM). În ziua *ispăşirii, el a reprezentat poporul ales înaintea lui Iahve, stropind sângele ţapului sacrificat pe capacul ispăşirii (*JERTFE Şl DARURI).

b. Primii proroci

Preoţii au jucat un rol mai important decât leviţii în cartea lui Iosua, în special în naraţiunea care descrie trecerea Iordanului şi cucerirea Ierihonului. Fiind uneori „preoţii care erau leviţi" (de ex. Iosua 3:3; 8:33) şi mult mai des simplu „leviţi" (de ex. Iosua 3:6 ş.urm.; 4:9 ş.urm.), ei aveau sarcina foarte importantă de a purta chivotul Domnului. Cortul întâlnirii, însă, care era purtat de leviţi nu este menţionat (cu excepţia posibilă din 6:24) până când a fost aşezat la Silo (18:1; 19:51), după cucerirea Canaanului. Se pare că purtarea chivotului a fost încredinţată preoţilor, nu Chehatiţilor (cf. Numeri 4:15), datorită importanţei supreme a acestor călătorii: Dumnezeu, a cărui prezenţă era simbolizată de chivot, mergea înainte cucerind, şi pentru a cuceri. Leviţii au apărut ca slujbaşi mai proeminenţi numai atunci când s-a apropiat timpul pentru împărţirea ţării (cf. Iosua 14:3 ş.urm.). Diferenţa dintre preoţi şi leviţi este menţinută: leviţii i-au reamintit lui Eliazar, preotul, şi lui Iosua de porunca lui Moise cu privire la cetăţile levitice (Iosua 21:1-3); Chehatiţii sunt împărţiţi în două grupe - cei care sunt urmaşii lui Aaron (adică, preoţii) şi restul (Iosua 21-4-5).

Delăsarea generală în ceea ce priveşte închinarea în perioada dintre cucerirea Canaanului şi instaurarea monarhiei este ilustrată în două povestiri levitice din cartea Judecători. Se spune că levitul cu care s-a întâlnit Mica (Judecători 17-18) era din Betleem şi era un membru al familiei lui Iuda (17:7). Cum putea fi şi levit şi iudeu? Răspunsul depinde de identitatea levitului: este el *Ionatan, fiul lui Gherşom (18:30), sau nu? Dacă este vorba despre una şi aceeaşi persoană (aşa cum se pare că este cazul), atunci relaţia levitului cu Iuda pare să fie doar una geografică, nu genealogică, în ciuda expresiei „din familia lui Iuda" (17:7). Dacă avem de a face cu doi bărbaţi, atunci levitul poate fi o dovadă că în această perioadă şi bărbaţii din alte seminţii puteau să îndeplinească slujba de preot. Poate că aşa au sunt lucrurile şi cu Samuel, un efraimit (comp. 1 Samuel 1:1; 1 Cronici 6:28). Există o anumită dovada că termenul levit poate să fi fost un titlu care s-ar traduce cu expresia „unul promis prin jurământ", precum şi numele folosit pentru a-i desemna pe cei din seminţia lui Levi (cf. W.F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1953, p. 109,204 ş.urm.); însă, T.J. Meek (Hebrew Origins, 1960, p. 121 ş.urm.) susţine că leviţii au fost iniţial un trib fără responsabilităţi religioase, care şi-au asumat o funcţie preoţească nu numai în Israel ci poate şi în Arabia. Povestea sinistră a levitului şi a concubinei lui (Judecători 19) este o mărturie în plus a faptului că leviţii erau itineranţi şi că această perioadă era caracterizată prin delăsare în ceeace priveşte viaţa religioasă. Lipsa unei conduceri centralizate a redus autoritatea de care s-a bucurat sanctuarul de la Silo (18:31) şi a permis existenţa mai multor locuri sfinte care nu respectau prea mult legile mozaice.

Leviţii apar numai ici şi colo în perioada primilor proroci, de obicei în legătură cu sarcina lor de purtare a chivotului (1 Samuel 6:15; 2 Samuel 15:24; 1 împ, 8:4). Când *Ieroboam I a ridicat la Dan şi Betel altare străine, el a angajat în aceste centre preoţi care nu erau leviţi, probabil cu scopul de a rupe definitiv relaţiile cu Templul din Ierusalim (1 Împăraţi 12:31; cf. 2 Cronici 11:13-14; 13:9-10). Un important aspect al perioadei monarhice a fost controlul pe care l-a deţinut împăratul asupra centrelor religioase din ambele regate.

c. Cronici

Datorită faptului că scriitorul *Cronicilor a fost asociat cu tagma preoţească, el tinde să accentueze rolul leviţilor şi să dea numeroase detalii cu privire la slujba lor pe care scriitorii cărţiilor 1 şi 2 Împăraţi le-au omis. În genealogiile din 1 Cronici 6, care descriu de asemenea rolul fiilor lui Aaron (6:49-53) şi împărţirea cetăţilor levitice (6:54-81), se acordă o atenţie specială leviţilor cântăreţi, Heman, Asaf, Etan şi fiii lor, care au fost puşi de David să conducă activităţile muzicale din Templu (6:31 ş.urm.; cf. 1 Cronici 15:16 ş.urm.). Lista leviţilor din 1 Cronici 9 ridică multe probleme. Similarităţile care există între această listă şi Neemia 11 i-au făcut pe unii să considere că aceasta este lista cu leviţii care s-au întors din captivitate la Ierusalim (cf. 1 Cronici 9:1). Alţii (de ex. C.F. Keil) consideră că lista conţine numele primilor locuitori ai Ierusalimului. Atât repartizarea îngrijită şi organizată a îndatoririlor cât şi numărul leviţilor (cf. 212 păzitori ai porţii din 1 Cronici 9:22 cu cei 93 din 1 Cronici 26:8-11) ne sugerează o perioadă după David. Cooperarea strânsă între leviţi şi fiii preoţilor (cf. 1 Cronici 9:28 ş.urm.) şi faptul că leviţii au avut grijă de unele vase sfinte şi au ajutat la pregătirea pâinilor de punere înainte poate fi un indiciu că diviziunea rigidă a îndatoririlor sugerată în Numeri 4 şi 18 a fost slăbită în perioada monarhiei, poate datorită faputului că numărul fiilor lui Aaron nu a fost suficient de mare (1.760 în 1 Cronici 9:13 se referă probabil la numărul de rudenii, nu la numărul capilor de familie) pentru a face faţă sarcinilor care li se cereau. De aceea, în plus faţă de sarcinile obişnuite ca muzicieni şi cântăreţi, uşieri şi purtători ai chivotului legământului, etc., leviţii trebuiau să ajute la pregătirea jertfelor, precum şi la curăţarea curţilor şi încăperilor, la curăţarea lucrurilor sfinte şi la pregătirea pâinii pentru punerea înainte, a darurilor de mâncare, a pâinii nedospite şi a jerfelor celor dintâi roade, etc. (23:14).

Poruncile date de David în 1 Cronici 23 ilustrează cei doi factori dominanţi care au produs schimbări substanţiale în oficiul îndeplinit de leviţi: stabilirea permanentă a chivotului legământului la Ierusalim, care automat a anulat toate regulamentele cu privire la sarcina leviţilor de a fi purtătorii chivotului; şi centralizarea responsabilităţilor legate de viaţa religioasă (şi de alte domenii ale vieţii) în persoana împăratului. Conform concepţiei evreieşti cu privire la personalitatea colectivă, împăratul era privit acum ca un mare părinte al naţiunii, a cărei personalitate deriva din caracterul lui. Urmând exemplu lui David care a adus altarul central la Ierusalim (1 Cronici 13:2 ş.urm.) şi a stabilit modul în care trebuie să se desfăşoare activitatea în jurul lui (1 Cronici 15:1 ş.urm.; 23:1 ş.urm.), în conformitate cu reglementările prevăzute în legea lui Moise, Solomon a zidit, a consacrat şi a supravegheat Templul şi activitatea cultică ce s-a desfăşurat în el, după planul întocmit de tatăl lui (1 Cronici 28:11-13, 21; 2 Cronici 5-8, observaţi în special 8:15: „Nu s-au abătut de la porunca împăratului cu privire la preoţi şi leviţi...").

În mod similar, Iosafat a dat sarcini prinţilor, leviţilor şi preoţilor de a-i învăţa Legea pe oameni în tot ţinutul lui Iuda (2 Cronici 17:7 ş.urm.) şi a numit pe nişte leviţi, preoţi şi capi de familii ca judecători la Ierusalim (2 Cronici 18:8 ş.urm.) sub supravegherea marelui preot. Ioas (2 Cronici 24:5 ş.urm.), Ezechia (2 Cronici 29:3 ş.urm.) şi Iosia (2 Cronici 35:2 ş.urm.) i-au supravegheat pe leviţi şi pe preoţi şi le-a restabilit rolurile pe care le-a prescris David pentru ei.

Relaţia dintre slujba levitică şi cea profetică este o problemă discutabilă. Au fost oare anumiţi leviţi proroci? Nu putem da nici un răspuns categoric, dar există anumite dovezi că, uneori, leviţii au îndeplinit anumite activităţi profetice: Iahaziel, un levit dintre fiii lui Asaf, a prorocit că Iosafat va birui în lupta cu moabiţii şi amoniţii (2 Cronici 20:14 ş.urm.) iar Iedutun, levitul, este numit văzătorul împăratului (2 Cronici 35:15).

d. Prorocii de mai târziu

Isaia, Ieremia şi Ezechiel s-au ocupat pe scurt de rolul leviţilor în perioada de după Exil. Isaia 66:21 relatează că Dumnezeu îl va strânge pe Israel cel risipit (sau poate pe păgânii convertiţi) ca să-I slujească Lui ca leviţi şi preoţi. Ieremia (33:17 ş.urm.) întrezăreşte un legământ cu preoţi dintre leviţi (sau poate preoţi şi leviţi; cf. Sir. şi Vulg.), care este tot atât de important ca şi legământul pe care l-a încheiat Dumnezeu cu familia lui David (cf. 2 Samuel 7). Ezechiel face o deosebire clară între preoţii leviţi, pe care îi numeşte fiii lui Ţadoc (de ex. 40:46; 43:19) şi leviţi. Despre prima categorie se spune că au rămas credincioşi lui Dumnezeu (44:15; 48:11), iar despre cea de-a doua categorie că au mers după idoli şi, de aceea, nu se mai pot apropia de altar şi nu se mai pot atinge de lucrurile sfinte (44:10-14). În realitate, cele găsite în cartea lui Ezechiel par să sugereze o reîntoarcere la deosebirea clară dintre preot şi levit, pe care o găsim în Numeri, distincţie care a fost oarecum neclară în perioada monarhiei.

e. Scrierile post-exilice

Sub conducerea lui Iosua şi a lui Zorobabel, 341 de leviţi s-au întors (Ezra 2:36 ş.urm.) împreună cu 4289 de membri ai familiilor preoţeşti şi cu 392 de slujitori ai Templului (netinim, adică „dat", „numit", care se pare că au fost urmaşii prizonierilor de război care au fost puşi să facă munci în Templu; cf. Iosua 9:23, 27; Ezra 8:20). Diferenţa dintre numărul mare de preoţi şi numărul relativ mic de leviţi se poate datora faptului că mulţi leviţi şi-au însuşit rolul de preot în timpul exilului. Se pare că ceilalţi leviţi care au avut rolul de slujitori în Templu, au ezitat să se întoarcă (Ezra 8:15-20). Leviţii au jucat un rol proeminent la aşezarea temeliei Templului (Ezra 3:8 ş.urm.) şi la consacrarea lui (Ezra 6:16 ş.urm.). După ce a recrutat leviţi în partida lui (Ezra 8:15 ş.urm.), Ezra a instituit o reformă pentru interzicerea căsătoriilor cu străinii în care ajunseseră să se implice chiar şi preoţi şi leviţi (Ezra 9:1 ş.urm.; 10:5 ş.urm.).

La fel în Neemia, leviţii şi preoţii şi-au asumat întreaga gamă de responsabilităţi. După ce au reparat o porţiune a zidului (Neemia 3:17), leviţii şi-au petrecut timpul învăţând Legea (Neemia 8:7-9) şi participând la viaţa religioasă a naţiunii (Neemia 11:3 ş.urm.; 12:27 ş.urm.). Ei au primit zeciuieli de la popor, iar la rândul lor au dat a zecea parte din zeciuială fiilor lui Aaron (Neemia 10:37 ş.urm.; 12:47). Datorită deteriorării activităţii cultice în timpul absenţei lui Neemia de la Ierusalim, a apărut necesitatea unei autorităţi centrale pentru a implementa regulile levitice: lui Tobia, amonitul, i s-a permis să ocupe camera din Templu care trebuia să slujească de vistierie pentru zeciuielile leviţilor (Neemia 13:4 ş.urm.); privaţi de suportul lor financiar, leviţii au părăsit Templul şi au plecat să muncească ogoarele pentru a se întreţine (Neemia 13:10 ş.urm.).

Este posibil ca aceasta să fi fost perioada când preoţii au căutat mai mult câştigul personal decât să-şi îndeplinească datoria lor de învăţători ai Legii şi au acceptat jertfe pângărite (Maleahi 1:6 ş.urm.; 2:4 ş.urm.). Pentru Maleahi, purificarea fiilor lui Levi a fost una dintre cele mai importante misiuni escatologice (3:1-4).

Slujba de mare preot a rămas în familia lui Eliazar până în timpul lui *Eli, un urmaş al lui Itamar. Conspiraţia lui *Abiatar l-a determinat pe Solomon să-l concedieze (1 Împăraţi 2:26 ş.urm.). Oficiul de mare preot s-a reîntors cu ocazia aceasta în casa lui Eliazar, prin numirea în funcţia de mare preot a lui *Ţadoc, şi a rămas în această familie până când, datorită intrigilor politice Onias III a fost destituit de împăratul seleucid Antioh IV (Epifanes) (cca. 174 î.Cr.). După aceea, funcţia de mare preot a fost sub patronajul puterii conducătoare.

II. Reconstituirea făcută de Wellhausen

Apariţia teoriei documentare cu accentul care l-a pus aceasta pe data post-exilică la care a fost completat codul preoţesc (*PENTATEUH) a atras după sine o evaluare radicală a dezvoltării religiei lui Israel. Forma clasică a acestei reevaluări a fost prezentată de Julius Wellhausen (1844-1918) în lucrarea lui Prolegomena to the History of Israel (1878; E.T. 1855).

Problema dificilă care a apărut în relaţia dintre preot şi levit în opinia lui Wellhausen a fost interdicţia pe care a impus-o Ezechiel leviţilor de a nu mai îndeplini sarcini care aparţin preoţilor (44:6-16). Din afirmaţia lui Ezechiel, Wellhausen a tras două concluzii: separarea a ceea ce este sfânt de ceea ce este profan nu a fost o procedură caracteristică Templului, după cum indică practica templelor păgâne de a folosi slujitori (vezi mai sus); Ezechiel reduce activitatea leviţilor, care înainte îndeplineau sarcini preoţeşti, la statutul de sclavi pe lângă templu. Fiii lui Ţadoc au avut de suferit de pe urma acestei acţiuni, deoarece ei slujeau la altarul central din Ierusalim şi, spre deosebire de leviţi, ei nu s-au pângărit slujind pe toate înălţimile din ţară. Când fiii lui Ţadoc au ridicat obiecţii la ideea de a pierde controlul absolut pe care l-au deţinut, Ezechiel a născocit criteriul „moral" pentru menţinerea lor în oficiu, cu toate că în realitate deosebirea dintre un preot şi un levit era accidentală, nu morală (a fost o întâmplare că preoţii erau la Ierusalim şi leviţii pe înălţimi). Concluzia lui Wellhausen este că legea preoţească din Numeri nu a existat în vremea lui Ezechiel.

Întrucât numai codul preoţesc pune accent pe preoţia aaronică, aceasta a fost considerată de Wellhausen ca fiind o ficţiune, cu scopul de a da impuls preoţiei din vremea lui Moise. Genealogiile din Cronici sunt încercări artificiale de a face o legătura între fiii lui Ţadoc cu Aaron şi Eliazar.

De o importanţă covârşitoare în reconstituirea lui Wellhausen a fost contrastul puternic dintre „maşinăria sofisticată" a cultului din pustie şi forma descentralizată a cultului din perioada judecătorilor, când, conform celor scrise în Judecători 3-16, se pare că închinarea a jucat numai un rol minor. Wellhausen a considerat că această perioadă a judecătorilor a fost timpul în care a originat închinarea israelită, care a început simplu, prin aducerea jertfelor de către capii familiilor, dar care a evoluat când, în unele localităţi unde se găseau altare, unele familii (de ex. familia lui Eli din Silo) au câştigat influenţă. Un exemplu foarte clar al diferenţei dintre religia complexă din pustie şi simplitatea religiei din timpul aşezării în ţara Canaanului a fost faptul că Samuel, un efraimit, dormea noaptea lângă chivotul legământului (1 Samuel 3:3) în locul unde, conform celor scrise în Levitic 16, numai marele preot putea intra odată pe an.

Când Solomon a zidit locul permanent pentru chivot, preoţii de la Ierusalim (sub conducerea lui Ţadoc care, la rândul lui a fost numit de David), au ajuns să fie mai importanţi decât ceilalţi. Ca şi în Iuda, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Israel: locurile sfinte ale lui Ieroboam au fost centre religioase împărăteşti şi preoţii care slujeau acolo îi erau răspunzători direct lui (Amos 7:10 ş.urm.). În Iuda, procesul centralizării a atins punctul culminant când reforma lui Iosia a abolit înălţimile, a redus rolul preoţilor care slujeau aici la funcţii auxiliare, pe care le îndeplineau în sanctuarul central de la Ierusalim, şi a pregătit scena pentru măsurile hotărâtoare întreprinse de Ezechiel.

Faţă de această schematizare evolutivă, Wellhausen a stabilit diferite componente ale Pentateuhului şi a găsit un grad de corespondenţă foarte ridicat. În legile care se găsesc în sursa I (Exod 20-23; 34) preoţia nu este menţionată, în timp ce alte pasaje din I îl prezintă pe Aaron (Exod 4:14- 32:1 ş.urm.) şi pe Moise (Exod 33:7-11) ca întemeietorii clerului. Menţionarea altor preoţi (de ex. 19:22; 32:29) a fost respinsă de Wellhausen, întrucât el consideră că aceste pasaje sunt interpolări. Documentul D (Deuteronom 16:18; 18:22), este cel în care, după părerea lui, preoţii au început să fie denumiţi leviţi. Caracterul ereditar al preoţiei a început nu cu Aaron (care, în opinia lui Wellhausen „nu a fost prezent iniţial în I, ci a fost introdus în text de redactorul care a combinat documentele I şi E") ci în timpul monarhiei, cu fiii lui Ţadoc. Recunoscând faptul că includerea lui Levi în binecuvântările seminţiilor în Geneza 49 este autentică, Wellhausen a crezut că această seminţie „s-a stins la o dată mai timpurie" şi că legătura presupusă dintre modul oficial în care a fost folosit termenul levit şi seminţia lui Levi a fost una artificială.

Codul preoţesc (P) nu numai că a dat puteri clerului, dar a şi introdus diviziunea de bază în rândurile clerului - i-a separat pe preoţi (fiii lui Aaron) de leviţi (restul seminţiei). De aceea, în timp ce deuteronomistul a vorbit despre preoţii levitici (adică, preoţi leviţi), scriitori cum au fost cei care au scris cărţile Cronicilor, au vorbit despre preoţi şi leviţi.

O altă inovaţie preoţească a fost persoana marelui preot care predomină în Exodul, Leviticul şi Numeri mai mult decât oricare din scrierile pre-exilice. Dacă în cărţile istorice regele a dominat cultul, în codul preoţesc figura dominantă a fost marele preot, a cărui statut regesc, în opinia lui Wellhausen, se referă numai la o perioadă când guvernul civil al lui Iuda a fost în mâinile străinilor iar Israel era mai degrabă o biserică decât un popor - perioada post-exilică.

Pentru a vedea persistenţa cu care Wellhausen s-a fixat în reconstituirea făcută de el, este suficient să consulţi lucrări reprezentative ca de exemplu: Max Loehr, A History of Religion in the Old Testament, 1936, de ex. pag. 136-137; W.O.E. Oesterley şi T. H. Robinson, Hebrew Religion, 1930, de ex. p. 2554 şi R.H. Pfeiffer, IOT, 1948, de ex. p. 556-557.

III. Unele reacţii la reconstituirea făcută de Wellhausen

Printre conservatorii care şi-au propus să dărâme structura lui Wellhausen, există trei nume care sunt demne de a fi menţionate: James Orr (The Problem of the Old Testament, 1906), O.T. Allis (The Five Books of Moses, 1949, p. 185-196), G. Ch. Aalders (A Short Introduction to the Pentateuch, 1949, p. 66-71).

Caracteristica reconstituirii lui Wellhausen este supoziţia că leviţii care au fost invitaţi în Deuteronom 18:6-7 să slujească la altarul central au fost preoţii care au fost privaţi de drepturi prin abolirea înălţimilor în timpul reformei lui Iosia. Dar ne lipsesc dovezi concludente pentru a sprijini această presupunere. De fapt, 2 Împăraţi 23:9 afirmă contrariul: preoţii de pe înălţimi nu au venit la altarul Domnului din Ierusalim. Punctul de vedere conform căruia în cartea Deuteronomului nu se face o deosebire prea clară între preoţi şi leviţi a fost discutată mai sus, unde am văzut că, de fapt, s-a făcut o distincţie între aceştia referitor la îndatoririle pe care le-au avut oamenii faţă de ei (Deuteronom 18:3-5, 6-8). Nu poate fi susţinut nici punctul de vedere conform căruia expresia „preoţii, leviţii" (Deuteronom 17:9, 18; 18:1; 24:8; 27:9), care nu se mai găseşte în altă parte a Pentateuhului, este o dovadă că în cartea Deuteronomului cele două slujbe sunt identice. Rolul expresiei este mai degrabă acela de a arăta din ce trib provin preoţii. Lucrul acesta pare să fie confirmat în 2 Cronici 23:18 şi 30:27, unde se face deosebire între „preoţii leviţi" şi ceilalţi leviţi (30:25), uşieri, etc. (23:19).

Atât Wellhausen cât şi alţii au încercat în mod frecvent să ne atragă atenţia asupra discrepanţei aparente între legea *zeciuielilor din Numeri 18:21 ş.urm. (cf. Levitic 27:30 ş.urm), care alocă zeciuielile pentru leviţi, şi pasajul paralel din Deuteronom 14:22 ş.urm., care permite israeliţilor să mănânce din zeciuieli în cadrul unui ritual, împreună cu leviţii. Prin tradiţie, iudaismul a reconciliat cele două pasaje numind zeciuiala din Deuteronom „o a doua zeciuială", de ex. în tractatele talmudice Ma aser Sheni. Este posibil ca această explicaţie să nu fie tot atât de acceptabilă ca şi cea a lui James Orr (op. cit., p. 188-189): legile din Deuteronom, a susţinut el, se referă la un timp când legile privitoare la zeciuieli (şi cele privitoare la cetăţile levitice) nu puteau fi puse în aplicare, întrucât cucerirea nu a fost completă şi nu a existat o agenţie centrală pentru a le impune. Cu alte cuvinte, Numeri 18:21 ş.urm. se ocupă de idealul lui Israel, pe când Deuteronom 14:22 ş.urm. este un program interim pentru cucerire şi aşezare în ţară.

De mare importanţă în reconstituirea făcută de Wellhausen este interpretarea lui cu privire la denunţarea de către Ezechiel a leviţilor (44:4 ş.urm.), în care găseşte originea diferenţei dintre preoţi (fiii lui Ţadoc) şi leviţi (preoţi care au fost angajaţi anterior în idolatrie pe înălţimi). Dar James Orr (op. cit. p. 315-319, 520) ne atrage atenţia asupra stării deplorabile a preoţiei chiar înainte de vremea lui Ezechiel, şi arată că Ezechiel nu a stabilit Legea ci a restabilit-o prin privarea leviţilor de privilegii pe care şi le-au asumat pe nedrept, uzurpând în timpul monarhiei şi prin înlăturarea preoţilor care se închinau idolilor, la rangul inferior de levit care era aproape încetăţenit. În plus, contextul ideal al sentinţei rostite de Ezechiel sugerează că este posibil ca această retrogradare să nu fi avut loc niciodată, cel puţin literar. Tonul lui Ezechiel este în contradicţie cu codul preoţesc, în sensul că acest cod nu aminteşte nimic de retrogradarea preoţilor, ci pune accentul pe alegerea divină. În plus, preoţii din documentul P nu sunt fiii lui Ţadoc, ci fiii lui Aaron.

Şcoala de gândire wellhausiană consideră în general că slujba de mare preot aparţine perioadei post-exilice. Cu toate că titlul acesta apare în scrierile din perioada dinainte exilului numai în 2 Împăraţi 12:10-22:4,8 - 23:4 (versete pe care criticii adepţi ai teoriei documentare le consideră ca interpolări ce aparţin perioadei post-exilice), existenţa acestei slujbe pare să fie confirmată de titlul „preotul" (articulat, n.tr. - de ex. Ahimelec, 1 Samuel 21:2; Iehoiada, 2 Împăraţi 11:9-10, 15; Urie, 2 Împăraţi 16:10 ş.urm.) şi de faptul că preoţia, de orice rang ar fi ea, implică un şef administrativ, chiar şi în cazul în care regele este figura dominantă a cultului. (Cf. J. Pedersen, Israel, 3-4, p. 1890

În cartea sa, The Religion of Israel, 1960, Yehezkel Kaufmann analizează mai multe concluzii importante la care a ajuns Wellhausen, şi găseşte că acestea lasă de dorit. Marele preot, de exemplu, departe de a fi un pesonaj de rang împărătesc care să ne aducă aminte de liderii religioşi ai perioadei de după exil, oglindeşte fidel starea unei tabere militare care se supune autorităţii lui Moise, nu autorităţii lui Aaron (op. cit. p. 184-187).

Kaufmann îşi îndreaptă atenţia spre „unul dintre stâlpii structurii lui Wellhausen care nu a fost clătinat de critica literară din ultima perioadă" - reconstituirea relaţiei dintre preoţi şi leviţi. Observând lipsa dovezilor cu privire la îndepărtarea preoţilor din mediul rural, el ne atrage atenţia asupra unui punct slab al teoriei documentare: „Nimic nu poate face plauzibilă o teorie care spune că preoţii care i-au îndepărtat pe colegii lor au găsit cu cale să le încredinţeze acestora sarcini clericale foarte pretenţioase, o teorie cu atât mai improbabilă cu cât ne gândim la numărul mare de preoţi şi la numărul mic de leviţi din timpul Restaurării" (p. 194 -4.289 de preoţi, Ezra 2:36 ş.urm.; 341 leviţi plus 392 de slujitori ai Templului, Ezra 2:43 ş.urm.)!

De ce au păstrat preoţii relatarea cu privire la credincioşia leviţilor din timpul abaterii lui Aaron (Exod 32:26-29), în timp ce fac comentarii critice la adresa idolatriei care, în opinia lui Wellhausen, a fost ceea ce a dus la retrogradarea lor, şi în loc să le acorde leviţilor pedeapsa, le acordă onoarea chemării divine? După ce afirmă că leviţii sunt o categorie distinctă de exilaţi, Kaufmann arată că ei nu s-au putut erija într-o categorie distinctă în scurta perioadă dintre reforma lui Iosia (ca să nu mai vorbim de sentinţa pronunţată de Ezechiel) şi întoarcerea din Babilon, mai ales pe pământ străin.

Este posibil ca reconstituirea lui Kaufmann să nu se dovedească a fi întru totul satisfăcătoare. El neagă faptul că ar exista o legătură ereditară între fiii lui Aaron şi leviţi, întrucât el socoteşte că aaroniţii formează „preoţia veche şi păgână a lui Israel" (p. 197), şi astfel respinge tradiţia biblică care face legătură între Moise, Aaron şi leviţi (cf. Exod 4:14). În cazul incidentului cu viţelul de aur, seminţia lui Levi s-a asociat cu Moise împotriva lui Aaron, dar a fost obligată să cedeze privilegiul de a sluji la altar aaroniţilor (p. 198), trebuind să se mulţumească cu rolul de sclavi ai templului. Aceasta ne face sa ne întrebăm cum s-a putut întâmpla ca, fără să fi fost asociaţi cu Moise, aaroniţii au supravieţuit în urma incidentului nefericit cu viţelul de aur şi au continuat să rămână preoţi. Opinia lui Kaufmann că legislaţia deuteronomică a fost compilată în ultima parte a perioadei monarhice şi că aparţine, ca atare, unei perioade mult mai târzii decât scrierile preoţeşti reflectă mai degrabă o întoarcere la poziţia dinainte a criticilor literari (adică, la poziţia lui Th. Noeldeke şi a altora) decât un atac al poziţiei lui Wellhausen.

Respingând perspectiva liniară a evoluţiei instituţionale care a constituit un punct principal în platforma lui Wellhausen, W.F. Albright remarcă faptul că Israel ar fi unic printre vecinii lui, dacă nu ar fi avut în perioada judecătorilor, şi după aceea, un mare preot, numit de obicei (în conformitate cu practica semitică) preotul (Archaeology and the Religion of Israel, 1953, p. 107-108). Faptul că nu s-a pus accent pe slujba marelui preot în perioada monarhiei reprezintă un declin deşi, după colapsul monarhiei, preoţia a fost înălţată din nou la un loc de cinste. Albright acceptă istoricitatea lui Aaron şi nu găseşte nici un motiv care să-l împiedice să-l considere pe Ţadoc un aaronit. Trăgând concluzia că termenul levit s-a referit mai întâi la slujbă (vezi mai sus) iar după aceea la seminţia lui Levi, Albright arată că este posibil ca uneori, leviţii să fie avansaţi la rangul de preoţi şi că „nu suntem îndreptăţiţi nici să aruncăm peste bord tradiţia Israelului cu privire la preoţi şi leviţi, dar nici să considerăm aceste categorii nişte grupe genealogice" (op. cit. p. 110).

Presupunerea faptului că în perioada pribegiei prin pustie cortul întâlnirii a fost o idealizare a Templului şi că nu a avut o existenţă istorică, presupunere atât de necesară reconstituirii lui Wellhausen, a fost acum abandonată în mare măsură (deşi cf. R.H. Pfeiffer, Religion in the Old Testament, 1961, p. 77-78). Existenţa atât a chivotelor cât şi a corturilor portabile care erau utilizate ca locuri sfinte este atestată în cazul vecinilor lui Israel, aşa cum mărturisesc descoperirile arheologice. Departe de a fi nişte născociri dintr-o perioadă de mai târziu, acestea, după cum afirmă John Bright, sunt „moşteniri ale credinţei primitive a lui Israel din perioada pribegiei prin pustie" (A History of Israel, 1960, p. 146-147).

Este evident că această dilemă a relaţiei dintre preoţi şi leviţi nu a fost soluţionată întru totul. Informaţiile pe care le avem din perioada cuceririi Canaanului şi a aşezării în ţară sunt insuficiente. Este periculos să presupui că legislaţia din Pentateuh, care deseori reprezintă situaţia ideală, a fost vreodată respectată ad litteram. Chiar şi împăraţii viteji cum au fost David, Iosafat, Ezechia şi Iosia nu au fost în stare să garanteze conformarea integrală cu Legea mozaică.

Este însă şi mai nejustificat să se susţină că dacă legile nu au fost impuse ele nu au existat. Combinarea argumentelor din tăcere, cu reconstituirea evoluţionară şi cu practica de a recurge la corecturi de texte şi la extirpări literare atunci când textele prezentatau probleme, a avut ca rezultat în mai multe cazuri o interpretare a istoriei biblice care s-a dovedit a fi prea superficială pentru a face faţă în permanenţă complexităţii datelor biblice şi a culturii semite. Reconstituirea ingenioasă a istoriei leviţilor de către Wellhausen poate fi un exemplu.

BIBLIOGRAFIE.
Pe lângă lucrările citate mai sus, menţionăm şi următoarele: R. Brinker, The Influence of Sanctuaries in Early Israel, 1946, p. 65 ş.urm.; R. de Vaux, Ancient Israel: Its Life and Institution, E.T. 1961; A. Cody, A History of the Old Testament Priesthood, 1969; M. Haran et al, „Priests and Priesthood", EJ, 13, 1970; H.-J. Kraus, Worship in Israel, E.T. 1966.

IV. Preoţia în Noul Testament

a. Continuitatea din Vechiul Testament

Cu o singură excepţie, şi anume cazul preotului lui Zeus, care a căutat să-i venereze pe Pavel şi pe Barnaba în Listra (Faptele Apostolilor 14:13), toate celelalte referiri la preoţi şi mari preoţi din evanghelii şi din Faptele Apostolilor presupun o continuitate istorică şi religioasă între VT şi NT: nu este nevoie de nici o explicaţie cu privire la rolul preotului în Pilda samariteanului milostiv (Luca 10:31) sau cu privire la îndatoririle preotului Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul (Luca 1:5); Isus a recunoscut rolul pe care-l aveau preoţii după Lege de a-i declara pe leproşi curaţi (Matei 8:4; Marcu 1:44; Luca 5:14; 17:14; vezi Levitic 14:3). Isus a comparat de asemenea practica mai liberă a unor preoţi din VT cu legalismul oponenţilor lui (Matei 12:4-5). El nu a avut nimic împotriva funcţiunilor prescrise ale Templului şi ale preoţiei.

b. Conflictul cu iudaismul

Cele mai multe referiri la preoţi, în special la marii preoţi, se găsesc însă în contexte care descriu conflicte. Matei îi descrie pe marii preoţi ca fiind implicaţi activ în evenimentele prezentate în evanghelie de la bun început (Matei 2:4) şi până la sfârşit (Matei 28:11). Opoziţia lor creşte pe măsură ce afirmaţiile şi misiunea lui Isus devin tot mai clare, de ex. în cazul când El a contestat legea cu privire la Sabat (Matei 12:1-7; Marcu 2:23-27; Luca 6:1-5) şi în pildele Sale în care i-a criticat pe liderii religioşi (Matei 21:45-46). Acest conflict puternic a fost anticipat imediat după mărturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip (Matei 16:21; Marcu 8:31; Luca 9:22), a luat amploare în Duminica intrării în Ierusalim şi la izgonirea din Templu a vânzătorilor (Matei 21:15 23, 45-46; Marcu 11:27; Luca 19:47-48; 20:1) şi a ajuns la punctul culminant odată cu arestarea şi judecata lui Isus (Matei 26-27). Cea de-a patra evanghelie redă şi ea acest conflict (Ioan 7:32, 45; 11:47, unde fariseii sunt părtaşi la crimă; 12:10, unde ostilitatea lor este îndreptată împotriva lui Lazăr; 18:19, 22, 24, 35, unde se subliniază rolul lui Caiafa în judecarea lui Isus; cf. 19:15).

Rareori s-a întâmplat ca marii preoţi (archiereus) să fi acţionat individual pentru a distruge influenţa lui Isus. În funcţie de problema care se ivea şi de împrejurări, ei erau însoţiţi de membri ai Sinedriului (archontes, Luca 23:13; 24:20), de scribi (grammateis, Matei 2:4; 20:18; 21:15), de scribi şi bătrâni (grammateis, presbyteroi, Matei 16:21; 27:41; Marcu 8:31; 11:27; 14:43, 53; Luca 9:22), de bătrâni (Matei 21:23-26:23). Când termenul „marele preot" este la singular, el se referă la mai marele Sinedriului (de ex. Caiafa, Matei 26:57; Ioan 18:13; Ana, Luca 3:2; Ioan 18:24; Faptele Apostolilor 4:6; Anania, Faptele Apostolilor 23:2; 24:1). Pluralul „marii preoţi" descrie membrii familiilor marilor preoţi care slujeau în Sinedriu; marii preoţi în funcţie precum şi cei care au ieşit din slujbă împreună cu membrii familiilor preoţeşti mai de seamă (Faptele Apostolilor 4:6). J. Jeremias a susţinut că „marii preoţi" este un termen care îi include şi pe funcţionarii Templului, cum ar fi vistiernicul şi şeful politiei Templului (Jerusalem in the Time of Jesus, E.T. 1969, p. 160 ş.urm.).

Moartea şi învierea lui Isus nu au aplanat conflictul, după cum se documentează pe larg în Faptele Apostolilor. Mărturia apostolilor despre înviere i-a angajat pe saduchei şi pe marii preoţi într-o dispută cu ceilalţi slujitori ai Templului (Faptele Apostolilor 4:1; 5:17). Este demnă de menţionat implicarea preoţilor în viaţa lui Saul din Tars. Persecuţia plănuită asupra creştinilor din Damasc se pare că a fost aprobată de marele preot (Faptele Apostolilor 9:1-2, 14); exorciştii iudei care au încercat să imite la Efes minunile pe care le-a făcut Pavel sunt prezentaţi ca fiind „şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă" (Faptele Apostolilor 19:13-14); la fel ca şi învăţătorul lui, Pavel a fost judecat de un mare preot, Anania, în cazul de faţă care, ca şi predecesorii săi, a depus o plângere împotriva lui în faţa guvernatorilor romani, înaintea lui Felix şi Festus (Faptele Apostolilor 24:1 ş.urm.; 25:1-31). Aproape nimic din viaţa apostolului nu ilustrează atât de bine schimbarea radicală produsă prin convertirea lui, ca şi întorsătura dramatică pe care a luat-o relaţia lui cu sistemul preoţesc de atunci: începutul biografiei lui biblice ni-l prezintă ca un persecutor împreună cu preoţimea; sfârşitul, ca pe unul care este persecutat de preoţime.

Consumarea preoţiei în Cristos

Iniţial, acest conflict a izvorât din convingerea creştină şi din suspiciunea iudeilor că viaţa, moartea, învierea şi înălţarea la cer a lui Isus au eclipsat, dacă nu cumva au şi distrus, structurile vechiului sistem preoţesc. Învăţătura lui Isus L-a situat pe Însuşi Isus în centrul unei noi structuri sacerdotale: „Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul" (Matei 12:6); „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (Ioan 2:19); „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Marcu 10:45).

Dintre scriitorii NT, autorul Epistolei către evrei este cel care ia toate aceste fire şi le ţese într-o pânză multicoloră. Mânat de pasiunea de a dovedi că credinţa creştină este superioară modelelor de închinare din VT şi într-adevăr, le-a înlocuit pe acestea, scriitorul acestei epistole pretinde cu insistenţă că Isus a fost numit de Dumnezeu (5:5-10) să fie noul şi adevăratul Mare Preot care, să rezolve în final problema păcatului omenesc. Preoţia Lui, care este superioară preoţiei lui Aaron (7:11) şi care îşi are obârşia în preoţia lui Melhisedec (7:15-17), conţine perfecţiunea care lipsea din sistemul jertfelor din vechime (7:18): 1. Ea are la bază propriul jurământ al lui Dumnezeu (7:20-22); 2. Este permanentă pentru că este centrată în Cristosul cel veşnic (7:23-25); 3. Ea beneficiază de pe urma desăvârşirii lui Cristos care nu a fost necesar să fie curăţat de păcat, aşa cum a fost necesar în cazul fiilor lui Aaron (7:26-28); 4. Ea continuă în ceruri unde Dumnezeu Însuşi a ridicat un sanctuar, cortul lui Moise nefiind decât o copie a acestuia (8:1- 7); 5. Această preoţie este împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la Noul legământ (8:8:13); 6. Jertfa acestei preoţii nu trebuie adusă în mod repetat, ci s-a depus „o dată pentru totdeauna" (7:27; 9:12); 7. Jertfa nu a fost „sângele taurilor şi a berbecilor", care nu era în stare să îndepărteze păcatul, ci „sângele lui Isus Cristos", prin care cei credincioşi sunt sfinţiţi (10:4, 10); 8. Rezultatul acestei preoţii este o intrare slobodă şi permanentă înaintea lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii, nu numai un ordin preoţesc (10:11-22); 9. Promisiunile şi speranţele ei sunt asigurate de credincioşia lui Dumnezeu şi de siguranţa celei de-a doua veniri a lui Cristos (9:28; 10:23); 10. Iertarea ei deplină constituie cea mai înaltă motivaţie la faptele dragostei şi la neprihănire (10:19-25); 11. Eficacitatea acestei preoţii în viaţa poporului lui Dumnezeu este garantată de mijlocirea permanentă a lui Cristos (7:25). Cu toate că Pavel n-a ales să facă din preoţia lui Cristos o temă predominantă a scrierilor lui, (probabil datorită faptului că el şi-a desfăşurat lucrarea mai mult printre Neamuri, a căror primă nevoie a fost aceea de a şti că nu mai sunt sub Lege şi că au un loc bine stabilit în planul lui Dumnezeu), putem să fim recunoscători că bogatele învăţături din Evrei se află printre darurile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu în canonul Scripturii. Vezi G.E. Ladd, A Theology of the New Testament, 1974, p. 578-584.

d. Misiunea bisericii

Ca şi Trup al lui Cristos şi ca noul său Israel (cf. Exod 19:6), Biserica are menirea să fie în lume o preoţie - o slujbă de mijlocire prin care voia lui Dumnezeu este făcută de cunoscut oamenilor şi prin care nevoile oamenilor sunt aduse înaintea tronului lui Dumnezeu, în rugăciune. Cele două îndatoriri ale acestei preoţii sunt menţionate de Petru: 1. „să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (1 Petru 2:5), adică, să vă închinaţi lui Dumnezeu şi să faceţi voia Lui; 2. „să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată", adică de a depune mărturie pentru lucrarea de mântuire care se desfăşoară în lume (1 Petru 2:9).

Răsunetul „preoţiei împărăteşti" despre care vorbeşte Petru poate fi găsit în Apocalipsa, unde Biserica preaiubită şi iertată este numită „o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său" (Apocalipsa 1:6; cf. 5:10; 20:6). Acest rol împărătesc nu înseamnă numai ascultare faţă de Cristos „Domnul împăraţilor pământului" (Apocalipsa 1:5), ci şi participare în stăpânirea pe care o are El peste alţii: „Şi ei vor împărăţi pe pământ" (Apocalipsa 5:10; cf. 20:6). Lucrurile au luat aici o întorsătură radicală: poporul lui Cristos, care a suferit datorită preoţiei care se opunea Stăpânului lor, vor fi părtaşi ai biruinţei lui Cristos care este Marele Preot şi vor demonstra suveranitatea Lui plină de iubire într-o lume ostilă.

Preoţia Bisericii din NT este o preoţie colectivă: nici un slujitor sau lider luat individual nu este numit „preot". Scrierile din perioada post-apostolică, însă, tind în această direcţie: Clement (95-96 d.Cr.) descrie lucrarea creştină ca lucrarea unui mare preot, a unor preoţi şi leviţi (1 Clement 40- 44); Didache (13:3) îi aseamănă pe proroci cu marii preoţi. Tertullian (Despre Botez 17) şi Hipolit (prefaţă la Combaterea tuturor ereziilor) par să fie primii care au folosit titlurile „preot" şi „mare preot" pentru lucrătorii creştini (cca. 200 d.Cr.).

BIBLIOGRAFIE
T.W. Manson, Ministry and Priesthood: Christ’s and Ours, 1958; G. Schrenk, TDNT 3, p. 247-251,257-283; H. Seebas, NIDNTT 2, p. 232-236; J. Baehr, NIDNTT 3, p. 32-44.

D.A.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: