Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

plată


PLATĂ. Cuvântul se referă în principal la plata pentru serviciile efectuate. Frecvenţa cu care apare cuvântul în Biblie este greu de aflat datorită faptului că termenii din ebr. şi gr. sunt uneori traduşi cu „răsplată" sau „simbrie".

În societatea VT, angajarea cu ziua a unui lucrător nu era un lucru obişnuit. Familia lucra pământul. Grupul familie îi includea pe sclavi şi pe rude, iar aceştia erau plătiţi în natură, aşa cum a fost plătit şi Iacov când a lucrat pentru Laban. Dar un levit primea atât bani cât şi mijloace de trai pentru serviciul lui ca preot al familiilor (Judecători 17:10). Şi când Saul l-a consultat pe Samuel, văzătorul, el a plănuit iniţial să plătească văzătorului în natură, dar până au hotărât să-i dea bani (1 Samuel 9:7-8).

În comunităţile primitive, cel care angaja pe cineva la lucru avea primul cuvânt în ceea ce priveşte fixarea plăţii, şi Iacov a putut să se plângă de Laban că i-a schimbat simbria de 10 ori (Geneza 31:41). Dar în VT avem legi care îl protejează pe cel care primeşte o plată. Stăpânii lipsiţi de scrupule nu aveau voie să profite de pe urma faptului că un om se afla într-o situaţie economică precară. Acestuia trebuia să i se dea o plată corespunzătoare şi trebuia plătit zilnic (Deuteronom 24:14-15).

Întilnim şi în NT oameni care lucrează pentru plată, atât în situaţiile din viaţa reală (Marcu 1:20) cât şi în pilde (Matei 20:1-2; Luca 15:17, 19; Ioan 10:13, etc.). Principiul este enunţat prin maxima „Vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10:17). Pavel se foloseşte de această maximă, ca să enunţe un adevăr foarte esenţial pentru Evanghelie. „Celui ce lucrează, zice el, plata care i se cuvine (misthos) i se socoteşte nu ca un dar (în versiunea Cornilescu, „har"), ci ca şi ceva datorat" (Romani 4:4). Apoi, el spune în continuare că oamenii sunt mântuiţi nu pentru că lucrează pentru o plată cerească, ci pentru că se încred în „Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit" (Romani 4:5). În contrast cu aceştia, cei pierduţi primesc exact ceea ce merită, o plată cumplită, căci „plata păcatului este moartea" (Romani 6:23; cf. 2 Petru 2:13,15).


Există un sens în care vestitorii Evangheliei primesc plată de la cei cărora le predică (misthos este folosit în sensul acesta în Luca 10:7; 2 Corinteni 11:8; 1 Timotei 5:18). Însuşi Domnul nostru a fost de acord cu principiul conform căruia „cei ce propovăduiesc Evanghelia (trebuie) să trăiască din Evanghelie" (1 Corinteni 9:14; cf. D.L. Dungan, The Sayings of Jeuss in the Churches of Paul, 1971, p. 3-80). Nu trebuie să interpretăm însă greşit acest principiu căci, atât în VT cât şi în NT, cei care învaţă pe alţii numai pentru bani sunt criticaţi aspru (Mica 3:11; Tit 1:7; 1 Petru 5:2).

Sunt multe pasaje care ni-L prezintă pe Dumnezeu dând plată sau răsplată pentru neprihănire (de ex. Luca 6:23, 35; 1 Corinteni 3:14; 2 Ioan 8). Metafora folosită ne şochează, dar Scriptura precizează că nu trebuie să socotim nici o răsplată pe care o primim de la Dumnezeu ca fiind meritată. Orice răsplată se datorează harului lui Dumnezeu care este binevoitor şi căruia îi place să dea poporului Său toate lucrurile din belşug. Ni se face de cunoscut că aceste răsplăţi sunt gratuite pentru a ne întări în perseverenţa noastră pe calea neprihănirii.

D.B.K.

Cele două categorii mai importante de lucrători care câştigau o plată în Israel au fost mercenarii străini şi lucrătorii din agricultură, simbolizând neglijarea datoriei (Ieremia 46:21) şi respectiv munca cu porţia (Iov 7:1) în condiţii de exploatare (Maleahi 3:5). De aici rezultă cuvintele depreciative din Ioan 10:12-13 şi din Luca 15:19. David a angajat mercenari străini pentru a sprijini monarhia de curând întemeiată (2 Samuel 8:18). Muncitorul din agricultură a fost înjosit datorită unei mişcări de îngrădire pornită de marii proprietari în sec. al 8-lea î.Cr. (Isaia 5:8) prin care mulţi ţărani liberi au fost deposedaţi de pământurile lor şi au fost lăsaţi cu *datorii. Prin tradiţie, în cele din urmă, plata datoriei însemna că acel ţăran să devină sclav pentru toată viaţa (2 Împăraţi 4:1). Legea prevedea ca un israelit care, datorită sărăciei trebuia să se vândă pe sine unui alt israelit, să beneficieze de statutul de angajat şi să fie pus în libertate în Anul de îndurare (Levitic 25:39-55). Mai era protejat şi de alte legi (de ex. Levitic 19:13; cf. Deuteronom 24:14- 15). Cele două contracte ale lui Iacov (Geneza 29) ne prezintă un cadru în care avem de a face cu nomazi înrudiţi şi ne aduce aminte de marile coduri naţionale ale mileniului al 2-lea î.Cr.

BIBLIOGRAFIE
J.D.M. Derrett, Law in the New Testament, 1961, cap. 1; J. Jeremias, Jerusalem in the Time of Jesus, 1969, cap. 6; R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 76.

A.E.W.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: