predica de pe munte



PREDICA DE PE MUNTE. Predica de pe munte este titlul care se dă în mod obişnuit învăţăturilor lui Isus care sunt scrise în Matei 5-7. Dacă numele poate fi folosit sau nu pentru unele pasaje oarecum paralele din Luca (6:20-49) depinde de felul în care interpretează fiecare relaţia literară dintre cele două evanghelii. Porţiunea din Luca este deseori numită Predica din câmpie, întrucât se spune că locul de unde a fost rostită era „un podiş" (Luca 6:17) nu un „munte" (Matei 5:1). Este însă posibil ca fiecare din cele două precizări să se refere la acelaşi loc, văzut însă din două direcţii diferite (vezi W.M. Christie, Palestine Calling, 1939, p. 35 ş.urm.).

În prelegire sale ţinute la Bampton, Canon Liddon se referă la această predică spunând că este „prima sorbitură a esenţei creştinismului". Dacă ar fi să interpretăm că acesta afirmaţie spune că Predica de pe munte este mesajul creştinismului adresat lumii păgâne, această interpretare s-ar lovi de faptul că predica este vădit o învăţătură (didache), nu o proclamaţie kerygma (proclamaţie). Oricât de departe ne-am duce cu imaginaţia, această predică nu poate fi considerată „vestea cea bună" pentru unul a cărui intrare în Împărăţie depinde de împlinirea ei. (Închipuiţi-vă un om care nu are nimic cu Cristos, lipsit de puterea Duhului Sfânt care să-l ajute, încercând să întreacă neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor.) Este mai degrabă o prezentare scurtă a celor care au intrat deja în Împărăţie şi o descriere a calităţii vieţii morale care se aşteaptă din partea lor. Este adevărat, în sensul acesta predica conţine „esenţa creştinismului".

I. Alcătuire

În trecut, s-a considerat că Predica de pe munte a constituit un singur discurs pe care Isus l-a rostit cu o anumită ocazie. Cu siguranţă că, după felul în care este prezentată în Evanghelia după Matei, lucrurile par să stea întocmai. Ucenicii au sunt jos (v. 1), Isus a luat cuvântul şi i-a învăţat (v. 2), iar când cuvântarea a luat sfârşit, noroadele au fost uimite de învăţătura Lui (7:28). Mulţi teologi, însă, sunt de părere că Predica de pe munte este o compilare a mai multor cuvântări pe care le-a ţinut Domnul - „un fel de rezumat al tuturor predicilor pe care le-a ţinut Isus" (W. Barclay, The Gospel of Mathew, 1, p. 79). Argumentele sunt următoarele: (1) este prea mult material conţinut aici pentru o singură predică. Ucenicii, care nu s-au remarcat datorită unei percepţii spirituale deosebite, nu puteau asimila niciodată o învăţătură etică atât de pretenţioasă. (2) Numărul mare de teme prezentate (descrierea fericirilor Împărăţiei, sfat cu privire la divorţ, sfaturi cu privire la îngrijorare) nu este deloc compatibil cu unitatea tematică a unui discurs. (3) Trecerea bruscă la anumite teme (de ex. învăţătura despre rugăciune în Matei 6:1-11) se observă foarte clar. (4) În Luca apar treizeci şi patru de versete din această predică şi, mai mult încă, pasaje răspândite pe tot cuprinsul Evangheliei după Luca (de ex. Rugăciunea Domnului din Luca este prezentată la cererea ucenicilor Lui de a-i învăţa cum să se roage, Luca 11:1; cuvântarea despre poarta cea strâmtă are loc ca răspuns la întrebarea „Oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?" Luca 13:23). Este mult mai plauzibil ca Matei să fi împrumutat aceste cuvântări de la Luca şi să le compileze într-o predică decât ca Luca să le fi găsit într-o predică şi să le disperseze apoi prin toată evanghelia pe care a scris-o. (5) Este un lucru caracteristic lui Matei să adune material ce conţine învăţături, să-l compileze sub anumite titluri şi să-l introducă în naraţiunea vieţii lui Isus (cf. B.W. Bacon, Studies in Mathew, 1930, p. 269-325), şi prin urmare, Predica de pe munte este prima din aceste secţiuni didactice. (Celelalte se ocupă de teme cum ar fi ucenicie (9:35-10:42), Împărăţia cerurilor (13), ce înseamnă să fii mare (18) şi sfârşitul vremurilor (24-25).)

Aceste consideraţii însă, nu ne forţează să vedem în predică o compoziţie arbitrară. Contextul istoric din Matei 4:23-5:1 ne face să ne aşteptăm la un discurs important, rostit într-o anumită împrejurare. În Predica de pe munte sunt mai multe fragmente care par a fi predici mai scurte ale lui Isus, nu colecţii tematice ale unor cuvântări separate (logia). Comparaţia acestei predici cu predica din Luca ne arată că între cele două predici există mai multe puncte similare (ambele încep cu fericirile, se încheie cu Pilda casei zidită pe stâncă şi materialul care se interpune în pasajul din Luca - referitor la iubirea vrăjmaşilor (6:27-36) şi la judecăţi (6:37-42) - urmează în aceeaşi ordine ca şi în Matei), ceea ce ne spune că la baza ambelor naraţiuni există o sursă comună. Este posibil ca înainte de a fi început vreunul din cei doi evanghelişti să scrie, a existat un conţinut mai schematizat al unei predici rostită cu o anumită ocazie. Întrebări care încercă să afle care dintre cele două naraţiuni este mai apropiată de versiunea originală sau dacă nu cumva Matei s-a inspirat dintr-o sursă mai veche, sunt încă subiectul unor dispute între cercetătorii Bibliei. Având în vedere scopul acestui articol, este suficient să concluzionăm că Matei s-a folosit de o sursă mai veche şi i-a amplificat conţinutul potrivit scopului pe care l-a urmărit, prin introducerea unui material suplimentar relevant.

II. Limbajul predicii

Ligviştii specialişti în literatura biblică aramaică din generaţia trecută au vorbit mult despre „Poezia Domnului nostru" - ca să împrumutăm titlul cărţii lui C.F. Burney (1925). Chiar şi în traducere putem recunoaşte diferitele tipuri de paralelism, care sunt aspecte distinctive ale poeziei semitice. Matei 7:6, de exemplu, este o ilustraţie foarte grăitoare a paralelismului „sinonimelor":

„Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor."

Se pare că şi Rugăciunea Tatăl Nostru este o poezie în două strofe, fiecare având trei versuri de câte patru picioare fiecare (cf. Burney, p. 112 ş.urm.). Veloarea practică a recunoaşterii poeziei acolo unde apare constă în faptul că suntem înclinaţi să interpretăm textul cu inflexibilitatea cu care am interpreta proza. Ce tragic ar fi dacă cineva (şi istoria ne spune că unii au şi făcut-o) şi-ar „scoate ochii" sau şi-ar „tăia mâna" în încercarea de a scăpa de pofta cărnii. A.M. Hunter face observaţia că „proverbele sunt într-adevăr principii exprimate în situaţii de extremă". Trebuie să evităm întotdeauna interpretarea paradoxului cu un literalism exagerat, ci să căutăm mai degrabă principiul care stă la baza proverbului (Design for Life, p. 19-20).

Având în vedere acestea, să luăm în considerare calitatea absolutului din imperativele cu caracter moral ale lui Isus. Versete cum ar fi Matei 5:48: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit", au dat multe dureri de cap oamenilor. O parte a răspunsului constă în faptul că acestea nu sunt „legi noi" ci principii generale care sunt menite să stimuleze acţiunea. Ele cad într-o categorie a injoncţiunii profetice care a fost întotdeauna mai profundă şi a cerut mai mult decât respectarea literei legii. Aceste imperative au fost aspecte etice ale erei noi, menite pentru cei care sunt părtaşi unei puteri noi (cf. A.N. Wilder, „The Sermon on the Mount”, IB, 7, 1951, p. 163).

III. Împrejurările

Atât Matei cât şi Luca plasează predica aceasta în primul an al misiunii publice a lui Isus; Matei puţin mai devreme decât Luca, acesta din urmă plasând-o imediat după alegerea Celor doisprezece, şi denotă că ar trebui înţeleasă ca fiind într-un fel „predica rostită la ordinarea acestora". În fiecare caz, ea a fost rostită în acea perioadă când învăţătorii religioşi nu şi-au formulat opoziţia şi, suficient de târziu ca faima lui Isus să se fi răspândit în toată ţara. În primele luni ale lucrării Lui din Galilea, El a predicat în sinagogi, dar nu după multă vreme entuziasmul ascultătorilor lui a făcut să fie necesară propovăduirea în aer liber. O schimbare corespunzătoare poate fi observată în mesajul Lui. Proclamarea anterioară: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape" (Matei 4:17) a făcut locul unor expuneri cu privire la natura Împărăţiei, pentru cei care doreau într-adevăr să înveţe.

Întrucât această predică se încadrează în perioada lucrării lui Isus în Galilea, este normal să presupunem că predica a avut loc la poalele unor dealuri care înconjoară câmpia de N. Întrucât curând după aceea Isus a intrat în Capernaum (Matei 8:5), probabil că acest deal era în apropierea Capernaumului. O tradiţie latină care datează din sec. al 13-lea, menţionează un deal cu două vârfuri, Karn Hattin, care se întinde puţin înspre S, dar numai ghizii şi turiştii par să ia în serios această identificare.

Predica este adresată în primul rând ucenicilor. Aceasta este ceea ce se deduce atât din Matei 5:1-2 cât şi din Luca 6:20. Faptul că Luca se exprimă la persoana a doua în Fericiri, în cuvântări cum ar fi „Voi sunteţi sarea lumii" (Matei 5:13) şi caracterul profund etic al predicii ca întreg, nu poate însemna decât că a fost ţinută pentru cei care au renunţat la păgânism, pentru viaţa din Împărăţie. Dar la încheierea fiecărei naraţiuni aflăm că şi alţii erau prezenţi. Concluzia pare să fie că mulţimea a fost acolo şi L-a auzit pe Isus cum îi învăţa, dar discursul în sine a fost rostit în primul rând pentru ucenici. Cuvinte ocazionale, cum ar fi cele care încep cu „vai" în Luca 6:24-26, dacă nu sunt cumva retorice, par să se refere suplimentar la unii care se pare că ascultau şi aveau nevoie de mustrări de felul acesta.

IV. Analiza

Indiferent cum este privită Predica de pe munte, ca un rezumat al unui discurs care a avut loc sau ca o compilare de prelegeri etice întocmită de Matei, nu ne putem îndoi de faptul că Matei 5-7 este un fragment unitar marcat de o desfăşurare logică a temei de bază. Această temă este prezentată în Fericiri şi poate fi intitulată „Calitatea vieţii şi modul de viaţă în Împărăţie". În ceea ce urmează, avem o analiză descriptivă a conţinutului predicii.

a. Fericirea celor din Împărăţie, 5:3-16

(i) Fericirile (5:3-10).
(ii) O elaborare mai pe larg a Fericirii de pe urmă şi o deviere pentru a arăta rolul ucenicilor într-o lume necredincioasă (5:11-16).

b. Relaţia dintre mesajul lui Isus şi vechea stare de lucruri, 5:17-48

(i) Este prezentată tema (5:17). Mesajul lui Isus „împlineşte" Legea trecând dincolo de literă şi datificând principiul care stă la baza ei, împlinind-o astfel în mod ideal.
(ii) Tema este ilustrată (5:21-48).

1. În porunca de a nu ucide, mânia este un element culpabil (5:21-26).
2. Adulterul este roadă unei inimi rele alimentată de dorinţe necurate (5:27-32).
3. Neprihănirea caracteristică Împărăţiei cere o onestitate atât de pură încât jurămintele nu mai sunt necesare (5:33-37).
4. Lex talionis trebuie să facă loc unui duh care nu este răzbunător (5:38-42).
5. Dragostea este universală în ceea ce priveşte aplicarea ei (5:43-48).

c. Instrucţiuni generale cu privire la comportamentul în Împărăţie, 6:1-7:12

(i) Protecţie împotriva evlaviei false (6:1-18).
1. În cazul facerii de bine (6:1-4).
2. În cazul rugăciunii (6:5-15).
3. În cazul postului (6:16-18).

(ii) Alungă neliniştea printr-o încredere simplă (6:19-34).
(iii) Trăiţi în dragoste (7:1-12).

d. Stimularea la o viaţă de consacrare, 7:13-29

(i) Calea este îngustă (7:13-14).
(ii) Pomul bun face roade bune (7:15-20).
(iii) Împărăţia este pentru cei care ascultă şi împlinesc (7:21-27).

V. Interpretarea

Predica de pe munte a fost de-a lungul secolelor subiectul diferitelor interpretări. Pentru Augustin, care a scris un comentariu privitor la această predică încă de pe vremea când era episcop la Hippo (393-396 d.Cr.), ea a fost „îndreptarul sau modelul desăvârşit al vieţii creştine" - o lege nouă, în contrast cu cea veche. Ordinele monastice au socotit-o ca fiind „un sfat al desăvârşirii", preconizat nu pentru publicul larg, ci pentru cei puţini care sunt aleşi. Reformatorii au susţinut că această predică este „expresia necompromiţătoare a neprihănirii divine care este la dispoziţia tuturor". Tolstoi, romancierul rus şi reformatorul social (în ultima parte a vieţii sale) a făcut un rezumat al Predicii de pe munte şi acesta conţine cinci porunci (înfrânarea mâniei, castitate, interdicţia cu privire la jurăminte, neîmpotrivirea, dragostea fără rezervă faţă de duşmani), care, dacă sunt respectate cu stricteţe, vor stârpi tot răul şi vor instaura o împărăţie utopică. Weiss şi Schweitzer au susţinut că cerinţele sunt prea radicale pentru orice perioadă istorică şi au declarat aceste porunci ca fiind „principii etice interimare" pentru creştinii primari care au crezut că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Alţii, considerând că este foarte probabil ca acesta să fie un limbaj figurativ, au interpretat Predica de pe munte ca fiind expresia unei gândiri nobile - o învăţătură care se ocupă mai degrabă de ceea ce trebuie să fie omul, decât de ceea ce trebuie să facă.

Astfel, studentul în Biblie din secolul al 20-lea care doreşte să interpreteze această predică este pus în faţa unui număr foarte mare de „chei" cu care să dezlege înţelesul esenţial al Predicii de pe munte. El poate urma exemplul lui Kittel şi poate să considere că cerinţele sunt voit exagerate pentru a stârni în om un sentiment de neputinţă (şi ca atare să se pocăiască şi să creadă), sau exemplul lui Windisch şi să facă deosebire între exegeza istorică şi cea teologică, apărând caracterul practic al acestor porunci. Ca o altă alternativă, el poate urma exemplul lui Dibelius şi poate să interpreteze marile imperative morale ca fiind principii etice absolute ale Împărăţiei care a penetrat istoria, sau poate urma exemplul dispensaţionaliştilor şi împreună cu aceştia să considere că întreaga predică are de-a face cu domnia de o mie de ani a lui Cristos, domnie ce aparţine viitorului.

Cum ar trebui să interpretăm atunci predica? În cele ce urmează, ni se dă cel puţin câteva linii directoare: a. Cu toate că este îmbrăcata în poezie şi simboluri, predica pretinde totuşi o purtare etică cu un înalt grad de exigenţă. b. Isus nu prescrie un nou cod de reguli, ci enunţă nişte înalte principii etice şi arată felul în care acestea afectează viaţa celor care fac parte din Împărăţie. „Oamenii ar câştiga mult dacă ar ţine cont de faptul că aceasta a fost o predică şi că a fost predicată; că nu a fost un articol de lege care a fost aprobat" (J. Denney). c. Predica nu a fost un program direct pentru schimbarea lumii în bine, ci este adresată celor care au renunţat deja la lume, pentru a intra în Împărăţie. d. Nu este nici o idee nepractică, dar nici un lucru ce poate fi realizat în întregime. În cuvintele lui S.M. Gilmour, este „etica ordinei transcendentale care a penetrat istoria în Isus Cristos, care s-a implementat în istorie în Biserică, dar a cărei înfăptuire deplină stă dincolo de tărâmul istoriei, când Dumnezeu va fi „totul în toţi" (Journal of Religion 21, 1941, p.263).

BIBLIOGRAFIE
Pe lângă volumul mare de bibliografie citată în alte dicţionare biblice (vezi, de ex. articolul lui Votaw În HDB, vol. suplim., pag. 1-45), vezi H.K. McArthur, Understanding the Sermon on the Mount, 1960; J. W. Bowman şi R.W. Tapp, The Gospel from the Mount, 1960; W.D. Davies, The Setting of the Sermon on the Mount, 1964; M. Dibelius, The Sermon on the Mount, 1940; A.M. Hunter, Design for Life, 1953; D.M. Lloyd-Jones, Studies in the Sermon on the Mount, 1976; Articolul lui A.N. Wilder în III, 7, 1951, p. 155-164; H. Windisch, The Meaning of the Sermon on the Mount, 1951 (traducerea ediţiei revizuite Der Sinn der Bergpredigt, 1929); D. Bonhoeffer, The Cost of Discipleship, 1948; C.F.H. Henry, Christian Personal Ethics, 1957, p. 278-326; J. Jeremias, Die Bergpredigt, 1970; J.R.W. Stott, Christian Counter-Culture, 1978.

R.H.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: