potop

potop

  00:07    

---

POTOP. Termenul se referă la o revărsare de ape pe care a lăsat-o Dumnezeu în vremea lui Noe pentru a nimici întreaga omenire, cu excepţia câtorva suflete (Geneza 6-8). Cuvântul folosit în VT pentru a descrie fenomenul este mabbul, un termen a cărui provenienţă nu ne este cunoscută. Întrucât singurul loc unde mai apare acest termen în afara pasajului din Geneza 6-11 este Psalmul 29:10, trebuie să considerăm că el se referă la o calamitate de o amploare, aşa cum este descrisă în Geneza. În LXX, mabbul este tradus prin kataklysmos, şi acesta este cuvântul pe care-l foloseşte şi NT (Matei 24:38-39; Luca 17:27; 2 Petru 2:5) pentru a descrie acelaşi eveniment.

a. Motivul potopului

Când Dumnezeu a văzut că omul era pornit spre rău şi făcea numai răul (Geneza 6:5), El a hotărât să-l nimicească cum era de altfel drept să o facă (6:1-7). Dar *Noe a fost un om neprihănit, aşa că el împreună cu familia lui au fost cruţaţi şi li s-a permis să înceapă o nouă lume.

b. Pregătirea

Geneza 6:3 şi 1 Petru 3:20 ne arată că în îndurarea nespus de mare a lui Dumnezeu, El a lăsat o perioadă de 120 de ani de graţie, înainte de a începe potopul. În această perioadă, Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să construiască o corabie şi i-a dat în scopul acesta instrucţiuni detaliate. De asemenea, El a promis că va încheia un legământ cu Noe (Geneza 6:18, vezi mai jos).

c. Pasagerii din arcă

Au fost scăpaţi prin corabie opt persoane şi anume: Noe, soţia lui, cei trei fii ai lui, Sem, Ham şi Iafet şi cele trei soţii ale acestora (Geneza 6:18; 7:7,13; 2 Petru 2:5). Au mai fost scăpaţi câte două exemplare din fiecare soi de animale, parte bărbătească şi parte femeiască, inclusiv păsări (după soiul lor, min, care nu înseamnă neapărat „specie"; *CREAŢIA, II. d.). Pe lângă acestea au mai fost luate în arcă douăsprezece vieţuitoare, şase parte bărbătească şi şase parte femeiască, din fiecare specie de animale curate, probabil pentru mâncare şi pentru jertfe (7:23; unii comentatori interpretează că numărul a fost de şapte exemplare din fiecare specie, nu patrusprezece). De asemenea, s-a mai încărcat în corabie hrană vegetală pentru toţi aceşti „pasageri" din corabie. Nu se aminteşte nimic de vieţuitoarele din mare, dar probabil că acestea sunt incluse în expresia „din tot ce trăieşte, din orice făptură" (6:19) şi puteau fi plasate în afara corăbiei.

d. Potopul

Când Noe şi însoţitorii lui au intrat în corabie, Dumnezeu a încuiat uşa după ei (7:16) şi a dat drumul apelor. Acestea s-au revărsat sub formă de ploaie (7:4, 12) şi cu o aşa forţă încât Biblia spune că „zăgazurile cerului s-au deschis" (7:11), o metaforă foarte plastică. Nivelul apelor s-a ridicat şi datorită apelor de dedesubt, „toate izvoarele Adâncului celui mare (tehom) s-au deschis" (7:11), dar este posibil ca aceasta să fie o exprimare metaforică, aşa cum este sugerat de modul în care este folosit cuvântul tehom, care se găseşte de obicei în pasaje poetice. Aşadar, nu este util să căutăm fenomene geologice care să-l explice.

e. Cronologia potopului

Noe a intrat în corabie în ziua a 17-a zi a lunii a 2-a, în al şase sutelea an al vieţii sale (7:11), iar pământul s-a uscat în ziua a 27-a zi a lunii a doua, în cel de-al 601-lea an al vieţii sale. Aşadar, numărând 30 de zile într-o lună, potopul a durat 371 de zile. Ploaia a căzut 40 de zile (7:12) şi apele au continuat să crească alte 110 zile (7:24) = 150; apoi apele au început să scadă timp de 74 de zile (8:5) = 224; după patruzeci de zile a fost dat drumul unui corb (8:6-7) = 264; după alte 7 zile, Noe a dat drumul unui porumbel (8:8, după „alte şapte zile" în 8:10) = 271; i-a mai dat drumul după alte 7 zile (8:10) = 278; i-a mai dat drumul pentru a treia oară, după alte 7 zile (8:12) = 285; după 29 de zile, Noe a ridicat învelitoarea corăbiei (8:13 cu 7:11) = 314; după alte 57 de zile, pământul a fost în cele din urmă uscat (8:14) = 371 zile în total.

f. Extinderea potopului

Faptul că tot ce exista (6:17), inclusiv omul (6:7-7:21) şi animalele (6:7,13,17; 7:21-22), urma să fie nimicit de pe faţa pământului prin potop este afirmat clar, dar nu trebuie să se piardă din vedere faptul că există adverbe care precizează localizarea potopului: pe faţa pământului (‘eres; 6:17; 7:17, 23); sub cer (samayim; 6:17; 7:19); şi pe pământ (‘adama; 7:4, 23). ‘eres poate fi tradus cu „ţară" (de ex. Geneza 10:10), samayim cu „cer" sau cu partea vizibilă a cerului în limitele orizontului (de ex. 1 Împăraţi 18:45), şi întinderea lui ‘adama ar fi determinată în cazul acesta de primii doi termeni. Aşadar, este posibil ca un potop de proporţii neasemuite să fi îndeplinit aceste condiţii fără însă a acoperi întreaga suprafaţă a globului. Argumentului că un astfel de potop parţial nu ar fi necesitat protejarea animalelor în corabie i se poate aduce un contraargument, şi anume, sugestia că, în cazul în care a fost implicată o întreagă zonă climaterică împreună cu fauna ei, o astfel de măsură era necesară. Afirmaţia că toţi munţii înalţi (har) de sub ceruri au fost acoperiţi (7:19-20) şi că, spre sfârşitul potopului, ei au început să se vadă (8:5) este interpretată ca un fenomen produs de ceaţa care trebuie să fi însoţit cataclismul. Această interpretare favorizează un potop limitat, dar textul poate fi de asemenea fi interpretat în sensul unui potop universal. Dogmatismul nu este o alegere rezonabilă nici într-un caz nici în celălalt. Tradiţional, învăţătura Bibliei a fost interpretată în sensul că toţi oamenii au fost nimiciţi, cu excepţia lui Noe şi a familiei lui.

g. Sfârşitul potopului

Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe care era în corabie şi a făcut ca apele să scadă treptat, până când corabia s-a oprit pe muntele Urartu (*ARARAT). Pentru a afla dacă putea să iasă din corabie sau nu, Noe a dat drumul prima dată unui corb, care probabil că a putut să se hrănească cu stârvuri şi să se cocoaţe pe acoperişul corăbiei (8:7); apoi a dat drumul unui porumbel, care la al doilea zbor a adus o frunză de măslin, indicând că apele au scăzut până la poalele munţilor, unde cresc măslinii, suficient ca pământul să fie uscat şi să se găsească hrană pentru animale (8:8-11). Când a dat drumul porumbelului pentru a treia oară, acesta nu s-a mai întors (8:12), aşadar Noe a socotit că este timpul să iasă din corabie, dar nu a făcut lucrul acesta până nu a primit poruncă de la Dumnezeu. Atunci, Noe a adus arderi de tot din fiecare animal curat şi din fiecare pasăre curată (vezi punctul c. mai sus), iar Dumnezeu a făcut un legământ că nu va mai aduce alt potop peste pământ (8:21-22; Isaia 54:9), l-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii lui (9:1) şi a confirmat această binecuvântare printr-un legământ (9:11) a cărui semn a fost curcubeul din nori (9:13-17).

h. Paralele din scrierile cuneiforme

Istorisiri cu privire la un potop au mai fost găsite printre documentele cuneiforme descoperite în Orientul Apropiat. O tăbliţă sumeriană din Nippur, în partea de S a Babilonului, descrie cum împăratul Ziusudra a fost avertizat că zeii au hotărât ca omenirea să fie nimicită printr-un potop şi i s-a spus să construiască o arcă mare în care să-şi scape viaţa. Această tăbliţă a fost scrisă în jurul anului 1600 î.Cr., dar după toate probabilităţile istorisirea aceasta a fost cunoscută în Mesopotamia cu multe secole înainte de data aceasta. Realitatea unui potop devastator este reflectată şi în tradiţia istorică şi literară a sumerienilor. Există o poveste acadiană, conţinută în copiile incomplete ale Epopeei lui Atrahasis, scrisă în 1630 î.Cr., care a circulat mult în secolele care au urmat (este cunoscută la *Ugarit). Această istorisire descrie un potop care a fost trimis de zei ca să-i nimicească pe oameni, după ce încercarea lor de a-i stăpâni a eşuat. Piosul Atrahasis a fost avertizat de zeul-creator Enki (sau Ea) să construiască o corabie şi să-şi scape viaţa împreună cu familia, cu animalele şi cu bogăţiile lui. După şapte zile de potop, corabia s-a oprit pe uscat. Atrahasis a adus o jertfă zeilor care s-au adunat în jurul lui ca muştele. Zeii au regretat ceea ce au făcut şi au reinstituit societatea pe principiul vinovăţiei şi a pedepsei personale. Faimoasa istorisire babiloniană, Istorisirea despre potop, care face parte din Tăbliţa XI din Epopeea lui Ghilgameş  (*BABILON), provine în mare măsură din această lucrare. A existat o copie a acestei lucrări care a fost excavată la Ninive cu aproximativ 20 de ani înaintea acesteia şi care a fost identificată în BM în 1872 de George Smith. În această versiune, eroul numit Uta-napiştim, şi odată Atrahasis, îi povesteşte lui Ghilgameş felul în care i s-a dăruit imortalitate, după ce a supravieţuit în urma potopului. El povesteşte aceleaşi evenimente care sunt conţinute şi în Epopeea lui Atrahasis, cu câteva detalii în plus. Printe aceste detalii se numără oprirea corăbiei pe Mt. Nisir (în NV Persiei) şi faptul că s-a dat drumul în unui porumbel, apoi unei rândunici şi în final unui corb, iar când corbul nu s-a mai întors, cei din corabie au debarcat. Aceste relatări din textele cuneiforme prezintă similarităţi cu Geneza 6-9, un fapt care poate fi explicat ca o mărturie comună cu privire la acelaşi eveniment istoric. Multele elemente exagerate din versiunea cuneiformă ne sugerează că dintre cele 2 realtări cea din textele cuneiforme este mai puţin credibilă decât relatarea biblică.

i. Surse

Mulţi teologi consideră că naraţiunea despre potop din Geneza 6-9 provine din două surse, I Documentul iahvist şi P preoţesc, combinate de un editor, după întoarcerea din Exil. Conform acestei teorii, tradiţiile orale din perioadele mai vechi au fost colectate şi au fost scrise sub forma „documentului" numit J, de-a lungul mai multor secole, începând în prima parte a perioadei monarhice. Cealaltă sursă (P) a fost rezultatul tradiţiilor preoţeşti de-a lungul secolelor, începând din vremea lui David, care au fost scrise începând de pe la anul 500 î.Cr. până pe vremea lui Ezra, inspirându-se în unele porţiuni, cum este cazul potopului, din tradiţiile babiloniene cu care israeliţii s-au familiarizat în timpul Exilului. Existenţa celor două surse este dovedită prin criterii cum ar fi utilizarea a două nume pentru divinitate, YHWH în I şi ’elohim în P; tot ca argument în favoarea acestei teorii este făcută şi observaţia că lui Noe i se spune să ia în corabie câte şapte (sau patrusprezece) exemplare din fiecare soi de vieţuitoare curate şi două din cele necurate (Geneza 7:2-3 = I), iar în altă parte i se spune să ia câte două exemplare din fiecare soi de vieţuitoare (Geneza 6:19 = P; vezi c. mai sus).

Aceste probleme pot fi explicate şi altfel (vezi Bibliografia), iar unitatea naraţiunii cu privire la potop este sugerată de uniformitatea afirmaţiilor cum ar fi cele cu privire la cauzele potopului (Geneza 6:5-7,1, 11:13 P), cele cu privire la scopul lui (Geneza 6:7,1,13, 17, P; 7:4,1, 21, P 22-23,1; 8:21,1) şi cele cu privire la scăparea unui număr mic de persoane (Geneza 6:8,1, 18-20, P; 7:1-3, 7-9,1, 13:16a, P, 16b, I; 8:16-19, P).

j. Arheologia şi potopul

Săpăturile arheologice de la Ur, Kish, Warka şi Farah, în S Mesopotamiei, au scos la suprafaţă dovezi cu privire la inundaţii cataclismice. Cei care au condus operaţiunile de excavare în primele două locuri amintite, Sir Leonard Woolley şi S.H. Langdon, au considerat că aceste vestigii au de-a face cu potopul biblic. Acest lucru, însă, este puţin probabil, întrucât straturile corespunzătoare „potopului" din cele patru locuri în care s-au făcut săpături nu sunt toate din aceeaşi perioadă şi în fiecare caz ele pot fi explicate ca fiind rezultatul unei inundaţii neobişnuit de mari mari produsă de un râu. În plus, cel mai vechi strat, cel de la Ur, nu pare a fi format înainte de anul 4000 î.Cr., o dată care se încadrează bine în desfăşurarea continuă a culturilor preistorice din Orientul Mijlociu şi la care nu se vede nici o întrerupere în alte domenii. Dacă se consideră că Biblia se referă numai la o inundaţie locală în câmpia Mesopotamiei, atunci unul din straturile care se găsesc în unul din aceste patru locuri este produsul acestei inundaţii, dar dacă, aşa cum pare probabil, Geneza vorbeşte despre un eveniment mult mai cataclismic, vestigiile descoperite în Mesopotamia trebuie considerate irelevante.

k. Geologia şi potopul

Nu se cunoaşte nici o dovadă geologică sigură cu privire la potopul biblic. Sunt multe evenimente însă, care în trecut, şi mai ales în sec. al 19-lea, au fost citate ca dovezi ale unui potop mare. Majoritatea acestora sunt astăzi explicate mai satisfăcător ca fiind vestigii ale acţiunii glaciare din era glacială. Legate de era glacială, însă, au fost anumite schimbări cum ar fi variaţii în nivelul mării datorită îngheţării apei în gheţari şi a topirii acestora, precum şi scufundarea şi înălţarea uscatului, în funcţie de creşterea şi descreşterea greutăţii gheţarilor de pe uscat, care puteau să producă efecte care sunt în acord cu relatările biblice. Sfârşitul ultimei eroziuni glaciare poate fi datată la aprox. 10.000 î.Cr., aşa încât s-ar putea considera că Noe şi contemporanii lui au trăit în aceasta perioadă îndepărtată (*GENEALOGIE).

BIBLIOGRAFIE

General: A. Parrot, The Flood and Noah’s Ark, 1955; A. Heidel, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, 1949, cap. IV. Secţiunea h: J.C. Whitcomb and H.M. Morris (ed.), The Genesis Flood, 1969; ANET, p. 72-99, 104-106; DOTT, p. 17-26. Section i: O.T. Allis, The Five Books of Moses, 1943, p. 95-99; G. Ch. Aalders, A Short Introduction to the Pentateuch, 1949, p. 45-47. Section j: M.E.L. Mallowan, Iraq 26, 1964, p. 62-82; R.L. Raikes, Iraq 28, 1966, p. 52-63. Secţiunea k: J.K. Charlesworth, The Quaternary Era, 2, 1957, p. 614-619.

T.C.M.